Poate fi evitată Capcana Kindleberger de către China și Statele Unite?

Autor: Cristian Chirca

În majoritatea scenariilor referitoare la un potențial conflict între marile puteri este invocată Capcana lui Tucidide, care avertizează asupra pericolului izbucnirii unui conflict major între o putere consacrată și o puterea în devenire.

Totuși, consecințe la fel de grave pot fi determinate și de situația în care nicio mare putere nu își asumă rolul de lider global.[1] Stabilitatea sistemului internațional depinde atât de distribuția puterii, cât și de existența unui stat care este dispus, dar și capabil, să ofere bunuri publice globale: securitate, stabilitate financiară, piețe libere, informații, sănătate etc., precum și un cadru previzibil pentru schimburile internaționale.[2]

Când puterea consacrată nu mai susține sistemul internațional, iar puterea în ascensiune nu poate sau nu vrea să-i ia locul, se profilează așa numita Capcană Kindleberger.

Acest concept geopolitic, lansat de Joseph S. Nye Jr., a fost inspirat de Charles Kindleberger, profesor de economie american, susținător al teoriei stabilității hegemonice și unul dintre arhitecții Planului Marshall. Kindleberger a descris în anii 1970 termenii unei astfel de „capcane” pornind de la o observație făcută de istoricul E. H. Carr: „în 1918, conducerea mondială a fost oferită, prin consimțământ aproape universal, Statelor Unite... și a fost refuzată”.[3] Marea criză globală din anii 1930 a fost, conform lui Kindleberger, consecința acestui refuz. Deși deveniseră lider global, Statele Unite nu au reușit să își asume rolul Marii Britanii în furnizarea de bunuri publice globale, fapt care a determinat prăbușirea sistemului mondial.[4]

Criza poate fi apreciată și un eșec de leadership: Marea Britanie nu mai putea gestiona sistemul global, iar SUA, deși capabile, nu erau dispuse să facă acest lucru. Absența unei forțe stabilizatoare a transformat colapsul economic într-un dezastru geopolitic. Capcana Kindleberger evidențiază că, foarte probabil, cea mai mare amenințare în perioadele de tranziție nu este neapărat conflictul dintre marile puteri, ci și absența conducerii la nivel global.[5]

În prezent, pe măsură ce ascensiunea Chinei devine tot mai evidentă, o altă întrebare rămâne (încă) fără un răspuns clar: este China în măsură să înlocuiască SUA în furnizarea de bunuri publice globale? În acest sens, se poate aprecia că principalul pericol în rivalitatea între SUA și China nu rezidă doar într-un potențial conflict armat, ci într-un veritabil vid de guvernanță globală, resimțit acut în stabilitatea economico-financiară, gestionarea crizelor, arhitectura de securitate și combaterea schimbărilor climatice. Erodarea rolului de lider global deținut de Statele Unite, combinată cu actualele capacități, încă limitate, dar în creștere, ale Chinei ca putere emergentă, aduc în prim-plan această capcană potențială. Într-o lume globalizată și interconectată, eșecul în furnizarea bunurilor publice internaționale asociază de regulă evenimente cu impact major și cu o dinamică accentuată. În timp ce Capcana lui Tucidide face trimitere la escaladare prin rivalitate, Capcana Kindleberger vizează destructurarea ordinii internaționale prin inacțiune fără ca între ele să existe un raport de excludere. Ambele capcane pot acționa în același timp.[6]

Dialogul sino-american din luna mai a.c. a oferit un răspuns preliminar la întrebarea: poate fi evitată capcana lui Tucidide de către China și SUA? În ceea ce privește evitarea Capcanei Kindelberger, dialogul, deocamdată, a generat ambiguitate. În timp ce Washingtonul a prezentat acorduri, Beijingul a prezentat o doctrină. Ambele părți au invocat stabilitatea, dar o comparație atentă arată că nu au dorit să spună același lucru. Beijingul a dat un plus de semnificație „relației constructive de stabilitate strategică”. Stabilitatea chineză impune comunicare, reducerea riscurilor, dar și menținerea concurenței în „limite adecvate”, una dintre aceste limite fiind respectarea „intereselor fundamentale” ale Chinei. Care, cu siguranță, nu corespund cu cele ale Statelor Unite, indiferent cât de tranzacțională a devenit politica externă americană. În contextul în care China manifestă prudență politică, răspunsul Statelor Unitate se referă la menținerea unui climat de „calm economic”.[7]

Totuși, măsurile protecționiste și tarifele vamale ridicate impuse nu doar Chinei, ci și aliaților occidentali, par a fi un semnal că SUA ar putea reconsidera rolul de furnizor al bunurilor publice globale. În contextul în care China nu deține încă potențialul transformării sale în lider global, este de la sine înțeles că cele două mari puteri mondiale, ca de altfel și alte puteri emergente, trebuie să ia măsuri pentru a preveni capcana Kindleberger și a evita repetarea greșelilor din trecut.[8] 

China are o predispoziție, o experiență și o capacitate limitate pentru a înlocui Statele Unite ca furnizor de bunuri publice globale, în special securitate, și din acest motiv se teme mai mult de volatilitatea americană decât de puterea americană. Rivalitatea dintre SUA și China se va menține și va viza obiective specifice: în timp ce Washingtonul are în vedere gestionarea comerțului, Beijingul vizează gestionarea competiției. Și, cu toate că lumea, în ansamblul ei, dorește predictibilitate, ar putea obține ceva mult mai imprecis: o relație sino-americană „suficient de stabilă pentru a reduce riscul imediat și suficient de flexibilă pentru ca ambele părți să continue să conteste regulile”.[9] 

În finalul lucrării The World in Depression, Kindleberger concluziona: „într-o zi ar putea fi posibilă punerea în comun a suveranităților pentru a limita capacitatea statelor individuale de a acționa împotriva interesului general”.[10] Această concluzie ar putea fundamenta și astăzi un răspuns la întrebarea: Poate fi evitată Capcana Kindleberger de către China și Statele Unite?