10 ani de la ,,Primăvara Arabă”

10 ani de la ,,Primăvara Arabă”

Autor: Dorin Melnic

 

În 2020 s-au împlinit 10 ani de la izbucnirea unei serii de proteste anti-guvernamentale care s-au răspândit în majoritatea țărilor arabe. Deși acestea nu au avut loc într-o anumită perioadă a calendarului, au căpătat denumirea de ,,Primăvara Arabă”, o aluzie la așa-zisa “Primăvară de la Praga”, revoluția democratică din fosta Cehoslovacie, din 1968.

Numeroși factori interni și chiar externi au condus la protestele respective, mai ales probleme precum managementul executiv defectuos al unor monarhii, încălcările sistemice ale drepturilor omului, corupția politică, declinul economic, șomajul și sărăcia cruntă. Mulți manifestanți vedeau modelul turcesc drept o soluție – alegeri democratice, fie și contestate (dar corecte), o economie de piață consolidată și o constituție seculară.

,,Primăvara Arabă” a izbucnit pentru prima oară în Tunisia, țară care era condusă în mod autoritar de președintele Ben Ali. Pe 17 decembrie 2010, un vânzător pe nume Mohamed Bouazizi a fost abordat de autoritățile tunisiene pentru că nu deținea autorizație de a vinde. Bouazizi era dispus să plătească o amendă, dar marfa i-a fost confiscată și a fost umilit în public de către poliție. După acel incident, oficialii locali nu au vrut să mai primească reclamații cu privire la hărțuire. În semn de protest, Bouazizi s-a deplasat în fața sediului guvernatorului local și și-a dat foc. A murit din pricina rănilor pe 4 ianuarie 2011.

Moartea sa a dat startul revoluției din Tunisia; prostestarii, înarmați cu semne rutiere, pancarde și telefoane mobile, au răspândit rapid manifestațiile pe rețelele de socializare. Pe 11 ianuarie 2011, guvernul a căzut, iar Ben Ali a părăsit țara.

Succesul rapid al tunisienilor a inspirat și alte state din regiune. În anul respectiv, pe parcursul lunii ianuarie, proteste asemănătoare au izbucnit în Algeria, Iordania și Oman. Până pe 25 ianuarie, aveau deja loc manifestații și în Egipt, urmând Siria, Yemen, Irak, Libia și alte state.

Pe 11 februarie 2011, președintele Egiptului, Hosni Mubarak, a fost înlăturat de la putere, iar până la sfârșitul anului respectiv guvernul Yemenului a căzut. La fel s-a întâmplat și în Libia, luând astfel sfârșit dictatura lui Muammar Gaddafi, care a fost capturat și omorât de către poliția rebelă libiană.

,,Primăvara Arabăa luat sfârșit definitiv în decembrie 2012. Deși în unele state au avut loc schimbări de regim, nu toate mișcările protestatare au dus la adoptarea unor reforme noi pentru clasa muncitoare. În unele cazuri, protestele au fost sprijinite de extremiști religioși, cum ar fi Statul Islamic, care au dorit să profite de revoltele împotriva regimurilor arabe seculare pentru propriile lor interese. Ca rezultat, odată ce au avut loc răsturnări de guverne în Siria și Yemen, grupările rebele au trecut la acte de terorism.

În Siria, războiul civil a dus la moartea a circa jumătate de milion de persoane. Pe lângă instabilitatea politică și stagnarea economică din țările vecine, războiul din Siria a dus și la o criză a refugiaților în regiune.

Putem remarca că Tunisia este singura țară în care ,,Primăvara Arabă” și-a îndeplinit scopul de a genera un sistem democratic consolidat. În vara lui 2013, în această țară a fost creat Cvartetul pentru Dialog Național Tunisian, un grup de patru organizații ale societății civile care au fost mediatori centrali în efortul de a consolida câștigurile democratice și de a forma o soluționare constituțională durabilă în Tunisia. Ca urmare a succesului cvartetului de a sprijini guvernul condus de Ennahda (un partid autoproclamat ,,democrat musulman’’) în efortul acestuia de a adopta o nouă Constituție, cvartetul a primit Premiul Nobel pentru Pace în 2015.

,,Primăvara Arabă” va rămâne un bun exemplu că, deși dictatorii sunt capabili în continuare de crime înfiorătoare, în prezent, acestora li se opun mai multe forțe democratice decât până acum. Odată cu încheierea Războiului Rece, mulți actori statali din regiune și-au pierdut principalul finanțator economic reprezentat de Uniunea Sovietică. Promovarea democrației a devenit o nouă afacere: un grup de experți, activiști și observatori electorali sunt acum pregătiți să atragă atenția asupra încălcării drepturilor omului, corupției flagrante și falsificării alegerilor.

Dictatorii din prezent au devenit conștienți că, într-o lume globalizată, e mai bine pentru regimurile acestora și pentru propriile lor interese ca și formele brutale clasice de intimidare – arestări în masă, plutoane de execuție și reprimări violente – să fie înlocuite cu forme mai subtile de coerciție. În loc să aresteze membrii unui grup care apără drepturile omului, despoții cei mai “eficienți” din zilele noastre trimit fiscul sau inspectorii sanitari să desființeze aceste “cuiburi de disidență”.

Putem astfel afirma că ceea ce s-a schimbat în ultimele decenii este natura dictaturii; idealurile de libertate economică și politică nu își vor pierde însă niciodată atractivitatea.