Relevanța geopolitică a culturii – scurtă perspectivă teoretică

Autor: Cristian Chirca

Mediul internațional actual este modelat de șapte forțe interdependente: (1) progresul tehnologic accentuat; (2) rolul, independența, amenințările și capacitățile în schimbare ale actorilor non-statali; (3) apariția unor noi domenii strategice; (4) transformarea interdependențelor economice în armă; (5) creșterea riscurilor colective la frontierele civilizaționale; (6) intensificarea schismelor istorice transculturale; (7) predispozițiile naturii umane (care influențează profund cele șase forțe anterioare)[1].

Din perspectiva ultimelor trei forțe, lucrarea lui Samuel Huntington, „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”, continuă să exercite o influență globală, iar teza sa principală, potrivit căreia aliniamentele geopolitice ale confruntării sunt configurate de disputele civilizaționale, fundamentează o retorică civilizațională tot mai articulată. Pentru Huntington, actorii geopolitici sunt „civilizațiile”, înțelese în termenii definiți de Arnold Toynbee în lucrarea „Studiul istoriei”, iar „liniile de falie” dintre civilizații reprezintă locurile de ruptură în ordinea post-Război Rece[2].

În prezent, culturile umane complexe, dinamice și structurate pe afilieri religioase, artistice, lingvistice, istorice și ideologice, alimentează retorica civilizațională și oferă analiștilor și politicienilor flexibilitatea de care au nevoie pentru a reconstrui, reformula și adapta ideea confruntării civilizaționale într-o formă care se potrivește cel mai bine agendei lor[3]. Spre exemplu, această retorică a susținut o coaliție dedicată apărării „civilizației occidentale” și totodată a oferit  argumente celor care văd Occidentul ca fiind o amenințare civilizațională[4].

Totodată, în contextul analizei geopolitice, dimensiunea culturală a reprezentat un element important al gândirii critice. Această stare de fapt este determinată și de faptul că analiștii, dar și actorii dinamicilor geopolitice recente, invocă o serie de concepte precum etnie, popor, națiune, religie etc., invocând adesea sensul lor direct și/sau tratându-le ca sinonime în cadrul unor culturi specifice, deși acestea sunt concepte ambigue care pot duce la interpretări periculoase[5].

Pe acest fond, relevanța geopolitică a culturii este tot mai evidentă astăzi, când etnocentrismul menține și/sau alimentează noi direcții și aliniamente de dispută într-o lume multicivilizațională în care cultura este o forță care divide, dar care și unește[6].

Această relevanță are la bază cinci determinanți specifici: (1) identitățile colective mari (care devin actori geopolitici când se simt amenințate); (2) principiul securității multi-sumă (ia în calcul, printre altele, respectul cultural ca preocupare de securitate; conform acestui principiu într-o lume globalizată, securitatea nu mai poate fi considerată un joc cu sumă nulă care implică doar statele); (3) securitatea transculturală și sinergia transculturală (se referă la integritatea identităților colective mari și la absența conflictelor între membrii diferitelor culturi); (4) modelul oceanic al civilizațiilor (civilizațiile nu mai sunt gândite ca multiple și concurente, ci ca domenii geoculturale); (5) istoria sustenabilă (securitatea globală durabilă, trebuie să urmeze un model istoric care pune accent pe demnitatea umană și pe formele de coexistență și respect reciproc)[7].

Securitatea transculturală și sinergia transculturală joacă un rol major în orice ecuație geopolitică  în care sunt implicați actori cu identități de grup distincte. Securitatea transculturală presupune o nouă abordare, în care centrul de greutate este reprezentat de demnitatea umană – o valoare supremă care integrează nouă elemente: rațiunea, securitatea, drepturile omului, responsabilitatea, transparența, dreptatea, oportunitatea, inovația și incluziunea. Eludarea demnității afectează major interacțiunea cu alte culturi, popoare sau națiuni. Reconsiderarea securității grupurilor și culturilor este tot mai importantă astăzi în contextul intensificării schimburilor culturale transnaționale.

În acest context, sinergia transculturală  poate  determina o conjunctură reciproc avantajoasă, în care întregul este mai mare decât suma părților sale, iar pluralitatea culturilor are un impact major asupra securității globale și asupra viitorului omenirii. O cultură globală în spiritul păcii și respectului demnității umane este superioară oricărei culturi individuale, indiferent cât de triumfătoare ar fi o anumită cultură la un moment dat[8].  Această caracteristică derivă din însăși definiția culturii. În acest sens, conceptul „cultură”, constant completat, dar mereu deschis, include cunoștințele, credințele, arta, și comportamentul învățat, dar și un ansamblu de reacții specifice, fixate ca normă și înrădăcinate în forma tradiției care exprimă modul specific uman de existență printr-un sistem de simboluri.

Deși sunt relativ multe teorii ale culturii, ele au totuși șapte elemente comune: (1) cultura se învață; (2) cultura folosește simboluri; (3) culturile sunt dinamice, se adaptează și se schimbă mereu; (4) cultura este integrată cu experiența cotidiană; (5) cultura modelează viața fiecăruia; (6) cultura este împărtășită; (7) înțelegerea culturii implică depășirea etnocentrismului[9].

Pornind de la acest ultim element, se impune evidențierea faptului că, pe fondul existenței mai multor culturi, se manifestă o tendință evidentă de a ne concentra pe culturile care diferă de cele cu care suntem familiarizați. În logica respectului cultural, identitatea de grup nu trebuie să implice desconsiderarea Celuilalt, chiar dacă, în cele din urmă, grupul de apartenență este preferat.

Diversitatea culturală și etnică este benefică pentru prezentul, viitorul și excelența umanității. Cu toate acestea, pentru a asigura o securitate durabilă, culturile și subculturile trebuie să evolueze într-un mod neexclusiv (Al-Rodhan). În această evoluție, respectul cultural, adică recunoașterea și aprecierea diferențelor și valorilor specifice altor culturi, devine un imperativ al  securității transculturale, iar acest fapt conferă culturii o relevanță geopolitică tot mai evidentă în contextul în care „trăim împreună într-o lume a vecinilor”[10].