Cât va dura înţelegerea dintre Rusia şi Turcia în Idlib?

Alexandru-Marian Crenganiș

În ultimii ani, Turcia și Rusia au fost nevoite să se așeze în mod repetat la masa negocierilor pentru a ajunge la un acord asupra zonelor deținute de opoziție în nord-vestul Siriei. Cu toate acestea, în ciuda acestor acorduri, situația din zonă (în special cea din provincia Idlib din nord-vestul țării) s-a înrăutățit semnificativ, fără ca părțile să găsească soluții clare și pe termen lung.

Ultimul acord turco-rus, încheiat de președintele turc Recep Tayyip Erdogan și de omologul său rus, Vladimir Putin, la 5 martie a.c., la Moscova, nu va fi nici el o excepție. Deși acordul menționat a reușit să oprească luptele și să ofere un răgaz celor trei milioane de sirieni care trăiesc în provincie, majoritatea acestora au fost strămutați de mai multe ori, Nici acest acord nu a oferit o soluție stabilă care ar împiedica o altă ofensivă militară a regimului sirian și a aliaților săi asupra ultimului bastion al opoziției siriene sprijinite de turci.

Înţelegerea actuală ruso-turcă a înghețat temporar conflictul, a oprit avântul militar al regimului și al aliaților săi, dar a împiedicat totodată (cel puțin temporar) orice alte progrese în pacificarea pe termen lung a regiunii. Acordul a legitimat de asemenea (cel puțin în termeni bilaterali) și chiar a solidificat prezența militară turcă de la Idlib. Acesta a stopat, de asemenea, atacurile asupra personalului militar turc care amenințau să înrăutăţească şi mai mult relațiile dintre cele două state.

Cel mai important efect pentru Turcia – acordul a stopat continuarea strămutării civililor sirieni către granița turcă cu Siria, reducând presiunea asupra guvernului său. De asemenea, înţelegerea a mai oferit Ankarei timpul necesar pentru a discuta (și) cu Occidentul o soluţie pentru Idlib.

Există însă o serie de probleme pe care acordul nu a reuşit să le abordeze. În primul rând, nu a forțat regimul să renunțe la teritoriul pe care îl capturase încă de anul trecut și să se retragă pe liniile stabilite prin acordul de la Soci din septembrie 2018 – lucru pe care Turcia l-a cerut și îl cere în mod repetat. În schimb, a legitimat noua "realitate" de pe teren – respectiv, câștigurile teritoriale pe care forțele regimului sirian și milițiile aliate au reușit să le realizeze din decembrie 2019.

Acordul nu a oferit într-adevăr o soluție durabilă pentru cei un milion de civili sirieni aflaţii de-a lungul frontierei siriano-turce sau pentru populația totală a provinciei Idlib, de aproximativ trei milioane de locuitori. Turcia nu a primit zona tampon prin care încerca să prevină migraţia cetăţenilor sirieni către graniţele sale.

Trebuie remarcat aici că, deși regimul sirian dorește să preia infrastructura strategică a provinciei Idlib, acesta acordă un interes redus populației regiunii (un amestec de localnici și persoane strămutate din alte provincii) și nevoilor acesteia. Din acțiunile acestui regim rezultă că pentru Damasc nevoile celor cca trei milioane de civili sunt mai degrabă o problemă a altor actori –Turcia, Europa etc.

De asemenea, rezidenții din Idlib nu doresc să se mute pe teritorii aflate sub controlul regimului, după ce aceștia au fost martori ai unor crime din răzbunare, arestări și torturi în zone în care au existat reconcilieri cu regimul, precum provincia Deraa din sudul ţării.

Acordul a omis, de asemenea, unele dintre principalele chestiuni controversate, cum ar fi autostrada M5, care leagă Damascul de Alep și viitorul posturilor de observație militară ale Turciei (majoritatea acestora se află efectiv în zonele controlate de regim).

Acordul nu a rezolvat nici statutul grupării Hay'et Tahrir al-Sham (HTS) – un grup armat afiliat anterior al-Qaeda și considerat drept organizație teroristă de către Consiliul de Securitate al ONU. Rusia a cerut în mod repetat Turciei să se ocupe de acest lucru, ceea ce până acum nu s-a întâmplat. Ca urmare, prezența continuă în provincia Idlib a acestei grupări rămâne una dintre principalele neînţelegeri dintre Moscova și Ankara.

Pe 7 martie a.c., HTS a emis o declarație în care precizează că gruparea că nu va respecta acordul ruso-turc. Acest lucru ar putea oferi Rusiei un pretext bun pentru noi acțiuni împotriva acestei grupări – și împotriva opoziției în general.

În mod clar, atât Ankara cât și Moscova consideră că înțelegerea de la Moscova reprezintă o măsură temporară, în ciuda asigurărilor oficiale contrare ale părților. Ca dovadă, ambele părți își consolidează militar pozițiile în Idlib.

În plus, Turcia s-a folosit de această luptă pentru a cere sprijin din partea aliaților occidentali. Ankara vehiculează deja ideea achiziționării de sisteme de apărare aeriană Patriot din SUA pentru a-şi consolida poziţia faţă de Rusia.

SUA ar putea împrumuta aceste rachete Turciei fie direct, fie prin NATO. O vânzare în acest moment nu este posibilă din cauza prezenței sistemului rus S-400 în Turcia, deoarece SUA argumentează că aceste sisteme, în special dacă sunt activate, vor compromite tehnologiile sensibile ale NATO.

Cu toate acestea, SUA au semnalat faptul că tema transferului sistemului către Turcia nu este pe agenda discuțiilor actuale dintre Washington și Ankara, mai ales în contextul celor mai recente declarații ale președintelui turc (Erdogan a declarat la întoarcerea sa de la Moscova că Turcia va activa sistemul S-400 în aprilie a.c.). În acest stadiu, se pare că SUA oferă doar sprijin retoric și schimb de informații Turciei.

Nici Uniunea Europeană nu pare să ofere un sprijin real regimului de la Ankara privind situația din Siria. La 9 martie a.c., Erdogan a efectuat la  Bruxelles  o vizită oficială pentru a se întâlni cu oficialii UE, dar vizita respectivă nu a produs rezultatul dorit. Până în prezent, UE pare să se fi angajat doar la a sprijini retoric Ankara, prin schimb de informații și, eventual, prin sprijin financiar și o eventuală disponibilitate condiționată de revizuire a acordului Turcia-UE din 2016privind refugiații. Cu alte cuvinte, Turcia este în mare parte “pe cont propriu” în Idlib.

Pe 15 martie a.c., trupele turce și ruse ar fi trebuit să înceapă să efectueze patrule comune pe autostrada M4, care leagă Latakia de Alep (o parte din teritoriul conex autostrăzii se află încă în zonele deținute de opoziție). Cu toate acestea, Moscova și Ankara nu au putut efectua prima patrulă în ternen deoarece localnicii au blocat drumul în semn de protest față de acordul ruso-turc. Este clar că tema patrulării în teren va reprezenta un indicator relevant privind angajamentul general real al părților față de acest acord.

Între timp, având în vedere natura vagă, fragilă și precară a acestui acord, atât Rusia, cât și Turcia vor folosi această perioadă de acalmie pentru a-și consolida pozițiile în teren din punct de vedere militar și pentru a se pregăti pentru următoarea rundă de violențe.