Marea „lecție de istorie” a lui Putin către Europa (I)

Marea „lecție de istorie” a lui Putin către Europa (I)

Dorin Popescu

 

Ieri, pe site-ul Administrației Prezidențiale a Federației Ruse, a fost publicat un articol sub semnătura președintelui rus Vladimir Putin, cu titlul “75 de ani de la Marea Victorie: răspunderea comună în fața istoriei și viitorului” (http://kremlin.ru/events/president/news/63527), în care președintele rus Vladimir Putin reia narativele principale ale Rusiei cu privire la cel de-al doilea război mondial.

Cea mai mare parte a acestor narative a fost circulată de către oficialii ruși în mod insistent în ultimele luni pe continentul european, iar insistența circulării acestor narative i-a determinat pe mulți experți să aprecieze că prin intermediul acestora Moscova derulează un autentic revizionism istoric, din rațiuni geopolitice, un revisionism de neacceptat pentru Europa și cu numeroase probleme de credibilitate în raport cu faptul istoric.

Câteva din narativele articolului semnat de președintele Vladimir Putin (traducerea principalelor idei ale articolului – traducere partială, neoficială, în premieră în spațiul public românesc; sublinierile ne aparțin):

 

O serie de oameni politici s-au grăbit să declare neobosit că Rusia încearcă să rescrie istoria. Cu toate acestea, nu au putut respinge un singur fapt, nici un singur argument citat. Desigur, este dificil și chiar imposibil de argumentat acest fapt (n.n. că Rusia ar rescrie istoria) cu documente autentice, care, a propos, sunt păstrate nu numai în limba rusă, ci și în arhivele străine.

Prin urmare, este necesară continuarea analizei motivelor care au dus la cel de-al doilea război mondial. Este extrem de important să ne bazăm doar pe materiale de arhivă, pe mărturiile contemporanilor, pentru a exclude orice speculații ideologice și politizate.

Victoria asupra nazismului a fost câștigată în primul rând de poporul sovietic, iar în această luptă eroică - în față și în spate, umăr la umăr - erau reprezentanți ai tuturor republicilor Uniunii Sovietice.  

Cauzele care stau la baza celui de-al doilea război mondial provin în mare parte din deciziile luate în urma primului război mondial. Tratatul de la Versailles a devenit pentru Germania un simbol al nedreptății profunde. Comandantul suprem al Forțelor Aliate, mareșalul francez Ferdinand Foch, a descris profetic Tratatul de la Versailles: „Aceasta nu este pace, ci un armistițiu pentru douăzeci de ani”.

Anume umilirea națională a constituit un mediu de reproducere pentru sentimentele radicale și revanșarde din Germania. Naziștii au jucat inteligent cu aceste sentimente, și-au construit propaganda proprie, promițând să salveze Germania de „moștenirea de la Versailles”, să refacă vechea ei putere și, de fapt, au împins poporul german spre un nou război. Paradoxal, statele occidentale, în primul rând Marea Britanie și SUA, au contribuit direct sau indirect la acest lucru. Cercurile lor financiare și industriale erau foarte active în investițiile în fabrici și uzine germane care produceau produse militare. Iar în establishment-ul aristocratic și politic (n.n. din aceste state) au fost mulți susținători ai mișcărilor naționaliste radicale, de extremă dreapta, care câștigau putere în Germania și Europa.

„Ordinea mondială” de la Versailles a dat naștere unor numeroase contradicții ascunse și conflicte excesive, la baza cărora stă trasarea arbitrară a granițelor noilor state europene de către câștigătorii Primului Război Mondial. Aproape imediat după apariția acestora pe hartă, au început disputele teritoriale și revendicările reciproce, care s-au transformat în mine cu efect întârziat.

Unul dintre cele mai importante rezultate ale Primului Război Mondial a fost crearea Ligii Națiunilor. Această organizație internațională avea mari speranțe de a asigura pe termen lung pacea și securitatea colectivă. Era o idee progresivă, a cărei implementare consecventă, fără exagerare, putea împiedica reapariția ororilor războiului global. Cu toate acestea, Liga Națiunilor, care era dominată de puterile învingătoare, Marea Britanie și Franța, și-a arătat ineficiența și pur și simplu s-a înecat în discuții sterile. În Liga Națiunilor și, într-adevăr, pe continentul european, nu au fost ascultate apelurile repetate ale Uniunii Sovietice de a se constitui un sistem de securitate colectivă cu drepturi egale pentru membrii săi. În special, încheierea unor pacte în Europa de Est și în Pacific care ar fi putut pune bariere agresiunii. Aceste sugestii au fost ignorate.

Liga Națiunilor nu a putut preveni conflictele în diferite părți ale lumii, precum atacul Italiei asupra Etiopiei, războiul civil în Spania, agresiunea japoneză împotriva Chinei și Anschluss-ul Austriei. Iar în cazul înțelegerii secrete de la Munchen (1938), la care, pe lângă Hitler și Mussolini, au participat liderii Marii Britanii și Franței, a avut loc dezmembrarea Cehoslovaciei cu aprobarea integrală a Consiliului Ligii Națiunilor. Spre deosebire de mulți dintre liderii de atunci ai Europei, Stalin nu s-a încurcat cu o întâlnire personală cu Hitler, care era cunoscut atunci ca un politician respectabil în cercurile occidentale și era un oaspete binevenit în capitalele europene.

În destrămarea Cehoslovaciei, alături de Germania a acționat și Polonia. Acestea au decis în prealabil și împreună cine va primi pământuri cehoslovace și care anume. La 20 septembrie 1938, ambasadorul Poloniei în Germania, Józef Lipski, l-a informat pe ministrul Afacerilor Externe al Poloniei, Józef Beck, despre asigurările următoare ale lui Hitler: "În cazul în care între Polonia și Cehoslovacia se va ajunge la un conflict pe baza intereselor poloneze din Těšín, Reichul va fi de partea noastră [poloneză]". Liderul nazist a dat chiar indicii, sfătuindu-i pe polonezi că acțiunile lor "trebuie să înceapă numai după ce germanii au ocupat Munții Sudeți". În Polonia s-a înțeles că, fără sprijinul lui Hitler, planurile ei agresive vor fi sortite eșecului. Aici voi cita o înregistrare a conversației ambasadorului Germaniei la Varșovia, Hans-Adolf von Moltke, cu Józef Beck, de la 1 octombrie 1938, despre relațiile polono-cehe și poziția URSS în această problemă: „Domnul Beck ... a exprimat o mare recunoștință pentru interpretarea loială a intereselor poloneze la Conferința de la München, precum și pentru sinceritatea relațiilor din timpul conflictului ceh. Guvernul și societatea [din Polonia] aduc un omagiu deplin poziției Führerului și a cancelarului Reichului”.

Împărțirea Cehoslovaciei a fost crudă și cinică. Înțelegerea de la Munchen a diminuat chiar și acele garanții formale fragile care rămăseseră pe continent, a arătat că acordurile reciproce nu au valoare. Tocmai înțelegerea secretă de la Munchen a reprezentat factorul declanșator, după care a devenit inevitabil un mare război în Europa.

Astăzi, politicienii europeni, în principal liderii polonezi, și-ar dori să „închidă gura” despre Munchen. Nu numai pentru că atunci țările lor și-au trădat obligațiile, au susținut acordul de la München și unii au luat parte chiar la împărtirea prăzii, ci și pentru că este oarecum incomod să își reamintească faptul că, în acele zile dramatice din 1938, numai Uniunea Sovietică s-a ridicat pentru Cehoslovacia.

Uniunea Sovietică, pe baza obligațiilor sale internaționale, inclusiv acordurile cu Franța și Cehoslovacia, a încercat să prevină tragedia. Polonia, urmărind interesele sale, a făcut tot posibilul pentru a împiedica crearea unui sistem de securitate colectivă în Europa. La 19 septembrie 1938, ministrul de externe polonez, Józef Beck, a scris direct ambasadorului Józef Lipski, deja menționat, înainte de întâlnirea sa cu Hitler: "În ultimul an, guvernul polonez a respins de patru ori propunerea de a se alătura intervenției internaționale în apărarea Cehoslovaciei". Marea Britanie, precum și Franța, care a fost atunci principalul aliat al cehilor și slovacilor, au preferat să renunțe la garanțiile lor și să lase să fie sfârtecată această  țară est-europeană. Nu doar să lase acest măcel, ci și să direcționeze aspirațiile naziștilor în est, pentru ca Germania și Uniunea Sovietică să se ciocnească fără scăpare și să sângereze reciproc.

În aceasta a constat politica vestică a duplicității… Marile puteri europene nu au dorit să recunoască pericolul mortal pentru întreaga lume care provine din Germania și aliații săi, în speranța că războiul le va ocoli.

Înțelegerea secretă de la Munchen a arătat Uniunii Sovietice că țările occidentale vor rezolva problemele de securitate fără a ține cont de interesele sale și, dacă este posibil, vor putea forma un front anti-sovietic.

În același timp, Uniunea Sovietică a încercat până la ultima ocazie posibilă să utilizeze toate șansele pentru a crea o coaliție anti-Hitler, în ciuda poziției duplicitare a țărilor occidentale. Așadar, prin serviciile de informații, conducerea sovietică a primit informații detaliate despre contactele anglo-germane din culise în vara anului 1939. Atrag atenția asupra faptului că acestea au fost desfășurate foarte intens și aproape simultan cu negocierile trilaterale ale reprezentanților Franței, Marii Britanii și URSS, care, dimpotrivă, au fost întârziate în mod deliberat de către partenerii occidentali. Voi cita un document din arhivele britanice, o instrucțiune a misiunii militare britanice, care a ajuns la Moscova în august 1939. În document se afirmă în mod explicit că delegația ar trebui „să negocieze foarte lent”, pentru că „guvernul Regatului Unit nu este pregătit să își asume angajamente detaliate care ar putea limita libertatea noastră de acțiune în orice circumstanțe”. Spre deosebire de britanici și francezi, delegația sovietică a fost condusă de conducători superiori ai Armatei Roșii, care aveau toate puterile necesare pentru a „semna o convenție militară privind organizarea apărării militare a Angliei, Franței și URSS împotriva agresiunii în Europa”.

Polonia, care nu dorea nici o obligație față de partea sovietică, a jucat și ea un rol în eșecul negocierilor. Chiar și sub presiunea aliaților occidentali, conducerea poloneză a refuzat să desfășoare activități comune cu Armata Roșie în confruntarea cu Wehrmacht. Și numai atunci când a devenit public zborul lui Ribbentrop la Moscova, J. Beck a notificat partea sovietică, nu direct, ci prin diplomați francezi: "În cazul acțiunilor comune împotriva agresiunii germane, nu este exclusă cooperarea dintre Polonia și URSS, în anumite condiții tehnice care urmează să fie determinate".  

În această situație dificilă, Uniunea Sovietică a semnat Acordul de neagresiune cu Germania (n.n. 23 august 1939), fiind, de fapt, ultima dintre țările europene care a făcut acest lucru. Mai mult decât atât, pe fondul amenințării reale, URSS se va confrunta cu un război pe două fronturi - cu Germania în vest și cu Japonia la est, unde se desfășurau deja bătălii intense pe râul Halhin-Gol.   

Stalin și anturajul său merită multe acuzații corecte. Ne amintim atât de crimele regimului împotriva propriului nostru popor, cât și de ororile represiunii în masă. Repet, liderilor sovietici le pot fi reproșate multe, dar nu absența înțelegerii naturii amenințărilor externe. Aceștia au văzut că se dorește ca Uniunea Sovietică să rămână singură în fața Germaniei și aliaților săi și au acționat, luând în calcul această amenințare reală, pentru a câștiga timp prețios pentru consolidarea apărării țării.

În ceea ce privește Acordul de non-agresiune încheiat la acea vreme, au loc acum numeroase discuții și se formulează la adresa Rusiei moderne. Da, Rusia este succesorul URSS, iar perioada sovietică, cu toate triumfurile și tragediile sale, este o parte integrantă a istoriei noastre de mii de ani. Însă vă reamintesc că Uniunea Sovietică a dat o evaluare juridică și morală așa-numitului Pact Molotov - Ribbentrop. Într-o Rezoluție a Consiliului Suprem din 24 decembrie 1989, protocoalele secrete au fost condamnate oficial ca fiind un „act de putere personală”, care nu reflecta deloc „voința poporului sovietic, popor care nu este responsabil pentru această înțelegere secretă”.

În același timp, alte state preferă să nu-și amintească acordurile în care sunt alături semnăturile naziștilor și ale politicienilor occidentali. Nu mai vorbim de evaluarea legală sau politică a unei astfel de cooperări, inclusiv de acordul tacit al unor lideri europeni cu privire la planurile barbare ale naziștilor, care a mers chiar până la încurajarea lor directă. De exemplu fraza cinică a ambasadorului polonez în Germania, J. Lipsky, rostită într-un interviu cu Hitler la 20 septembrie 1938: "... Pentru rezolvarea problemei evreiești, noi [polonezii] vom ridica un monument minunat la Varșovia".

De asemenea, nu știm dacă există „protocoale secrete” și anexe la acordurile mai multor țări cu naziștii. Rămâne doar să „credem pe cuvânt”. În special, cel puțin atâta timp cât materialele privind negocierile secrete anglo-germane nu sunt încă declasificate. Prin urmare, solicităm tuturor statelor să intensifice procesul de deschidere a arhivelor lor și să purceadă la publicarea documentelor necunoscute anterior din perioadele antebelică și militară, așa cum a făcut Rusia în ultimii ani. În acest domeniu, noi suntem pregătiți pentru o largă cooperare, pentru proiecte de cercetare comune ale istoricilor.

 

 – Va urma -