Marea „lecție de istorie” a lui Putin către Europa (II)

Marea „lecție de istorie” a lui Putin către Europa (II)

Dorin Popescu

 

Ieri, pe site-ul Administrației Prezidențiale a Federației Ruse, a fost publicat un articol sub semnătura președintelui rus Vladimir Putin, cu titlul “75 de ani de la Marea Victorie: răspunderea comună în fața istoriei și viitorului” (http://kremlin.ru/events/president/news/63527), în care președintele rus Vladimir Putin reia narativele principale ale Rusiei cu privire la cel de-al doilea război mondial.

Cea mai mare parte a acestor narative a fost circulată de către oficialii ruși în mod insistent în ultimele luni pe continentul european, iar insistența circulării acestor narative i-a determinat pe mulți experți să aprecieze că prin intermediul acestora Moscova derulează un autentic revizionism istoric, din rațiuni geopolitice, un revisionism de neacceptat pentru Europa și cu numeroase probleme de credibilitate în raport cu faptul istoric.

Câteva din narativele articolului semnat de președintele Vladimir Putin (traducerea principalelor idei ale articolului – traducere partială, neoficială, în premieră în spațiul public românesc; sublinierile ne aparțin):

 

  • partea a doua –

 

 Ar fi fost naiv să credem că, după ce s-a lămurit cu Cehoslovacia, Hitler nu ar mai emis noi pretenții teritoriale. De această dată față de recentul său complice în împărțirea Cehoslovaciei - Polonia. Pretextul a fost aici moștenirea de la Versailles - soarta așa-numitului coridor Danzig. Tragedia ulterioară a Poloniei este întregime pe conștiința conducerii poloneze de atunci, care a împiedicat încheierea alianței militare anglo-franco-sovietice și s-a bazat pe ajutorul partenerilor occidentali, aruncând populația sub șenilele mașinii de distrugere hitleriste.

Ofensiva germană s-a dezvoltat în deplină concordanță cu doctrina Blitzkrieg. În pofida rezistenței acerbe și eroice a armatei poloneze, la o săptămână de la începutul războiului, la 8 septembrie 1939, trupele germane se aflau la marginea Varșoviei. Iar elita militaro-politică a Poloniei a fugit pe teritoriul României până la 17 septembrie, trădându-și poporul, care a continuat să lupte cu invadatorii.

Aliații occidentali nu au îndreptățit speranțele polonezilor. După declararea războiului împotriva Germaniei, trupele franceze au avansat doar câteva zeci de kilometri în adâncimea teritoriul german. Totul arăta doar ca o demonstrație a unor acțiuni active. Mai mult, Consiliul Militar Suprem Anglo-Francez, reunit pentru prima dată pe 12 septembrie 1939 la Abbeville-ul francez, a decis să oprească în întregime ofensiva din cauza dezvoltării rapide a evenimentelor din Polonia. A început atunci celebrul „război ciudat”. Aceasta este o trădare directă de către Franța și Anglia a obligațiilor lor față de Polonia. Mai târziu, în timpul procesului de la Nürnberg, generalii germani au explicat succesul lor rapid în est, fostul șef de serviciu al conducerii operaționale a Înaltului Comandament Suprem al Forțelor Armate Germane, generalul Alfred Jodl, recunoscând că: „Dacă nu am fost înfrânți în 1939, acest lucru este doar pentru că aproximativ 110 divizii franceze și engleze, care au stat în Vest împotriva celor 23 de divizii noastre germane în timpul războiului nostru cu Polonia, au rămas complet inactive".

Am solicitat să se ridice din arhive întregul set de materiale legate de contactele dintre URSS și Germania în zilele dramatice ale lunilor august și septembrie 1939. Conform acestor documente, clauza 2 din Protocolul secret al Tratatului de non-agresiune dintre Germania și URSS din 23 august 1939 stabilea că, în cazul unei reorganizări teritoriale și politice a zonelor aparținând statului polonez, granița sferelor de interese ale celor două țări ar trebui „să treacă aproximativ de-a lungul râurilor Vistula și San". Cu alte cuvinte, sfera de influență sovietică cuprindea nu numai teritoriile pe care trăiau populațiile ucrainene și belaruse, ci și ținuturile poloneze istorice dintre râurile Bug și Vistula. Nu toată lumea cunoaște acest fapt în momentul de față.

La fel ca și faptul că, imediat după atacul din Polonia în primele zile de septembrie 1939, Berlinul a solicitat în mod repetat și Moscovei să se alăture operațiunilor militare. Cu toate acestea, conducerea sovietică a ignorat astfel de apeluri și s-a abținut să se implice în evenimentele în curs de dezvoltare dramatică până la ultima posibilitate. Abia când a devenit în sfârșit clar că Marea Britanie și Franța nu au intenția de a-și ajuta aliatul, iar Wehrmachtul este capabil să ocupe rapid toată Polonia și să ajungă efectiv la apropiere de Minsk, a fost adoptată decizia ca trupele Armatei Roșii să intre, în dimineața zilei de 17 septembrie,  în așa-numita armură estică – actualmente părți ale teritoriului Belarusului, Ucrainei și Lituaniei.

Evident, nu existau alte opțiuni. În caz contrar, riscurile pentru URSS ar fi crescut de mai multe ori, deoarece vechea frontieră sovieto-poloneză trecea doar la câteva zeci de kilometri de Minsk, iar inevitabilul război cu naziștii ar fi început pentru țară din poziții strategice extrem de nefavorabile. 

Faptul că Uniunea Sovietică, până la ultima oportunitate, a încercat să evite participarea la conflictul în flăcări și nu a vrut să joace de partea Germaniei, a dus la confruntări reale între trupele sovietice și germane, care au avut loc mult mai la est de granițele specificate în protocolul secret. Nu de-a lungul Vistulei, ci aproximativ de-a lungul așa-numitei linii Curzon, care a fost recomandată de Antantă ca graniță de est a Poloniei în 1919. În septembrie 1939, conducerea sovietică a avut ocazia să împingă granițele de vest ale URSS chiar mai spre vest, până la Varșovia, dar a decis să nu facă acest lucru.

Germanii au propus fixarea unui nou status quo. La 28 septembrie 1939, la Moscova, I. Ribbentrop și V. Molotov au semnat Tratatul de prietenie și de graniță dintre URSS și Germania, precum și un protocol secret privind schimbarea frontierei de stat, care recunoștea linia de demarcație unde se aflau de facto două armate.

În toamna anului 1939, rezolvându-și sarcinile militare-strategice, defensive, Uniunea Sovietică a început procesul de încorporare a Letoniei, Lituaniei și Estoniei. Intrarea lor în URSS a fost pusă în aplicare pe bază de contract, cu acordul autorităților locale alese. Acest lucru era în deplină concordanță cu dreptul internațional și statal al vremii. În plus, în octombrie 1939, orașul Vilnius și regiunea înconjurătoare, fostă parte a Poloniei, au fost restituite Lituaniei. Republicile baltice și-au păstrat în compunerea URSS organele de putere, limba și au avut reprezentanți în structurile sovietice superioare.

În toate aceste luni, nu s-a oprit niciodată lupta (invizibilă pentru ochii îndurerați) diplomatică și militar-politică, de intelligence. Moscova a înțeles că este în fața ei stă un inamic implacabil și crud și că un război ascuns cu nazismul era deja în curs. Și nu există niciun motiv să percepem declarațiile oficiale, notele de protocol formale din acei ani ca dovezi ale „prieteniei” dintre URSS și Germania. URSS a avut contacte comerciale și tehnice active nu numai cu Germania, dar și cu alte țări... La 25 noiembrie, conducerea sovietică a pus oficial, la Berlin, condiții inacceptabile pentru naziști, inclusiv retragerea trupelor germane din Finlanda, un acord de asistență reciprocă între URSS și Bulgaria și o serie de alte condiții. Această poziție a întărit în sfârșit intenția Fuhrerului de a începe un război împotriva URSS. Și, deja în decembrie, lăsând la o parte toate avertismentele strategilor săi despre pericolul catastrofal al războiului pe două fronturi, Hitler a aprobat planul Barbarossa. El a făcut acest lucru înțelegând că Uniunea Sovietică a fost principala forță care o înfruntă în Europa, iar viitoarea ciocnire din est va decide rezultatul războiului mondial. 

Al doilea război mondial nu s-a petrecut peste noapte, nu a început brusc, dintr-o dată. Iar agresiunea germană împotriva Poloniei nu a fost nici ea bruscă. Este rezultatul multor tendințe și factori în politica mondială din acea perioadă. Toate evenimentele de dinainte de război s-au aliniat într-un singur lanț fatidic. Dar, desigur, principalul lucru care a predeterminat cea mai mare tragedie din istoria omenirii a fost egoismul de stat, lașitatea, îngăduința unui agresor care câștigă forță, nepregătirea elitelor politice pentru identificarea unor compromisuri.

Prin urmare este nedrept să spunem că vizita de două zile la Moscova a ministrului nazist de externe Ribbentrop este principalul motiv care a dat naștere celui de-al doilea război mondial. Toate țările importante, într-un anumit grad sau altul, au partea lor de vină pentru începutul acestuia. Fiecare dintre acestea a făcut greșeli ireparabile, crezând/presupunând că este posibil să le întreacă pe celelalte, să-și asigure avantaje unilaterale sau să rămână departe de dezastrul mondial iminent. Și, pentru o astfel de perspectivă, pentru că au refuzat să creeze un sistem de securitate colectivă, au trebuit să plătească milioane de vieți, pierderi colosale.

Scriu despre acest lucru fără cea mai mică intenție de a-și asuma rolul de judecător, de a învinovăți sau de a justifica pe cineva, cu atât mai mult de a iniția o nouă rundă de confruntare informațională internațională în domeniul istoric, care să ducă la ciocniri între state și popoare. Consider că știința academică, cu o largă reprezentare a oamenilor de știință de notorietate din diferite țări, ar trebui să se implice în căutarea unor evaluări echilibrate ale evenimentelor din trecut. Cu toții avem nevoie de adevăr și obiectivitate. Am cerut întotdeauna colegilor mei să solicite un dialog calm, deschis, de încredere, pentru o privire autocritică și nepărtinitoare asupra trecutului comun.  

Cu toate acestea, mulți dintre partenerii noștri nu sunt încă pregătiți să lucreze împreună. Dimpotrivă, în urmărirea obiectivelor lor, își înmulțesc numărul și amploarea atacurilor informaționale împotriva țării noastre, vor să ne cerem scuze, să ne simțim vinovați și să acceptăm declarații politice ipocrite. De exemplu, Rezoluția privind importanța păstrării memoriei istorice pentru viitorul Europei”, aprobată de Parlamentul European la 19 septembrie 2019, a acuzat direct URSS, împreună cu Germania nazistă, de declanșarea celui de-al doilea război mondial. Desigur, nu se menționează acolo Munchen deloc.

Cred că astfel de „hârtii”  – nu pot numi acest document “rezoluție”  – aduce  amenințări reale periculoase. La urma urmei, acesta a fost acceptat de către un organism foarte respectat. Acesta a demonstrat că există o politică de tip conștient de distrugere a ordinii mondiale postbelice – a cărei creare a fost o chestiune de onoare și responsabilitate a țărilor, ai căror reprezentanți au votat pentru această declarație falsă. Reamintesc în acest sens că procesul de integrare europeană în sine, în timpul căruia au fost create structurile corespunzătoare, inclusiv Parlamentul European, a devenit posibil numai datorită lecțiilor învățate din trecut, a aprecierilor sale juridice și politice clare. Iar cei care pun la îndoială în mod conștient acest consens distrug bazele Europei postbelice.

Pe lângă amenințarea la principiile fundamentale ale ordinii mondiale, există și o latură etică, de batjocură a memoriei și lipsă de caracter, când declarațiile despre 75 de ani de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial enumeră toți membrii coaliției anti-Hitler, cu excepția URSS.

Uitarea lecțiilor de istorie se transformă în mod inevitabil într-o răscumpărare grea. Vom apăra ferm adevărul, pe baza unor fapte istorice documentate și vom continua să vorbim sincer și imparțial despre evenimentele celui de-al doilea război mondial. Acesta este, de asemenea, vizat un proiect la scară largă pentru a crea în Rusia cea mai mare colecție de documente de arhivă, filme și materiale fotografice din istoria celui de-al Doilea Război Mondial și din perioada anterioară războiului.

O astfel de lucrare este deja în curs. În pregătirea acestui articol am folosit multe materiale noi, recent găsite, declasificate. Și, în acest sens, pot declara în mod responsabil că nu există documente de arhivă care să confirme versiunea intenției URSS de a lansa un război preventiv împotriva Germaniei. Da, conducerea militară sovietică a respectat doctrina potrivit căreia, în caz de agresiune, Armata Roșie va respinge rapid inamicul, va merge pe războiul ofensiv și va duce război pe teritoriul inamic. Totuși, astfel de planuri strategice nu probează deloc intenția de a ataca primii Germania.

Astăzi istoricii au la dispoziție documente de planificare militară, directive sovietice și germane. În cele din urmă, știm cum s-au dezvoltat evenimentele în realitate. De la înălțimea acestei cunoștințe, mulți vorbesc despre acțiuni, greșeli, greșeli ale conducerii militar-politice a țării; împreună cu un flux imens de dezinformare de diferite tipuri, liderii sovietici au primit și informații reale despre viitoarea agresiune nazistă. Și, în lunile anterioare războiului, aceștia au făcut demersuri pentru creșterea pregătirii pentru luptă a țării, inclusiv apelul ascuns pentru mutarea formațiunilor și rezervelor din districtele militare interne către granițele vestice.

Războiul nu a fost brusc, liderii sovietici îl așteptau, se pregăteau pentru el. Dar lovitura nazistă a fost cu adevărat fără precedent în istoria puterii distructive. La 22 iunie 1941, Uniunea Sovietică a întâlnit cea mai puternică, mobilizată și antrenată armată din lume, pentru care a funcționat potențialul industrial, economic, militar din aproape toată Europa. Nu numai Wehrmachtul, ci și sateliții germani, contingentele militare ale multor alte state ale continentului european au luat parte la această invazie mortală.

Uniunea Sovietică, Armata Roșie, și-au adus contribuția principală și decisivă la războiul nazismului, indiferent de ceea ce se încearcă să se demonstreze astăzi. Eroi care au luptat până la capăt, înconjurați, la Mogilev, Uman, Harkov și Kiev (n.n. astăzi Ucraina). Au continuat atacul în apropiere de Moscova și Stalingrad, Sevastopol și Odessa, Kursk și Smolensk. Au eliberat Varșovia, Belgradul, Viena și Praga. Au luat cu asalt Königsbergul și Berlinul.

Încă din iulie 1941, conducerea sovietică a afirmat că „scopul războiului împotriva asupritorilor fasciști nu este doar eliminarea amenințării care a apărut asupra țării noastre, ci și sprijinul pentru toate popoarele Europei care se află sub jugul fascismului german”. La jumătatea anului 1944, inamicul a fost expulzat de pe aproape tot teritoriul sovietic. Dar el trebuia să fie terminat până la sfârșit. Iar Armata Roșie a început o misiune de eliberare în Europa, a salvat națiuni întregi de la distrugere și înrobire. Le-a salvat cu prețul vieții a sute de mii de soldați sovietici.

Revizionismul istoric (la a cărui manifestare asistăm acum în Occident, în special în ceea ce privește tema celui de-al Doilea Război Mondial și rezultatul său) este periculos, deoarece denaturează în mod grosolan înțelegerea principiilor dezvoltării pașnice stabilite în 1945 de conferințele de la Yalta și San Francisco. Principala realizare istorică de la Ialta și din alte decizii ale acelei perioade a fost acordul de a crea un mecanism care să permită puterilor conducătoare să rămână în cadrul diplomației, rezolvând în același timp diferențele care apar între ele.

Sistemul ONU funcționează astăzi sub tensiune și nu atât de eficient pe cât ar putea. Dar ONU continuă să își îndeplinească funcția de bază. Principiile Consiliului de Securitate al ONU reprezintă un mecanism unic pentru prevenirea unui război major sau a unui conflict global.

Apelurile care sunt auzite destul de des în ultimii ani pentru a se revoca dreptul de veto al membrilor Consiliului de Securitate al ONU, pentru a se nega membrii permanenți ai Consiliului de Securitate, sunt de fapt iresponsabile. La urma urmei, dacă se va întâmpla acest lucru, Organizația Națiunilor Unite se va transforma în esență în acea Ligă a Națiunilor - o adunare pentru discuții sterile, lipsită de orice pârghii de influență asupra proceselor mondiale; cum s-a încheiat aceasta este bine cunoscut. De aceea, puterile victorioase au abordat formarea unui nou sistem de ordine mondială cu maximă seriozitate, pentru a nu repeta greșelile predecesorilor lor.

Crearea unui sistem modern de relații internaționale este unul dintre cele mai importante rezultate ale celui de-al doilea război mondial. Chiar și cele mai ireconciliabile contradicții - geopolitice, ideologice, economice - nu interferează cu găsirea unor forme de coexistență și interacțiune pașnică, dacă există o voință în acest sens. Astăzi lumea nu trece prin cele mai pașnice vremuri. Totul se schimbă, de la echilibrul global de putere și influență la bazele sociale, economice și tehnologice ale vieții societăților, statelor, continentelor chiar.

În epocile trecute, schimbările de această amploare nu s-au realizat aproape niciodată fără conflicte militare majore, fără lupte puternice pentru construirea unei noi ierarhii globale. 

Datoria noastră (a tuturor celor care își asumă responsabilitatea politică, în primul rând a reprezentanților puterilor victorioase în cel de-al Doilea Război Mondial) este de a garanta că acest sistem este păstrat și îmbunătățit. Astăzi, ca și în 1945, este important să arătăm voința politică și să discutăm împreună viitorul. Colegii noștri - domnii Xi Jinping, Macron, Trump, Johnson - au susținut inițiativa rusă înaintată acestora pentru a desfășura o întâlnire la vârf a liderilor celor cinci state nucleare - membri permanenți ai Consiliului de Securitate ai ONU. Le mulțumim pentru acest lucru și așteptăm ca o astfel de întâlnire să aibă loc fizic cât mai curând.

Care este agenda pentru următorul summit? În primul rând, în opinia noastră, este recomandabil să discutăm pași pentru dezvoltarea principiilor colective în relațiile internaționale, să vorbim sincer despre menținerea păcii, despre consolidarea securității globale și regionale, despre controlul armelor strategice, despre eforturile comune în combaterea terorismului, extremismului și a altor provocări și amenințări urgente.

Un subiect separat pe ordinea de zi a reuniunii va fi situația economiei globale, în primul rând depășirea crizei economice cauzate de pandemia noului coronavirus.  Este inacceptabil să transformăm economia într-un instrument de presiune și confruntare. Printre subiectele cerute de noi se numără protecția mediului și lupta împotriva schimbărilor climatice, precum și asigurarea securității spațiului informațional global.

Agenda viitoarei reuniuni pentalaterale propuse de Rusia este extrem de importantă și relevantă atât pentru țările noastre, cât și pentru întreaga lume.  Fără îndoială, Summitul Rusiei, Chinei, Franței, Statelor Unite și Marii Britanii va juca un rol important în găsirea de răspunsuri comune la provocările și amenințările moderne și va demonstra un angajament comun cu spiritul de alianță, idealurile și valorile umaniste înalte pentru care bunicii și tații noștri au luptat umăr la umăr”.