Evoluția partidelor politice în România între anii 1918-1938

Autor: Alexandru-Marian Crenganiș

   Făurirea statului național-unitar în anul 1918 a exercitat o puternică înrâurire asupra destinului poporului român, constituind cadrul istoric al dezvoltării mai accelerate a societății pe calea progresului general dar și a vieții socio-economice; viața politică a României Mari a evoluat totodată urmărind o linie sinuoasă în care perioadele de stabilitate au alternat cu cele de criză și instabilitate[1].

   Sistemul formațiunilor politice s-a remarcat în România interbelică printr-o complexitate deosebită, urmare a profundelor mutații social-economice produse după Marea Unire. Ele au exprimat interesele unor grupuri și forțe sociale, fiind prezente în toate etapele regimului politic interbelic. Rolul important l-au avut așa numitele  “partide istorice”, Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc, care au dispus de o dinamică proprie[2].

   Evoluția economico-socială a influențat însă și mișcările partidelor politice, unele dispărând, altele reapărând cu denumiri noi.

   Astfel, în perioada de criză și recesiune economică, 1918-1921 și 1929-1933, s-au manifestat un număr mare de partide. În schimb, în perioadele de stabilitate, 1922-1928 și 1934-1937, s-au înregistrat scăderea numărului de partide și importante regrupări de forțe politice[3]. Nu au lipsit manifestările de extremă dreapta și stânga – cu toate că viața politică internă a evoluat în limitele democrației.

   Partidele conservatoare au dispărut după 1918 de pe scena istoriei.

   Partidul Conservator Progresist reprezenta interesele marilor proprietari și funciari. Era condus de Alexandru Marghiloman și avea ca organ de presă „Steagul”[4].

   Reforma agrară din anul 1921 și introducerea votului universal au decis soarta partidului, care, la alegerile din anul 1922, nu a obținut nici un loc în Parlament.[5]

   Partidul Conservator Democrat era exponentul proprietalrilor agricoli interesați de aspectele noi ale dezvoltării economice. Era condus de către Take Ionescu și avea ca organ de presă ziarul “Românimea”. Deși a fost fondat în anul 1908, în anul 1919 și-a schimbat denumirea în Partidul Democrat. Liderul său a fost prim-ministru doar o lună de zile deoarece a primit vot de neîncredere în Parlament.[6]

   Partidul Naționalist Democrat grupa mica burghezie și, în general, intelectualitatea democrată. A fost condus de Nicolae Iorga și A. C. Cuza, tribuna sa de presă fiind ziarul “Românesc”. În anul 1920, A. C. Cuza s-a retras din partid și s-a format sub conducerea lui Iorga Partidul Naționalist Democrat Creștin[7].

   În 1923, A. C. Cuza a fondat Liga Apărării National-Creștine, care se îndrepta mai mult spre extrema dreaptă.

   Liga poporului a fost un partid de cadre; liderul său era Alexandru Averescu, numit în 1930 mareșal al României. Organul de presă era ziarul “Îndreptarea”, iar în anul 1920 a devenit Partidul Poporului, cu adepți la nivelul întregii țări. Frământările din interiorul partidului au dus în anul 1925 la fuziunea acestuia cu resturile Partidului Conservator Progresist[8].

   Din Partidul Poporului s-au desprins o serie de dizidenți. Cea mai importantă a avut loc în 1932 prin desprinderea grupării conduse de Octavian Goga, care a pus bazele Partidului Național Agrar. Ziarul acestuia era “Țara Noastră”. Afișând un program general contradictoriu, partidul a alunecat spre o politică de extremă dreaptă. În 1935 Partidul Național Agrar a fuzionat cu Liga Apărării Național-Creștine, formând Partidul Național Creștin condus de O. Goga și A. C. Cuza[9].

   Partidul Țărănesc a fost înființat în 1918 și a fost exponentul preoților, învățătorilor și țăranilor înstăriți. Fondatorul său a fost învățătorul Ion Mihalache. Alți lideri au fost Constantin Stere, Virgil Madgearu. A avut ca organe de presă ziarele „Țara Noastră” și “Aurora”. A urmărit să ajungă partid de guvernământ[10]. 

   Partidul Național Român din Transilvania a avut ca lideri pe Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiș. Ziarul său politic era „Patria”. A făcut demersuri pentru a se uni cu o formațiune din vechiul Regat și a devenit astfel partid de guvernământ[11].

   Partidele liberale și țărăniste din provinciile unite în 1918 s-au afiliat la partidele și formațiunile din Vechiul Regat.

   În perioada interbelică au activat și unele partide și formațiuni ale minorităților naționale: Partidul Maghiar, Uniunea Mahiară, Partidul German, Partidul Popular Șvăbesc, Partidul Evreiesc, Uniunea Evreilor[12].

   Partidul Național Liberal a reprezentat interesele burgheziei industriale și financiare, ale cărei poziții economice și politice s-au consolidat mult timp după Marea Unire. La conducerea sa s-au succedat Ion I. C. Brătianu, Vintilă Brătianu, I. Gh. Duca, Dinu I.C Brătianu. A avut ca organ de presă ziarul “Timpul”. Partidul a dezvoltat teoria liberalismului politic care susținea că burghezia juca rolul de conducere, iar societatea urma să se organizeze pe baza armoniei și echilibrului social[13].

   Fiind cel mai important partid după 1918, PNL a susținut ideea reformei electorale și agrare, a făurit ansamblul de măsuri legislative care, grupate în jurul Constituției din 1923, au dat substanță structurii instituțional-democratice a României moderne; toate aceste transformări au avut loc în perioada 1922-1927 când la conducerea guvernului s-a aflat Ion I. C. Brătianu, liderul partidului, unul dintre cei mai de seamă politicieni români. De altfel, perioada s-a numit „decada brătienistă”. Moartea lui Ion I. C. Brătianu, în 1927, a dat o grea lovitură partidului. Vintilă Brătianu a acceptat cu foarte mare greutate restaurația carlistă, iar I. Gh. Duca, care a luptat pentru refacerea prestigiului partidului, a fost asasinat de către legionari la Sinaia, la 29 decembrie 1933[14].

   Urmărind să lovească forța PNL, regele Carol al II-lea a sprijinit în 1930 desprinderea unei grupări sub conducerea lui Gh. Brătianu, atașat principiului dinastic. Astfel s-a format PNL-Gh. Brătianu[15].

   În perioada 1934-1937, în cadrul PNL s-au manifestat grave contradicții și neînțelegeri, soldate cu formarea a două grupări: “Brătienii liberali” - sub conducerea lui Dinu Brătianu și “Tinerii Liberali” sub conducerea lui Gh. Tătărăscu[16].

   Partidul Național Țărănesc s-a constituit la 10 octombrie 1926 prin fuziunea Partidului Național Român din Transilvania cu Partidul Țărănesc. Președintele PNȚ a fost desemnat Iuliu Maniu. Organul de presă a fost ziarul „Dreptatea”.[17]

   Partidul a guvernat țara în perioadă de criză, confruntându-se cu grave probleme, frământări interne și sciziuni. În 1933, împotriva uzanțelor parlamentare, Carol al II-lea l-a numit ca prim-ministru pe Alexandru Vaida-Voievod în locul lui Iuliu Maniu. În septembrie 1933, președinte al PNȚ a fost ales Ion Mihalache. Pe fondul crizei în perioada 1929-1933, din PNȚ s-au desprins două grupuri care au format două partide, Partidul Țărănesc Democrat condus de Constantin Stere și Partidul Radical Țărănesc condus de Grigore Iuniar[18].

   În 1935, în PNȚ au apărut dispute personale cu caracter politicianist. Acestea au generat scindarea partidului în aripa de dreapta condusă de Iuliu Maniu și aripa de stânga condusă de Nicolae Lupu, Dem. Dobrescu și Mihail Robea, Aripa de dreapta aprecia că politica autoritară carlistă pune în pericol regimul democratic și de aceea era dispusă să colaboreze cu Garda de Fier. De altfel, în 1936 Iuliu Maniu a semnat cu liderul legionarilor Corneliu Zelea Codreanu un pact de „neagresiune electorală”[19].

   În 1936, din PNȚ s-a desprins o nouă grupare condusă de Armand Călinescu, ce se apropia de pozițiile regelui, pronunțându-se pentru intransigență față de extrema dreaptă în viața politică a țării[20].

   Scindarea PNL și PNȚ, măcinarea forței și autorității lor etc. au avut la bază motive de ordin economic și politic, dar la acestea au contribuit și acțiunile regelui Carol al II-lea care urmărea instaurarea propriului regim autoritar.

   Mișcarea socialistă a trecut în perioada interbelică prin numeroase frământări generate de tendința unor lideri de a acționa sub influența revoluției bolșevice din Rusia din 1917. În noiembrie 1918, Partidul Social Democrat din România a fost compromis datorită atitudinii de opoziție față de intrarea țării în Primul Război mondial; acesta a adoptat denumirea de Partid Socialist. La 3 februarie 1921, Consiliul General al Partidului Socialist si al partidelor din provinciile unite a hotărât sorta stângii în țara noastră. Aripa de dreapta din Partidul Social a format Federația Partidelor Socialiste din România[21].  

   În 1927 s-a constituit Partidul Social Democrat, care reprezenta cu precădere interesele muncitorilor industriali. Datorită deosebirilor de concepție politică și strategică din PSD, s-au desprins în 1928 Partidul Socialist al Muncitorilor din România și Partidul Socialist Popovici[22].

   În 1933 s-a refăcut Partidul Social Democrat care a acționat împotriva creșterii pericolului fascist. La conducerea P.S.D s-au remarcat Iosif Jumanca, Ion Flueraș, Lothar Rădăceanu, Constantin Titel Petrescu. PSD a dirijat activitatea majorității sindicatelor[23].

   La extrema dreaptă a vieții politice s-a aflat mișcarea legionară. Concentrând mai multe grupuri politice, ea s-a remarcat prin teoria „purificării prin moarte”, care a exacerbat  misticismul, a promovat ura, intoleranța, a făcut apologia crimei. Printr-o largă propagandă, membrii săi au acționat împotriva democrației, pentru instaurarea unei dictaturi și a unei politici de segregație socială ce viza exterminarea populației evreiești. Membrii săi au fost recrutați din rândul micii burghezii, al studenților, țăranilor, lucrătorilor ruinați și mai ales al preoților[24].

   În 1923, A. C. Cuza a fondat Liga Apărării Naționale Creștine, al cărui ziar era “Apărarea Națională”. Ea dispunea de o organizație paramilitară, „Lăncierii”. LANC lupta contra partidelor politice, pentru reorganizarea Parlamentului și pentru alianța României cu Italia Fascistă. În 1935, LANC a fuzionat cu Partidul Național Agrar și a format Partidul Național Creștin[25].

   În 1927, din LANC s-a desprins o grupare condusă de Corneliu Zelea Codreanu. S-a constituit astfel o nouă organizație fascistă numită Legiunea Arhanghelului Mihail. Conducătorul său se numea Căpitan, iar membrii săi – legionari.[26]

   În aprilie 1930, organizația s-a intitulat Garda de Fier. Prin ziarele “Buna Vestire”, “Cuvântul”, “Axa”, ea a răspândit o politică xenofobă și foarte periculoasă. În decembrie 1933 număra 28.000 de membri și primea stipendii de la Germania hitleristă. Primul ministru I. Gh. Duca a decis scoaterea Gărzii de Fier în afara legii datorită pericolului pe care îl reprezenta pentru viitorul țării. Ca urmare, I. Gh. Duca a fost asasinat de către legionari[27].

   În 1934, organizația Legionară a reapărut oficial sub numele de Totul pentru țară. Inițial regele Carol al II-lea a tratat cu legionarii în speranța că îi va putea folosi ca masă de manevră. Ca urmare s-a putut desfășura în aprilie 1936 la Târgu Mureș Congresul Studenților legionari, unde s-au constituit echipele morții și au fost redactate liste cu personalitățile care trebuie lichidate. Astfel au căzut victime legionarilor N. Lupu, V. Iamandi, P.P Andrei, V. Madgearu, Armand Călinescu. La alegerile din 1937 legionarii s-au situat pe locul al III- lea[28].

   În noiembrie 1938, din ordinul regelui au fost suprimați Corneliu Zelea Codreanu și alți doisprezece șefi legionari. Însă, în vara anului 1940, regele Carol al II-lea și-a schimbat atitudinea față de legionari. Astfel, în guvernul Ion Gigurtu, numit „guvernul disperării regale”, au intrat și trei legionari: Horia Sima - noul Căpitan, Augustin Bideanu și Vasile Noveanu[29].

   La Extrema stânga a vieții politice interbelice s-au situat comuniștii. În toamna lui 1920 o delegație a socialiștilor români a vizitat Rusia Sovietică. La 8 mai 1921 elementele de extremă stângă din P.S. au pus bazele Partidului Comunist Român sub conducerea lui Gh. Cristescu[30].

   De la început, PCR s-a afiliat la internaționala a III-a de la Moscova, care i-a dirijat strategia. Astfel, liderii și programul partidului au fost impuși de la Moscova. Conform programului PCR, România era considerată un stat multi-național, creație a imperialismului apusean. Comuniștii români preconizau dezmembrarea statului național unitar român. În aceste condiții, Legea persoanelor juridice din februarie 1924 și Legea pentru reprimarea unor infracțiuni contra liniștii publice din decembrie 1924 au dispus interzicerea activității PCR.[31]

   În perioada interbelică, PCR a acționat în ilegalitate sub conducerea lui Elek Koblos (1924-1928), Vitali Molestenko (1928-1931), Alexandru Ștefanski (1931-1935), Boris Ștefanov (1935-1938). Conducerea s-a aflat mereu sub presiunea mai multor centre de la Praga și Moscova[32].

   Partidul comunist s-a confruntat cu existența și activitatea paralelă a două fracțiuni: cea din interior (Lucrețiu Pătrășcanu, Bela Branier, Alexandru Sencovici) și cea din exterior (Lenuța Filipovici, Al Ștefanski, Eugenio Cobovici). Unii lideri comuniști au pierit în URSS în perioada epurărilor staliniste: Al. Dobrogeanu Gherea,  Ecaterina Arbore, Ion Ducescu, David Fabian[33].

   Salutând pactul germano-sovietic din 1933, comuniștii români s-au aliat instrucțiunilor Comiternului, care cereau ca dificultățile ivite urmare a începerii războiului mondial să fie folosite pentru declanșarea unei revoluții sociale.