Războiul din Ucraina – așteptări ale Kremlinului și realități

Autor: Dumitru Pîrlog

Faza “fierbinte” a războiului din Ucraina a început oficial la 24 februarie 2022, odată cu invazia la scară largă a Federației Ruse asupra teritoriului suveran al Ucrainei.

Chiar dacă liderul de la Kremlin indica, la momentul respectiv, unele “cauze fundamentale” ale războiului motivând prioritar existența unui “regim neonazist” ce s-ar fi instalat la Kiev după fuga lui Ianukovici, regim care „îi discrimina pe etnicii vorbitori de limba rusă din estul Ucrainei”, realitatea era cu totul alta.

Vladimir Putin nu s-a putut resemna niciodată cu înfrângerea Uniunii Sovietice în urma Războiului Rece, numind adesea destrămarea URSS drept „o tragedie”. Pentru Putin era de neconceput ca cele 15 republici sovietice să devină cu adevărat independente și suverane, iar Rusia să nu le mai poată dicta politica lor internă și externă.

Într-un interviu pentru televiziunea de stat RT, preluat ulterior de diverse canale sau analiști, acesta declara: “Eu consider destrămarea URSS o tragedie uriașă a secolului XX. Știți de ce? Mai întâi de toate pentru că, în câteva ore, peste granițele Federației Ruse s-au nimerit 25 de milioane de oameni etnici ruși. Ei locuiau într-o singură țară și deodată s-au pomenit peste hotare... Vă imaginați câte probleme au apărut? Probleme tehnice, familii despărțite, probleme economice, probleme sociale... Pur și simplu nu le poți enumera pe toate. Dar voi considerați asta o normalitate, că 25 de milioane de oameni etnici ruși s-au pomenit deodată în afara granițelor? Rușii au devenit astfel cea mai mare națiune din lume care trăiește despărțită. Asta nu este o problemă? Pentru dumneavoastră, nu. Dar pentru mine este o problemă”[1].

Aceste afirmații determină întreaga politică externă pe care o va urma Rusia pe întreg parcursul secolului al XXI-lea – „protejarea intereselor etnicilor ruși din afara granițelor naționale și promovarea culturii și ideologiei lumii ruse cu ajutorul acestora”, în speranța că actualul context geopoplitic se va aranja la un moment dat în termeni favorabili reînființării URSS. Această viziune este unul dintre motivele reale ale invaziei din Ucraina, dar reprezintă și o premisă a eșecului rusesc de pe câmpul de luptă, eșec care a devenit vizibil la începutul lunii martie 2022, atunci când a devenit evident că rușii au pierdut bătălia pentru Kiev și că nu vor putea intra în oraș.

Conducerea politică și militară rusă se aștepta ca populația ucraineană, care, în opinia Moscovei, nu avea propria idee națională, ci reprezenta doar o extensie a lumii ruse, să nu opună rezistență, ci să îi întâmpine entuziasmată. Mai mult decât atât, într-o adresare către poporul ucrainean de la începutul războiului, Putin îi îndemna pe ucrainieni să răstoarne conducerea de la Kiev și să ia conducerea în mâinile lor. Vladimir Putin, președintele Federației Ruse: “Încă o dată mă adresez militarilor Forțelor Armate ale Ucrainei: nu le permiteți neonaziștilor și benderoviților[2] să vă folosească acum copiii, femeile și bătrânii voștri, în calitate de scut uman! Luați puterea în mâinile voastre! Se pare că nouă ne va fi mai ușor să ne înțelegem cu voi decât cu această adunătură de narcomani și neonaziști, care s-a instalat la Kiev și a luat ostatic întreg poporul ucrainean”[3].

Răspunsul poporului ucrainean nu a fost însă cel la care se aștepta liderul de la Kremlin. Încă din primele ore ale dimineții de 24 februarie 2022, în ciuda panicii și a impredictibilității, la centrele de recrutare militară din toată Ucraina s-au instalat cozi pentru înrolare în armată. Elita politică ucraineană a rămas la Kiev, în frunte cu președintele Volodimir Zelenski, iar video-clipul care îl arăta pe el și echipa lui prezenți în capitala Ucrainei a făcut înconjurul lumii. Mai mulți actori, jurnaliști și intelectuali din Ucraina au făcut front comun pentru a îndemna populația să rămână calmă, iar cei care pot purta arme să opună rezistență. De exemplu, Dmitrii Gordon (unul din cei mai cunoscuți jurnaliști din Ucraina) declara atunci că: “Cetățeni ai Ucrainei, regimul lui Putin a început un atac asupra patriei noastre! Acum se aud salve și bubuituri, pe întreg teritoriul perimetrului frontierei dintre Ucraina și Rusia au început operațiuni militare. În această situație, păstrați-vă calmul! Toți cei care pot ține arma în mână, cine o deține – în mod legal sau nelegal – pregătiți-vă să opuneți rezistență! Nu vom da patria noastră nimănui!”[4].

Din acest moment putem face o analiză mai amplă asupra țelurilor pe care le avea Kremlinul atunci când a început acest război și câte din ele s-au îndeplinit.

Vom lua ca prim exemplu acea „denazificare” a Ucrainei despre care s-a vorbit la televiziunile federale: prin „denazificare”, regimul de la Moscova subînțelege schimbarea regimului politic de la Kiev, pe considerentul că s-ar conduce după o ideologie neonazistă care îi discriminează pe etnicii ruși din Ucraina și în special din regiunile estice ale acesteia.

În realitate însă, denazificarea, în acest context, reprezintă acțiuni care urmăresc distrugerea conștiinței naționale a ucrainenilor prin violență, eliminarea rezistenței prin metode represive și acțiune propagandistică. Neonaziștii, în viziunea propagandei ruse, sunt acele grupuri de oameni care nu recunosc supremația și dreptul lumii ruse asupra teritoriilor statelor naționale a fostelor republici sovietice, urmând mai degrabă o direcție a naționalismului și interesului național.

Dacă aruncăm o privire la războiul din Republica Moldova din 1992, vom observa că actualele canale de știri federale sau ale așa zisei ‘’RMN Transnistrene'’ au identificat “succesori ai naziștilor” și printre moldoveni. Veaceslav Sodoli, conferențiar al Catedrei de istorie de la Universitatea de Stat Șevcenko din Tiraspol (universitate care nu este parte a procesului Bologna și este subordonată autorităților din stânga Nistrului), declară că: “A existat procesul de la București din 1946, dar, pe banca acuzaților, acolo, stăteau câteva zeci de persoane și peste un timp nu prea îndelungat acestea s-au pomenit din nou în libertate. Pentru acțiunile lor, criminalii de război români nu au primit peste mâini așa cum se cuvine. Aceasta a oferit posibilitatea reabilitării fascismului într-o oarecare măsură în România, iar mai apoi asta a venit și în Moldova”[5].

Rezultatul acțiunilor Moscovei a fost însă contrariul – societatea ucraineană s-a consolidat pentru un război de durată. Limba rusă, care, până la invazia Rusiei în Ucraina, avea statut de limbă protejată, și-a pierdut în cele din urmă această calitate. Ucrainenii rezistă deja timp de 4 ani, iar nivelul de simpatie al populației locale față de Federația Rusă este în declin.

Observăm pe rețelele sociale o nemulțumire a populației față de recrutarea forțată la război, precum o populație tot mai obosită de a lupta; cu toate acestea, ucrainenii nu au inițiat revolte împotriva președintelui Zelenski, iar linia frontului rămâne în cea mai mare parte concentrată în regiunea Donbas.

Ukrainskaya Pravda, un portal de știri ucrainean la care deseori face referire și presa internațională, relatează următoarele: „Rezultatele sondajului KMIS care a avut loc între 12-25 martie (n.r. 2025): între ucraineni există un consens unilateral că Ucraina trebuie să continue lupta indiferent de orice s-ar întâmpla – 81%. Doar 8% dintre respondenți au declarat că, în aceste condiții, ei mai degrabă ar înclina spre capitulare”[6].  

În același timp în care Ucraina se bucura de un capital de simpatie imensă din partea guvernelor și opiniei publice occidentale, iar societatea se consolida în scopul protejării independenței ei, în Rusia, regimul lui Putin s-a confruntat cu una dintre cele mai mari amenințări la adresa sa. După o rivalitate care durase luni întregi între Ministerul Rus al Apărării și șeful grupului de mercenari Wagner, Evgheni Prigojin, conflictul a degenerat într-o fază fierbinte între 23 și 24 iunie 2023. Liderul Wagner, după ce acuzase deschis conducerea Ministerului Apărării de livrarea de cantități insuficiente de armament și de sabotaj ascuns, a întors armele și a pornit o revoltă armată împotriva Kremlinului. Mai mult, mercenarii acestuia au ocupat cartierul general al armatei din Rostov pe Don fără să întâmpine vreo rezistență. Pentru regimul de la Kremlin, această lovitură a avut efectul unei unde de șoc: un război care ar fi trebuit să se încheie (după promisiunile propagandiștilor ruși) în 3 zile a ajuns să se apropie din ce în ce mai mult de porțile Moscovei.

Marșul dreptății, cum a fost denumit de Prigojin, a avut un efect devastator și asupra propagandei de pe canalele federale: societatea rusă vedea doar victorii ale armatei ruse, imagini cu un președinte care decorează eroi ai „operațiunii militare speciale” și formațiuni naționaliste ucrainiene care fug din calea armatei ruse. Comunității internaționale i se relata despre sprijinul puternic al întregii națiuni rusești pentru acțiunile președintelui. În acest context propagandistic, apare la televizor Vladimir Putin, care vorbește despre o trădare fără precedent, similară celei din 1917; potrivit acestuia, dacă va cădea puterea, Rusia va cădea pradă unui haos general care ar putea aduce un război civil. Vladimir Putin, președintele Federației Ruse: “Împotriva noastră este îndreptată întreaga mașinărie militară, economică și informațională a Occidentului. Ne luptăm pentru viața și securitatea oamenilor noștri, pentru suveranitatea și independența noastră, pentru dreptul de a fi și de a rămâne Rusia”[7]. Așadar, a doua armată a lumii nu doar că nu și-a îndeplinit obiectivul denazificării Ucrainei, dar a și arătat o serie de fisuri în interiorul societății ruse, care s-a dovedit a fi nu atât de unită cât se vedea la televiziunile controlate de stat (o parte a populației din Rostov pe Don i-a aplaudat pe mercenarii Wagner atunci când aceștia au intrat în oraș).

Un alt obiectiv declarat de Moscova în acest război, dezarmarea Ucrainei,  merită de asemenea analizat. Înainte de a începe acest război, Putin declara că Occidentul “înarmează Ucraina până în dinți” (făcând referire, cel mai probabil, la acele rachete Javelin livrate Kievului de către administrația Trump în primul său mandat). Prin urmare, propagandiștii de la Moscova declarau că Rusia ar fi  nevoită să comită un atac preventiv asupra Ucrainei. Rezultatul a fost din nou unul neașteptat pentru Putin. După ce rușii au pierdut bătălia pentru capitala Kiev, în 2022, iar ucrainenii au convins opinia publică internațională de faptul că sunt dispuși să reziste, atât țările NATO din Uniunea Europeană cât și SUA au început să livreze armament (inclusiv letal) Kievului. Dacă, la începutul războiului de agresiune, armata ucraineană avea câteva sisteme Javelin antitanc și armament de tip sovietic, treptat ucrainenii au început tot mai mult să treacă la standardele și calibrul NATO. Deja în anul 2024 ucrainenii aveau pe front tancuri Leopard și Abrams de producție americană și germană. Către anul 2025 erau vizibile pe frontul din Ucraina și avioane F-16.

Rachetele Himars americane au bombardat puternic pozițiile rusești. Aceste livrări de armament nu reprezentau doar o lovitură asupra moralului și logisticii armatei ruse, ci și asupra propagandei de război sau a așa-ziselor linii roșii ale Kremlinului. În declarația sa în care anunța începutul operațiunilor militare în Ucraina, Vladimir Putin anunța că oricine ar încerca să îl împiedice să își realizeze obiectivele se va confrunta cu efecte și consecințe de o amploare fără precedent în istorie. Pe tot parcursul anului 2022, Rusia a semnalat statelor occidentale că livrarea tancurilor de producție NATO în Ucraina reprezintă o linie roșie peste care nu ar trebui să se treacă – în caz contrar, vor exista consecințe negative pentru statele care le-au exportat. La fel s-a procedat și în cazul avioanelor de luptă F-16 sau al rachetelor cu rază lungă de acțiune.

Toate aceste livrări totuși au avut loc, iar teritoriul NATO nu s-a confruntat cu acele consecințe catastrofale pe care le promitea Rusia. Liderii militari ucraineni au mers până într-acolo încât au numit liniile roșii rusești drept o „cacealma”. Evgheni Prigojin, același care a declanșat revolta Wagner din 2023, declara cu puțin timp înaintea evenimentelor respective: „Iar dacă ei (n.r. ucrainenii) aveau la începutul operațiunii speciale în jur de 500 de tancuri, acum au 5000 de tancuri, dacă la ei știau să lupte în jur de 20.000 de oameni, acum știu să lupte în jur de 400.000 de oameni. Cum atunci am demilitarizat Ucraina? Rezultă contrariul: că am militarizat-o”[8].

Un alt eveniment inedit care a afectat securitatea Rusiei pe termen scurt a fost invazia regiunii Kursk de către Ucraina la data de 6 august 2024. A fost pentru prima dată de la cel de-al Doilea Război Mondial când o armată străină intră pe teritoriul controlat și recunoscut internațional pe teritoriul Rusiei și prima dată de la al Doilea Război Mondial când locuitorii regiunii Kursk au cunoscut ce înseamnă ocupația. Au devenit virale pe canale de Telegram videoclipuri care arătau ucraineni pe tehnică de fabricație occidentală intrând în regiunea Kursk. Bloggerii militari pro-război postau mesaje cu următorul conținut: “tancurile germane din nou pe teritoriul rusesc”. Acest aspect este cu atât mai semnificativ cu cât, cu doar 10 ani în urmă, era de neconceput faptul că pe teritoriul Rusiei ar putea să intre o armată străină – din cauza forțelor armate impresionante, a paradelor militare impunătoare și a armelor nucleare pe care Rusia le deținea. Putin afirma, în 2022, că declanșează operațiunea specială ca să împingă armatele inamice cât mai departe de granițele Rusiei, iar în 2024 tehnica militară NATO condusă de ucraineni intra în Rusia. “Forțele Armate ale Ucrainei utilizează în regiunea Kursk tancul nemțesc ingineresc Wiesent pe baza tancului Leopard 1”[9].

Revolta lui Prigojin a fost înăbușită, iar incursiunea din regiunea Kursk a fost respinsă (nu fără ajutorul soldaților nord-coreeni). Însă acest lung șir de evenimente descrise în articol subliniază natura imprevizibilă a războiului din Ucraina; posesia armelor nucleare nu înseamnă astăzi neapărat că acel stat nu poate suferi înfrângeri pe câmpul de luptă.

Desigur, acest punct de vedere ridică și motive de îngrijorare: ce se poate întâmpla dacă un personaj precum Prigojin ajunge în urma unei lovituri de stat în fruntea Rusiei? Ar putea o tulburare și mai mare să distrugă Rusia din interior? Dacă da, în posesia cui ar intra acele arme nucleare împrăștiate pe tot cuprinsul țării?

Totuși, războiul din Ucraina, care intră acum în al cincilea an, arată următoarele: intențiile Kremlinului de a păstra cu forța Ucraina în sfera sa de influență nu pot distruge identitatea națională ucraineană și nu pot împiedica această țară să se integreze în lumea occidentală și să își urmeze interesul național. De cât timp are nevoie conducerea Rusiei pentru a înțelege aceste concluzii? – timpul și evoluțiile de pe linia frontului vor arăta.

Bibliografie

Articole online:

“История национализма в Молдове и отказ от ПМР”, Первый Приднестровский, 15.04.2026, https://youtu.be/3ieRgF8VXow?is=qpKo_xcmHQpHAD9v

Макс Трушкин, „Путин про распад СССР”, https://youtu.be/7s2p3It9UFM?is=yAzzJYGDlIaTShih

„Путин призвал украинских военных взять власть в свои руки”, Вестник, 25.02.2022 https://youtu.be/aFtBItN_Hjs?is=dNbrBaJifP3qgFBK

„Обращение Гордона к Украинцам в связи с началом войны”, Дмитрий Гордон, 24.02.2022, https://youtu.be/wKklWZVpn2E?is=2fBJM6XdYz_1Qm1z

„История национализма в Молдове и отказ от ПМР”, Первый Приднестровский, 15.04.2026, https://youtu.be/3ieRgF8VXow?is=qpKo_xcmHQpHAD9v

„Путин назвал мятеж Пригожина "предательством" и изменой”, publicația Meduza, 24.06.2023, https://youtu.be/XsZkbl85PhQ?is=D_9xexEiZhDMDJJm

„Мы пришли по хамски , прошлись по всей территории Украины”, publicația Meduza, 24.05.2023, https://youtu.be/ivsNcA-V3EA?is=QHrIcWOTddJNEUWi

Articole de presă:

Алена Мазуренко, "82% украинцев за то чтобы продолжать борьбу с РФ даже если не будет поддержки США", Украинская правда, 25.03.2025, https://share.google/lgqJilnDdgMf2Mxvs

„Украинские военные применили в Курской области немецкий инженерный танк”, РБК.RU, 12.08.2024, https://share.google/aS8uGFPF25ZuVKFA3