Dorin Popescu
Toate eforturile diplomatice privind încetarea conflictului în Nagorno-Karabah au fost până în prezent zadarnice.
Uniunea Europeană nu are influență reală în regiune, SUA par a nu găsi soluții creative sau (aflate în plină campanie internă pentru alegerile prezidențiale) sunt în criză de inițiative externe, iar Federația Rusă pare a-și fi pierdut credibilitatea în raporturile cu Azerbaidjan. În contextul consolidării vectorului ofensiv al politicii externe a Turciei și al sprijinului acordat de Ankara Azerbaidjanului în acest conflict, doi dintre cei trei co-președinți ai Grupului de la Minsk al OSCE, Franța și Federația Rusă (notă: cei trei co-președinți ai acestui Grup, care are sarcina de mediere a negocierilor și consultărilor privind soluționarea politică a conflictului din Nagorno-Karabah, sunt Franța, Federația Rusă și SUA) își orientează și coordonează eforturile spre a reduce impactul prezenței Turciei în regiune.
Între timp, regiunea se transformă într-un teritoriu cu risc substanțial de provocare a unei catastrofe umanitare. Luptele produc în continuare numeroase victime și distrugeri ale infrastructurii. Părțile își adjudecă în mod populist victorii în teren (“eliberarea” de sate și comune, distrugerea tehnicii de luptă a adversarului etc.).
Au loc frecvent consulțări telefonice în diverse formate, cu implicarea liderilor și oficialităților (președinți, premieri, miniștri de externe etc.) din Federația Rusă, Franța, Iran, Turcia, Armenia, Azerbaidjan, UE, SUA și OSCE, însă aceste eforturi nu au creat încă premise pentru detensionarea conflictului din regiune.
O dimensiune importantă a conflictului este generată de tentativele multiple de “internaționalizare” a acestuia. Parisul și Moscova (secondate de Erevan și de liderii locali din Nagorno-Karabah) menționează din ce în ce mai frecvent ipoteza potrivit căreia în regiune ar acționa, de partea Azerbaidjanului, luptători radicali jihadiști aduși de Turcia în regiune (în principal din Siria și Libia) pentru sprijinirea Forțelor Armate ale Azerbaidjanului, în timp ce autoritățile de la Baku acuză Armenia că ar folosi, la rândul ei, luptători kurzi – “teroriști străini” – din Partidul Muncitorilor din Kurdistan.
Declarații belicoase se produc zilnic la Baku și Erevan și, în oglindă, la Ankara și Moscova. Președintele Erdogan a declarat recent că “luptele din regiune vor continua până la eliberarea (Nagorno-Karabah) de sub ocupație”.
Părțile se acuză totodată reciproc de efectuarea de trageri de artilerie, din raioanele de luptă din Nagorno-Karabah, asupra teritoriilor naționale din afara regiunii. Liderii azeri acuză Erevanul că efectuează – atât din zona de ostilități militare din Nagorno-Karabah, cât și direct de pe teritoriul Armeniei – trageri asupra teritoriilor azere. Acuze similare lansează în spațiul public și autoritățile armene, care se adaugă acuzelor sistemice mai vechi ale acestora privind utilizarea în mod repetat de atacuri cu rachete balistice de către armata azeră asupra obiectivelor civile din Nagorno-Karabah.
Nevoia unui sprijin umanitar în regiune este în creștere. Comisia Europeană a anunțat disponibilitatea acordării unui sprijin financiar de cca 500.000 euro pentru aparatură medicală, produse alimentare etc.
În timp ce majoritatea partenerilor externi ai celor două state implicate în conflict (Armenia și Azerbaidjanul) se pronunță pentru soluționarea conflictului în formatul co-președinților Grupului de la Minsk al OSCE, Azerbaidjanul își exprimă în mod constant, prin vocea președintelui său, suspiciuni privind capacitatea acestui format de a construi pacea politică în regiune, mai ales că acest format “și-a probat ineficiența în ultimii 28 de ani”. Autoritățile de la Baku insistă asupra unei implicări a ONU în soluționarea conflictului, în timp ce Erevanul mizează exclusiv pe Grupul de la Minsk al OSCE.
Derularea acestui conflict probează o dată în plus incapacitatea comunității internaționale de a preveni și/sau detensiona conflicte și războaie locale, iar această incapacitate pare a fi devenit una de tip sistemic.
