Bombardarea spatelui frontului subminează încrederea populației în conducerea statului?

Autor: Cristian Chirca

În istoria recentă, bombardarea orașelor unei țări în timpul războiului nu a dus la o revoltă a populației. Dimpotrivă, așa cum susținea Robert Pape în 1996, aceasta a determinat creșterea adeziunii populației în jurul liderilor și a amplificat ura față de inamic, chiar și când acesta a fost agresorul[1]. În această logică, Pape susținea relativ recent, într-un articol publicat în 2022, că atacurile aeriene ruse împotriva infrastructurii ucrainene nu vor reuși să-i determine pe ucraineni să își piardă încrederea propriul guvern și că acestea vor avea, dimpotrivă, un efect opus[2]. Evenimentele ulterioare au arătat că Pape a avut dreptate.

Totuși, în ultima perioadă, Ucraina a dezvoltat o nouă strategie care vizează intensificarea atacurilor unor ținte din adâncimea teritoriului rus pornind de la ideea că mutarea războiului în interiorul Rusiei va destabiliza situația internă și încredere populației în lideri[3]. De altfel, încă din  ianuarie 2026, Kievul a inițiat o operațiune cu numele de cod „M&Ms”, care, concomitent cu extinderea campaniei de bombardament împotriva bazelor militare rusești, rafinăriilor de petrol, liniilor de aprovizionare și centrelor logistice, avea în vedere atacuri cu drone cu inteligență artificială, în valuri, asupra principalelor aeroporturi din Rusia. Operațiunea „M&Ms” aprecia că atacurile asupra aeroporturilor ar determina creșterea presiunii interne, care, combinată cu consecințele economice și sociale ale războiului, ar putea forța conducerea rusă să revină la negocieri[4].

Pregătirile pentru operațiune au fost suspendate în iulie a.c., după demiterea ministrului ucrainean al apărării, Mihailo Fedorov, considerat unul dintre principalii susținători ai operațiunii[5]. În primele zile ale atacurilor, executate în adâncimea teritoriului rus, președintele Volodimir Zelenski îi îndemna pe ruși să facă presiuni asupra președintelui Vladimir Putin pentru a se ajunge la un acord de încetare a focului cu Kievul.

Anterior acestei noi strategii, Kievul viza, prin atacarea țintelor rusești, trei obiective complementare: (1) economice, pentru a reduce capacitatea Rusiei de a finanța războiul; (2) externe, pentru a demonstra susținătorilor occidentali capacitățile și determinarea Ucrainei;  (3) interne, pentru a ridica moralul forțelor armate și al populației civile.

Prin noua strategie, Kievul a încercat să influențeze politica internă rusă, însă teoria conform căreia intensificarea atacurilor ucrainene va eroda sprijinul public pentru președintele Putin s-a dovedit cel puțin îndoielnică. Războiul a afectat în mod major zonele de graniță cu Ucraina la doar câteva luni după izbucnire. Ulterior, în august 2024, trupele ucrainene au inițiat ofensiva în regiunea Kursk și au declanșat atacuri asupra unor ținte dispuse în adâncimea Rusiei, dar acestea nu au determinat o creștere a sentimentului anti-Kremlin în regiunile afectate[6].

Acest fapt nu înseamnă că războiul, în general, și atacurile asupra industriei energetice din Rusia, care au provocat deja o criză de benzină, nu au afectat  starea de spirit a populației ruse. Totuși, înainte de a formula orice concluzie în acest sens, este important să fie avute în vedere  două elemente: (1) atunci când războiul devine vizibil, majoritatea populației nu este înclinată să dea vina pe propriul stat – chiar și când acesta a declanșat războiul; (2) demonstrarea loialității este o decizie foarte rațională în contextul în care exprimarea nemulțumirii față de starea de fapt este sancționată, în timp ce demonstrarea loialității poate duce la ajutor din partea statului; (3) popoarele fostei URSS, dar în special ucrainenii și rușii, au o capacitate validată istoric de a depăși dificultățile și prin strategii individuale de supraviețuire[7].

Nu în ultimul rând, atunci când analizăm efectele campaniilor de bombardament în adâncime, am putea avea în vedere și dimensiunea imaginară a războiului în care simbolul deține un rol major. În acest sens, din perspectiva imaginară, războiul este provocat de un dușman extern malefic care trebuie contracarat. Vinovat pentru toate atrocitățile războiului este întotdeauna Celălalt, care este asociat cu răul, în timp ce Noi suntem asociați cu binele și îndreptățiți să fim victorioși[8].

În cele din urmă, atât diferitele categorii de public, cât și factorii de decizie politică, ar trebui să nu mai considere coerciția ca o soluție miraculoasă pentru rezolvarea problemelor de politică externă. Dacă un  stat se confruntă cu necesitatea critică de a utiliza puterea aeriană pentru coerciție, liderii săi ar trebui să se gândească cu atenție la modul de a maximiza efectele asupra strategiei militare și a potențialului militar al adversarului. Cheia succesului în acest tip de acțiuni o reprezintă abilitatea de a zădărnici strategia militară a statului țintă, concomitent cu subminarea încrederii conducerii statului țintă în propria strategie[9].