Politica externă multivectorială a Kazahstanului – un model pragmatic de implicare în jocul geopolitic din Regiunea Extinsă a Mării Negre

Autor: Cristian Chirca

În ultimele două decenii ale epocii post-Război Rece, Kazahstanul a oferit și continuă să ofere un model de succes economic și diplomatic în regiunea extinsă a Mării Negre.

Poziționat între Rusia și China, riveran Mării Caspice și legat de Marea Neagră prin Coridorul Mijlociu, statul kazah nu doar că și-a menținut independența, dar a și crescut din punct de vedere geopolitic, geoeconomic și geocultural. Această creștere a fost determinată de politica inteligentă de valorificare a resurselor naturale și de construcția atentă și consecventă a unui brand de țară pozitiv. Printre altele, construcția acestui brand a avut ca principal determinant politica externă multivectorială. Kazahstanul a fost primul stat care a lansat și dezvoltat în relațiile externe conceptul „multivectorial” – care, în esență, presupune că „o țară poate avea relații pozitive cu mai multe centre de putere din cadrul sistemului internațional: poți fi partener cu Rusia, Iranul, China și Statele Unite, în același timp, fără ca acest lucru să fie problematic”[1].

În baza acestei politici, Kazahstanul, un stat cu influență regională și recunoaștere internațională mai degrabă moderate, a negociat pragmatic relația cu marii săi vecini fără afectarea suveranității: dezvoltă relații comerciale și diplomatice pozitive cu China, dar nu este dominat de Beijing; are legături culturale, lingvistice și istorice puternice cu Rusia, dar nu este controlat de Moscova[2].

În ultimii ani, această politică a devenit un exemplu veritabil al așa numitei politici „omni-enmeshment”: strategie diplomatică prin care statele mici sau medii atrag marile puteri globale într-o rețea densă și complexă de interdependențe economice, politice și de securitate[3].

Astana, deși menține legături politico-economice pragmatice cu Moscova și Beijingul, pentru a evita dominația Chinei sau Rusiei, își racordează economia cu companii americane, dezvoltă proiecte de infrastructură cu Uniunea Europeană (ex: Coridorul Mijlociu) și totodată promovează legături culturale cu Occidentul. Astfel, deși Rusia și China reprezintă în mod inevitabil o preocupare imediată, influența UE și a SUA este semnificativă în special în domeniile securității și comerțului și tinde să capete un rol tot mai mare pe dimensiunea culturală.

Un mecanism important valorificat de Astana în acest proces a fost dezvoltarea instituțiilor regionale și abordarea multilaterală a problemelor regionale, astfel încât SUA și UE să fie parte într-un angajament susținut, bine fundamentat și pozitiv, cu statele din Asia Centrală[4].

Ascensiunea diplomatică a Kazahstanului în noua arhitectură geopolitică a Eurasiei a fost confirmată în 2025 de trei mari evenimente: (1) Decizia Adunării Generale a ONU de a înființa la Almaty Centrul Regional al ONU pentru Obiectivele de Dezvoltare Durabilă pentru Asia Centrală și Afganistan; (2) Inaugurarea sediului central de la Astana al Conferinței privind Interacțiunea și Măsurile de Consolidare a Încrederii în Asia; (3) Dezvoltarea formatelor „Asia Centrală Plus”[5].

În prezent, pe fondul accentuării tensiunilor geopolitice și geoeconomice regionale și globale, abordarea clasică multivectorială a Kazahstanului a intrat într-un amplu proces de transformare. Dacă, în primele decenii de independență, obiectivul principal al acestei politici a vizat recunoașterea internațională și consolidarea suveranității prin construirea unui sistem de parteneriate strategice, astăzi politica externă kazahă a intrat într-o perioadă de tranziție care, în final, va asigura trecerea de la „diplomația recunoașterii” la „diplomația economică” și „diplomația influenței”. Odată cu încheierea acestei tranziții, diplomația va deveni „nu doar un instrument pentru asigurarea securității și menținerea dialogului internațional, ci și un factor important în creșterea economică, modernizarea tehnologică și sporirea competitivității globale a Kazahstanului”[6].

Totodată, în noua viziune a elitei politice kazahe, politica multivectorială nu va implica echidistanța față de centrele globale de putere sau dorința de echilibru ca un lucru în sine. Dimensiunea practică a acestei politici va viza diversificarea direcțiilor de acțiune externă în scopul creșterii capacității economice, dezvoltarea unei cooperări reciproc avantajoase cu un număr cât mai mare de parteneri, precum și promovarea constantă a intereselor naționale ale Kazahstanului.

Conform noii viziuni, calitatea dialogului politic nu mai este un indicator singular al eficienței politicii externe. Alături de acesta, sunt avuți în vedere o serie de indicatori cu vocație economică precum: (1) atragerea investițiilor; (2) dezvoltarea conectivității transporturilor; (3) cooperarea tehnologică; (4) promovarea exporturilor; (5) asigurarea securității energetice și alimentare; (6) participarea la lanțurile valorice globale. Astfel, în noua viziune, diplomația economică devine un punct central al politicii externe a Kazahstanului care presupune mai degrabă adaptarea politicii externe la realitățile geopolitice și geoeconomice actuale și nu revizuirea principiilor diplomatice tradiționale.

Diplomația economică (instrumentul pragmatic) vizează atragerea investițiilor străine, menținerea/diversificarea piețelor și crearea de interdependențe economice. Diplomația influenței (instrumentul strategic) vizează valorificarea reputației/prestigiului obținut prin diplomația economică pentru a proiecta imaginea Kazahstanului ca un actor credibil, indispensabil, neutru și moderat.

Un obiectiv major al noii diplomații va fi menținerea unor relații pragmatice cu Rusia, China, Uniunea Europeană, Statele Unite, statele din Asia Centrală, Orientul Mijlociu și alți parteneri internaționali.[7] Totodată, „diplomația influenței” va asigura un răspuns adecvat la principalele provocări care, conform liderilor kazahi, pot afecta pe termen scurt stabilitatea economică a Kazahstanului, respectiv: (1) consolidarea concurenței geoeconomice și formarea de noi blocuri tehnologice; (2) accelerarea transformării tehnologice a economiei globale și rolul tot mai mare jucat de inteligența artificială, platformele digitale, tranziția energetică și mineralele critice; (3) restructurarea profundă a logisticii și lanțurilor de aprovizionare internaționale[8].

În acest context, dialogul purtat de președintele Kasîm-Jomart Tokaiev cu președintele Vladimir Putin (Astana, 30 mai a.c.) și cu liderii UE, António Costa și Ursula von der Leyen (Bruxeless, 22-23 iunie a.c.) reprezintă o expresie clară a „diplomației influenței” promovată de Astana. În cadrul celor două formate de discuții, evident poziționate în registre opuse, politica externă multivectorială a Kazahstanului a fost proiectată pragmatic pentru susținerea interesului național. Angajamentele cu Moscova au fost echilibrate de acorduri complementare cu Uniunea Europeană, dar și cu China. Astfel, în urma dialogului ruso-kazah din mai a.c., proiectul în valoare de 16,5 miliarde de dolari pentru construirea centralei nucleare Balkhash, atribuit Rosatom (în competiție cu China National Nuclear Corporation, compania franceză EDF și Korea Hydro & Nuclear Power), a repoziționat Rusia ca partener principal în zona energetică. În același timp, prin desemnarea China National Nuclear Corporation drept constructor principal al unei a doua centrale nucleare, a echilibrat relația cu China[9]. În urma dialogului Kazahstan-UE din iunie a.c. au fost încheiate acorduri în valoare de circa 12 miliarde de euro, inclusiv achiziționarea a 50 de avioane de pasageri Airbus. Dialogul cu UE s-a concentrat totodată pe dezvoltarea legăturilor asigurate de Coridorul Mijlociu, rețea multimodală cu relevanță accentuată și pentru Regiunea Extinsă a Mării Negre, în contextul programului Global Gateway al UE.[10]

Ca o contrapondere directă la dezvoltarea Coridorului Mijlociu, care ocolește Rusia, președintele Tokaiev acceptase încă din 2025 accelerarea investițiilor în secțiunea de transport Nord-Sud (INSTC) o altă rețea multimodală de 7.200 de kilometri care, după finalizare, va lega direct Rusia de Golful Persic și India prin Caucazul de Sud și Asia Centrală.[11] Pe direcția relației cu SUA, aderarea Kazahstanului la acordurile Abraham, în noiembrie 2025, se aliniază unor obiective americane mai ample – securizarea lanțurilor critice de aprovizionare cu minerale și extinderea accesului la Coridorul Mijlociu.[12]

Acest tip de acțiuni externe, circumscrise „diplomației influenței”, conferă Kazahstanului o poziție importantă în relația cu cei patru mari actori ai jocului geopolitic din Regiunea Extinsă a Mării Negre – China-Rusia-SUA-UE – și justifică totodată aprecierea politicii multivectoriale ca fiind un model de eficiență.