Marea Neagră: România și Bulgaria trebuie să acționeze împreună

Dr. Dimitar Keranov, Institutul Bulgar pentru Politică Internațională (BIIP)

În 2016, președintele Klaus Iohannis a propus o flotilă navală permanentă a NATO în acvatoriul Mării Negre. Prim-ministrul Bulgariei, Boiko Borisov, a respins ideea la momentul respectiv. În loc de nave de război, spunea acesta, ar fi preferat să vadă pe apă „bărci, iahturi, turiști, pace și iubire”[1]. Acea frază a devenit o prescurtare și, totodată, o metaforă pentru tot ceea ce nu funcționa între Sofia și București în domeniul maritim.

Zece ani mai târziu, la summitul NATO de la Ankara din 7-8 iulie 2026, au fost semnate în aceeași zi două documente relevante pentru cooperarea multinațională la Marea Neagră. Miniștrii apărării din România, Bulgaria și Turcia au extins mandatul Grupului operativ de luptă împotriva minelor din Marea Neagră pentru a include protecția infrastructurii subacvatice critice[2], respectiv a cablurilor, conductelor și platformelor de gaze. Separat, ministrul bulgar al apărării, Dimitar Stoyanov, a semnat un Memorandum cu omologii săi belgian și neerlandez, Theo Francken și Dilan Yeşilgöz-Zegerius, privind transferul a șapte nave de luptă împotriva minelor către Marina Bulgară[3].

Nimeni nu mai vorbea despre iahturi. Scriu aceste rânduri ca cetățean bulgar care lucrează zilnic asupra acestei regiuni și, din această perspectivă, apreciez că schimbările recente în planul  cooperării multinaționale occidentale la Marea Neagră și în relațiile bilaterale româno-bulgare sunt greu de trecut cu vederea. Relația româno-bulgară în domeniul maritim a avansat în ultimii trei ani mai mult decât în cei cincisprezece ani anteriori. Societățile noastre abia dacă au observat acest lucru.

De la refuz simbolic la structură funcțională

Grupul operativ de luptă împotriva minelor a fost creat prin Memorandum la 11 ianuarie 2024, a devenit operațional la 1 iulie 2024 și a fost activat de zece ori[4]. Comanda acestuia se rotește la fiecare șase luni între cele trei marine naționale. Bulgaria a preluat comanda acestui grup la 9 iulie a.c., iar vânătorul de mine românesc Căpitan Constantin Dumitrescu participă la cea de-a unsprezecea activare, în cadrul Exercițiului BREEZE 2026.

Aceasta este singura structură militară funcțională din regiunea noastră generată prin inițiativă regională, și nu prin presiune externă, iar acest lucru contează mai mult decât dimensiunea sa mai degrabă modestă.

Ministrul român de externe, doamna Oana Țoiu, a prezentat recent, la Ankara, argumentul practic prioritar pentru relevanța acestei structuri militare, salutând mandatul extins al acesteia și subliniind că activitatea comună a Bulgariei, Turciei și României a menținut operaționale rutele de transport maritim al cerealelor din Marea Neagră[5].

Ambele marine naționale, ale României și Bulgariei, se reconstruiesc, de asemenea, în același timp, pe linii paralele. Bulgaria construiește două corvete de 90 de metri și 2.300 de tone la șantierul MTG Dolphin din Varna, după un proiect al grupului german NVL, în baza unui contract semnat în noiembrie 2020, în valoare de aproximativ 503 milioane de euro[6]. Prima dintre acestea, Hrabri, a început testele pe mare la 11 noiembrie 2025, în Golful Varna[7]; cea de-a doua, Smeli, lansată la apă în decembrie 2024, este așteptată să intre în serviciu anul acesta. Ele înlocuiesc corvetele sovietice din clasa Pauk, din anii 1980. România a primit recent, în iulie 2026, nava de patrulare Contraamiral August Roman construită în Turcia în cadrul programului MILGEM, și dezvoltă alte patru nave împreună cu Rheinmetall, finanțate prin instrumentul SAFE al UE[8].

De ce securitatea noastră a devenit indivizibilă

Din toamna anului 2023, navele ucrainene au utilizat prioritar apele teritoriale românești, bulgare sau turcești pentru export, iar cercetările recente estimează că aproximativ 90% din exporturile agricole ale Ucrainei depind acum de aceste rute[9]. Dacă adăugăm coridorul feroviar Grecia-Bulgaria-România pentru transportul de material militar, precum și rolul bazei Mihail Kogălniceanu de lângă Constanța ca principal nod logistic pe flancul estic al NATO, rezultă că o parte semnificativă a securității alimentare globale și a mobilității militare aliate trece acum prin segmentul maritim dintre Constanța și Varna.

Acesta este contextul mai larg în care consemnăm inițiativa UE de creare a Hubului său comun de securitate maritimă la Marea Neagră. Ministrul Oana Țoiu a anunțat, în iunie a.c., că România și Bulgaria au finalizat proiectul acestui Hub, cu centre operaționale la Constanța și Varna[10], concepute pentru a produce analize comune ale amenințărilor, o mai bună conștientizare situațională și un schimb rapid de informații. Hubul este deschis și altor state de la Marea Neagră, ca parte a abordării UE privind securitatea porturilor și a cablurilor submarine.

Republica Moldova – ce am putea învăța în combaterea războiului hibrid

Privită din Chișinău, Marea Neagră arată mai puțin ca o coastă și mai mult ca un cartier expus. Moldova nu este stat litoral, însă aparține aceluiași mediu de securitate, iar modul în care discutăm despre aceasta trebuie revizuit.

Republica Moldova a absorbit presiuni hibride rusești susținute, inclusiv dezinformare, interferențe electorale și constrângere energetică, și și-a păstrat direcția democratică. Bulgaria nu a fost testată cu aceeași intensitate și nu sunt convins că, într-un scenariu similar care ar putea avea ca țintă Bulgaria, am avea rezultate la fel de bune ca cele pe care le-a probat Republica Moldova. Sofia și Bucureștiul au o expertiză reală de oferit în materie de reformă, diversificare energetică și reziliență cibernetică. Ele ar trebui, de asemenea, să studieze sistematic și fără condescendență modul în care o republică mică își apără instituțiile sub atac hibrid continuu. Această cunoaștere aparține aceleiași imagini de securitate a Mării Negre ca cea pe care o dezvoltă Europa.

Decalajul instituțional dintre cele două țări, România și Bulgaria, aproape că s-a închis. Ambele au intrat deplin și simultan în spațiul Schengen în ianuarie 2025. La 1 ianuarie 2026, Bulgaria a devenit cel de-al  21-lea membru al zonei euro[11]. Nimic din toate acestea nu a fost improvizat sub presiunea unei situații de urgență: toate evoluțiile pozitive în relația bilaterală se bazează, în mod sistemic, pe Tratatul de prietenie, cooperare și bună vecinătate din 27 ianuarie 1992[12] și pe Declarația de Parteneriat Strategic semnată la Sofia la 15 martie 2023[13].

Ceea ce nu s-a închis încă este decalajul dintre statele și societățile noastre. Împărțim aproximativ 630 de kilometri de frontieră, o istorie recentă asemănătoare și o planificare de apărare din ce în ce mai aliniată, însă nimic comparabil cu un nivel similar de cunoaștere reciprocă. În presa bulgară, România apare încă în principal ca rută de tranzit sau ca termen de comparație statistică. Situația este la fel și în sens invers. Aceasta nu este o problemă diplomatică, și niciun memorandum interguvernamental nu o va rezolva. Este o problemă de infrastructură intelectuală, și tocmai aici guvernele nu pot înlocui societatea civilă.

Constanța și Varna sunt locurile unde această muncă trebuie să înceapă, iar trei proiecte par realizabile în următorii 5 ani. Un format permanent Constanța-Varna, care să reunească cercetători, jurnaliști și oficiali portuari și să funcționeze alături de Hubul oficial al Uniunii Europene, nu în interiorul acestuia. Un program de schimb pentru tineri analiști din Dobrogea și regiunea Varna-Burgas, conceput pentru a forma experți care pot lucra profesionist în ambele limbi. Și o componentă civilă de monitorizare a rezilienței infrastructurii critice, complementară, nu duplicativă, față de ceea ce fac deja guvernele celor două țări.

În 2027 se vor împlini treizeci și cinci de ani de la Tratatul din 1992 și douăzeci de ani de la aderarea comună la Uniunea Europeană. Arhitectura de securitate din ultimii trei ani arată deja ce ar trebui să însemne aceste aniversări. La nivel statal, faza paralelă s-a încheiat: grupul de luptă împotriva minelor (acum cu atribuții extinse), Hubul de securitate maritimă al UE aflat în curs de formare, programele navale în oglindă și rolul nostru comun în liniile de aprovizionare maritime și feroviare ale Ucrainei sunt toate expresii ale aceluiași fapt.

Problema este că societăților noastre nu li s-a explicat convingător și detaliat acest lucru, iar această carență a comunicării favorizează menținerea decalajului între apropierile statale și inerțiile apropierii societății civile din România și Bulgaria. Dacă vom închide acest decalaj, prin dezvoltarea unor punți multiple de apropiere a mediilor non-guvernamentale din țările noastre, România și Bulgaria nu vor fi pur și simplu două țări care se află întâmplător pe aceeași coastă. Vom putea contribui astfel, proactiv și decisiv, ca reprezentanți ai mediilor non-guvernamentale, la decizii viitoare comune asupra modului în care vor arăta securitatea și cooperarea la Marea Neagră peste zece ani.