Nordul Siriei – graniţa dintre geopolitică şi securitate

Nordul Siriei – graniţa dintre geopolitică şi securitate

Alexandru-Marian Crenganiș

 

Provincia Idlib din nordul Siriei este epicentrul geopolitic al acestor zile.

De ani de zile provincia este teatrul de luptă dintre forțele siriene fidele guvernului Assad (sprijinite de Rusia și Iran) și fortele rebele ce se opun acestuia, sprijinite de Turcia.

Dincolo de importanța sa strategică în plan militar, provincia Idlib (care este ultimul bastion al forțelor anti-Assad) este locuită de 3 milioane de civili, dintre care 1 milion de copii, refugiați aici din celelalte regiuni ale Siriei în care forțele guvernamentale au făcut ordine decimând populația civilă și distrugând zone întregi.

În 2018, Turcia și Rusia au semnat un armistițiu pentru nordul Siriei, armistițiu care însă nu a fost niciodată respectat, în pofida luărilor de poziție ale Turciei și apelurilor acesteia către comunitatea trans-atlantică de a se implica pentru rezolvarea situației militare și a celei civile.

Retragerea pripită a trupelor americane din nordul Siriei, ordonată de președintele Trump la începutul lui octombrie 2019, a dezechilibrat fundamental raportul de forțe din regiune, escaladarea militară a situației devenind astfel un pericol iminent. 

Pe acest fond a avut loc atacul forțelor aeriene siriene pro-guvernamentale de la 27 februarie a.c. asupra provinciei Idlib, soldat cu moartea a 33 de soldați turci. Atac urmat, pe 1 martie a.c., de doborârea de către forțele turcești din regiune a două avioane de luptă siriene. Dincolo de efectele imediate, atât militare, cât și civile, escaladarea situației din nordul Siriei are trei implicații de amploare:

  1. NATO trebuie să fie precaută

Turcia este membră NATO, astfel că are dreptul să solicite Alianţei să se implice în conflict. Turcia a şi făcut acest lucru dar Alianţa continuă să evite o decizie clară. Acest lucru se întâmplă din două motive: implicările din trecut ale NATO în regiune, respectiv în Libia, dar şi pentru că Rusia este implicată în mod direct în conflictul sirian – or, o confruntare directă între NATO şi Rusia este evitată cu orice preţ.

În urma evenimentelor din 27 februarie a.c., Turcia a invocat Articolul 4 al Alianței, care prevede consultări în cadrul Alianței atunci când  “sunt amenințate integritatea teritorială, independența politică sau securitatea unuia dintre aliați”; cu acest prilej, Ankara a obținut o declarație de sprijin, fără însă să fie menționată implicarea militară în teren a NATO. Deși este percepută ca un membru fidel al Alianței, Turcia a devenit un stat membru care a provocat multe probleme prin relația sa tensionată cu SUA, prin apropierea de Rusia, dar și prin regimul autocrat pe care președintele Erdogan l-a impus în țară. NATO va trebui să găsească o modalitate prin care să își mențină solidaritatea cu un aliat dificil, dar fidel, pentru a-și păstra postura de alianță unitară (și, prin aceasta, puternică), evitând totuși un conflict direct cu Rusia.

b. Situaţia refugiaților din Siria trebuie să aibă o rezolvare sustenabilă şi care să nu depindă doar de un singur stat

Turcia găzduiește 3,7 milioane de refugiați, al căror acces în UE (respectiv în/prin Grecia și Bulgaria) le este interzis prin controlul granițelor de către Turcia, în urma unui acord în acest sens între Turcia și UE.

În urma escaladării situației din nordul Siriei, președintele Erdogan a amenințat cu deschiderea acestor granițe și, implicit, cu un nou val de refugiați în UE. Amenințarea a fost pusă în practică în cele din urmă, iar refugiaţii au ajuns la graniţa cu Bulgaria şi Grecia. În funcţie de surse, s-au vehiculat diverse cifre cu privire la numărul refugiaţilor, cele mai recente date (turcești) arătând că peste 75.000 de refugiaţi au plecat spre graniţa cu UE. Dincolo de cifre se află oameni, familii care fug de masacru, înfometare și frig – și pentru care, ca și pentru cei aflați în Idlib, nu s-a găsit încă o rezolvare demnă și care, nu pentru prima oară, sunt masă de manevră și carte de schimb.

Noua comisie UE, dar şi noul Parlament European, vor trebui să se implice mai serios în rezolvarea problemelor din vecinătățile Uniunii și să adopte politici pe termen lung vizionare, mai consistente decât gazele lacrimogene de la granița greacă.

c. Relaţia Rusia-Turcia se poate înrăutăți din nou dar nu vom vedea un “divorţ” între cele două mari puteri

Relația dintre Turcia și Rusia a fost mereu o relație tranzacțională –  amicală cât timp existau interese comune și adversarială atunci când acestea erau divergente. Pe fondul escaladării situației din Siria, această relație se poate răci, deși se fac eforturi diplomatice susținute pentru evitarea acestui scenariu de acest gen. Un conflict direct va fi în continuare evitat (deși devine din ce în ce mai dificil), în primul rând din cauza implicațiilor trans-atlantice pe care acesta le-ar declanșa. După detensionarea crizei, chimia dintre cei doi președinți va contribui cu siguranță la menținerea relației într-o zonă cel puțin neutră. Evident, atâta timp cât cei doi își vor păstra funcțiile, mai ușor de prezis într-un caz (Moscova) decât în celălalt (Ankara).