Ascensiunea Chinei confirmă faza de deconcentrare a ciclului lung american (Modelski)?

Autor: Cristian Chirca

Ideea succesiunii ciclice a puterii și a formelor de guvernare, analizată inițial de Platon și Aristotel, a stat la baza anaciclozei (ἀνακύκλωσις) – mecanismul ciclic prin care istoricul grec Polybius a descris tranziția naturală și inevitabilă a statului. Conform acestui mecanism, statul parcurge șase stadii succesive: monarhie, tiranie, aristocrație, oligarhie, democrație și, în final, violență și guvernare prin forță, urmată de reîntoarcerea la monarhie[1]. Transpusă ulterior la nivelul scenei internaționale, ideea succesiunii ciclice a fundamentat, printre altele, teoria ciclurilor lungi elaborată de George Modelski[2].

De-a lungul istoriei se poate constata că schimbarea liderului și ordinii internaționale s-a realizat în urma unui proces specific de tranziție a puterii în perioade relativ lungi în care norma a fost tranziția realizată prin război, iar excepția – tranziția pașnică. Din această perspectivă se poate aprecia că teoria ciclurilor lungi este de fapt o teorie a tranziției hegemonice[3].

Natura tranziției poate fi descifrată în baza a cinci ipoteze în care variabila este reprezentată de comportamentul statelor: (1) sistemul internațional este stabil atunci când niciun stat nu consideră profitabilă schimbarea sistemului, iar marile puteri sunt mulțumite de statu-quo-ul existent; (2) un stat va încerca să schimbe sistemul internațional dacă apreciază ca beneficiile schimbării pot depăși costurile; (3) un stat va încerca să schimbe sistemul internațional până când costurile schimbării egalează sau devin mai mari decât beneficiile; (4) după atingerea echilibrului dintre costurile şi beneficiile schimbării, costurile menţinerii statu‑quo-ului cresc mai rapid decât capacitatea economică a statelor de a‑l menţine, fapt care dezechilibrează sistemul; (5) dacă dezechilibrul nu este rezolvat, atunci sistemul va fi schimbat prin redistribuirea puterii în urma unui război hegemonic^[4]. Conform lui Modelski, începând cu secolul al XV-lea, sistemul global a parcurs cinci cicluri lungi cu durata de aproximativ 100 de ani: 1494–1580; 1580–1688; 1688–1792; 1792–1914; și 1914 – prezent.

Ciclurile hegemonice la nivel de sistem (Modelski, 1987, 4, 86)

Portugalia a dominat cea mai mare parte a secolului al XVI-lea (1519–1560), Olanda cea mai mare parte a secolului al XVII-lea (1609–1660), Marea Britanie cea mai mare parte a secolului al XVIII-lea (1714–1763) și al XIX-lea (1815–1873), SUA cea mai mare parte a secolului XX (1945-2000)[5].

Fiecare ciclu parcurge patru faze cu o durată de aproximativ 20-30 de ani fiecare: (1) războiul global – un conflict major care destructurează vechea ordine și determină noul lider; (2) puterea mondială – un stat devine lider global; (3) delegitimarea – costurile menţinerii ordinii internaţionale tind să depăşească în decursul unui secol beneficiile guvernării și, de aceea, hegemonul intră în declin; (4) deconcentrarea – autoritatea liderului scade, statele provocatoare/rivalii din sistemul internaţional contestă ordinea mondială, iar un nou război global readuce sistemul în punctul inițial.

Teoria ciclurilor lungi elaborată de Modelski are o serie de limite: (1) eurocentrismul – ciclurile iau în calcul exclusiv puterile occidentale (Portugalia, Olanda, Marea Britanie, SUA) ignorând puterile non-europene; (2) – rol exclusiv acordat puterii maritime – din acest motiv, marile imperii (Qing, Otoman, Mogul, Rus) care au dominat spații continentale vaste sunt ignorate sau evaluate ca simpli „contestatari”/„provocatori”, deoarece nu controlau oceanele lumii; (3) inevitabilitatea războiului global – excepția reprezentată de tranziția pașnică nu este luată în calcul, deși, începând cu a doua jumătate a secolului XX, un război global între puterile nucleare ar fi unul fără învingători.

În acest context, teoria lui Modelski, pe care o putem aprecia mai mult pentru deschiderea sa analitică și mai puțin pentru capacitatea sa predictivă, poate fi revizuită. Revizuirea nu urmărește adaptarea rigidă a ciclului lung la noile realități, cât mai degrabă introducerea Chinei în ecuația ciclului american și formularea unui răspuns la o întrebare tot mai frecventă în analizele de profil: ciclul american se află în faza de deconcentrare?

În 1988, Modelski aprecia că, pe fondul declinului SUA, în intervalul 2000-2030, ciclul american va intra în faza de deconcentrare având URSS ca principal rival global. Realitatea istorică a confirmat erodarea rolului de lider global al SUA, dar nu și apariția noului competitor – China, care a înlocuit URSS. Introdusă în triunghiul strategic sino-ruso-american în anii 1970 de către SUA pentru a echilibra relația cu URSS, China a intrat într-o perioadă de ascensiune continuă care, conform analiștilor chinezi, nu poate fi perturbată de nicio forță externă[6].

În prezent, există date statistice care atestă că: (1) declinul american actual este mai accentuat comparativ cu cel al Imperiului Britanic din cel de-al doilea ciclu britanic (1792-1914), dar raportul de putere dintre SUA și China este mai mare ca cel dintre Imperiul Britanic și Germania; (2) puterea agregată americană scade, în timp ce puterea Chinei crește într-un ritm constant, dar Statele Unite mențin un avantaj semnificativ în ceea ce privește puterea militară în general și puterea navală în special;[7] (3) Statele Unite continuă să fie un furnizor de servicii globale care domină ordinea internațională și controlează lanțurile de aprovizionare prin forța navală combinată (militară și civilă) esențială pentru a răspunde provocărilor viitoare privind conducere globală.[8] Ca urmare, în prezent nu se poate stabili dacă ascensiunea Chinei confirmă intrarea ciclului american în faza de deconcentrare.

Pe acest fond, revizuirea teoriei ciclului lung poate avea în vedere trei scenarii generale: (1) stabilizare globală – statul în ascensiune renunță la transformarea puterii sale brute în capacități militare avansate și percepe statul hegemon ca având o hotărâre ridicată pentru menținerea statu-quo-ului; (2) tensiune moderată – statul în ascensiune transformă puterea brută în capacități militare avansate sau percepe statul hegemonic ca având o hotărâre scăzută pentru menținerea statu-quo-ului; (3) tensiunea accentuată – statul în ascensiune transformă puterea brută în capacități militare avansate și percepe statul hegemonic ca având o hotărâre scăzută, adoptând o strategie de escaladare.[9]

În actualul stadiu al relațiilor sino-americane, primele două scenarii par mai plauzibile având în vedere că, în viziunea analiștilor chinezi: (1) desemnarea Chinei ca principal rival este parte a unei strategii a SUA de menținere a statutului de hegemon;[10] (2) China este o forță importantă în dezvoltarea și progresul ordinii internaționale, dar nu urmărește să construiască una complet nouă fiind interesată mai mult de reformarea ordinii existente[11].

Totuși, un număr semnificativ de ipoteze, scenarii și prognoze, deși pun sub semnul îndoielii realizarea unei parități de putere sino-americane în următoarele decenii, nu exclud declanșarea unui război global între China și Statele Unite. În acest sens sunt invocați o serie de factori care ar putea spori probabilitatea unui conflict: (1) problema suveranității Taiwanului; (2) percepțiile eronate despre puterea Chinei; (3) fractura politică internă americană; (4) multiplicarea punctelor de tensiune geopolitică; (5) o relativă „oboseală” a societății americane față de costurile menținerii hegemoniei; (6) escaladarea/multiplicarea războaielor regionale[12].