Marea Neagră, îngerul decăzut al marilor imperii
Autor: Dorin Popescu, președintele Asociației Casa Mării Negre / Black Sea House, Constanța, România
Pare că Marea Neagră ar fi ieșit “la vânătoare de hegemon”, iar oferta de hegemonie, din interiorul regiunii și din afara ei, este generoasă.
Multă vreme, Marea Neagră s-a aflat la intersecția intereselor imperiale (prioritar din perspectiva gurilor Dunării) și a fost văzută și valorificată ca intersecție de drumuri și rute de importanță strategică. Marile imperii și-au testat aici capacități concurențiale/competitive, conflictuale și/sau coezive. Niciodată regiunea Mării Negre nu și-a pierdut importanța de tip strategic pentru actorii statali din regiune ori pentru cei statali și non-statali din vecinătate, din Europa sau Orient. Niciodată Marea Neagră nu a fost altfel decât turbulentă, cu diferite grade de turbulență – spațiu de exprimare prioritar conflictuală și episodic coezivă. Astăzi, regiunea extinsă a Mării Negre se află din nou sub cod roșu geopolitic. Actori statali și non-statali, din regiune și din afara ei, puternici sau slabi, cu potențial de joc global ori numai regional sau local, o prefac treptat în spațiu de experimentare a noilor limbaje geopolitice de tip hibrid.
Precum odinioară, aici se exprimă deopotrivă mari puteri / actori globali (SUA, NATO/UE, Federația Rusă, China) și actori regionali. Însă ceea ce pare a se fi schimbat în paradigma intersecției intereselor lor în regiune este reducerea substanțială a posibilității controlului hegemonic (unic/unilateral sau dominant) al regiunii și chiar cea a aplicării unor scheme atipice de distribuție a influenței. Regiunea și-a creat în ultimele decenii un grad redus de toleranță la diktate și hegemonii. Pare a nu mai admite împărați, regi, țari etc. – hegemoni. Nu mai tolerează limbaje imperiale, post-imperiale, neo-imperiale – este ademenită ireversibil de mirajul de a participa, fie și periferic, la noua ordine a lumii. Se preface că își caută hegemonul pierdut; în realitate tânjește după o liniște ahegemonică, pe care rar a avut-o în istoria ei.
Pentru regiunea Mării Negre, riscul major este că prețul liniștii pare a fi libertatea.
Un miraj al libertății a contaminat regiunea de la vest la est în ultimii 30 de ani, iar acest miraj se exprimă prin inițiative proprii ale micilor jucători din bazinul Mării Negre, care însoțesc miriapodic jocurile de anvergură ale marilor actori. Soluțiile de “îmblânzire” a arhitecturii conflictuale din regiunea extinsă a Mării Negre nu mai pot fi decât coezive, nicidecum produsul unic de bucătărie al unui hegemon. În această soluție coexistă, într-o formulă încă ezoterică, interesul marilor puteri de a controla regiunea, aspirații de autonomie strategică ale unor actori medii și aspirații secrete ale jucătorilor periferici de a muta spre centru, coexistă nostalgii imperiale și noi aspirații hegemonice, umbréle colective de securitate și marote revizioniste, fantome ale imperiilor de odinioară și contururi încă neclare ale unei lumi geopolitice care se reinventează la nivel mondial.
Dacă Marea Neagră pare a fi fost până de curând terenul de joacă al marilor imperii sau moneda de schimb a acestora, astăzi este greu de crezut că țările non-hegemonice ale regiunii nu vor putea influența actuala țesătură a negocierilor privind “îmblânzirea” bazinului pontic – mai mult decât o vor fi făcut-o până acum, în toată istoria regiunii. Poate în premieră în istoria regiunii, jucătorii locali au șansa unei emancipări politice ridicate, iar heterogenitatea aspirațiilor și a soluțiilor face improbabilă reapariția unui hegemon unic în regiune. Hegemonii locali reali (Rusia, Turcia) nu mai au resursele imperiale de odinioară, iar hegemonii alogeni prezumtivi nu își pot exercita în mod real și autonom puterea în regiune din rațiuni prioritar geografice. Dacă limbajele și aspirațiile hegemonilor lumii, reali sau prezumați, vor rămâne totuși în continuare amprentate de nostalgii imperiale, clivajul dintre aceste nostalgii și realitatea geopolitică actuală va genera mereu nevroze și coliziuni.
Sunt foarte multe argumente care ar pleda pentru devoalarea unui posibil reviriment imperial în regiune odată cu episoadele tragice ale Crimeei și Donbasului, prin care se va fi redeschis cutia Pandorei în regiune, la doar câteva decenii (de acalmie ipocrită) după puseurile catastrofice din primii ani ai ordinii post-sovietice (actualele conflicte înghețate). Un astfel de proiect imperial nu are însă resurse reale pentru a continua. Nu are resurse reale pentru a atinge din nou nivelul hegemonic în regiune, oricât de abil s-ar reinventa pentru profani. Un astfel de proiect imperial ar depinde de un culoar favorabil la nivel mondial și pe termen lung, precum și de scheme de împărțire a influenței care nu mai coincid cu gălăgia savuroasă a lumii noastre geopolitice și nici cu visul de libertate al unor popoare care au trăit prea mult în propriile colivii ideologice spre a mai tolera altele. Probabil că acest proiect neo-imperial este în așteptare, așteptându-și kairosul, apăsând butoanele fricii, deconstruind coeziunile celorlalți, mizând pe miopii și eroziuni fatale: miopii ale actorilor statali influenți din Europa care refuză să investească mai mult politic și geopolitic în regiune, eroziuni ale coeziunii europene și euroatlantice etc.
România a investit eforturi considerabile în a evidenția rolul strategic al Mării Negre în viziunea paradigmatică a UE și NATO. Probabil că nu există nici o țară din lume în care să se fi consumat mai multe energii cu scopul de a valoriza mai plenar regiunea Mării Negre în orizontul de acțiune politică al Vestului. Cu toate aceste, rezultatele rămân modeste, iar eforturile – sterile și fără viziune. O Strategie a Uniunii Europene pentru regiunea Mării Negre (similară celui pentru Marea Baltică) este încă încremenită în sertare, în pofida Rezoluțiilor repetate ale Parlamentului European de a se iniția un proiect strategic al UE la Marea Neagră. O astfel de Strategie ar reduce considerabil câmpul de acțiune a actorilor statali locali cu aspirații hegemonice în regiune și ar contrabalansa creșterile de dată recentă ale influenței acestora. Fără a crea o pondere de tip hegemonic externă regiunii, un avans strategic al UE și NATO în regiune ar reduce, chiar elimina, riscul ca hegemonii locali să iasă din starea de criogenie geopolitică actuală. Acest risc există în continuare, oricât de limitat ar putea părea orizontul lor de joc geopolitic. Acest risc se poate alimenta din eroziuni ireversibile ale proiectului european și ale coeziunii transatlantice. Erodarea proiectului european și/sau erodarea coeziunii euroatlantice ar putea reinventa hegemonii locali la nivel regional și chiar la nivel global. Pariul geopolitic al Vestului de supraviețuire în textura complicată a actualei lumi în degradare hibridă este să își devoreze fără combustii catastrofice toate frustrările interne. În caz contrar, nu numai că pariul supraviețuirii va fi pierdut, nu numai că fiii își vor devora părinții fondatori – mai mult, pierderea acestui pariu va readuce regiunea între gratiile coliviei pe care a construit-o cândva un hegemon local cu ștaif.
În momentul de față, mai multe tentații hegemonice se hârjonesc în regiune. Simplificând pentru claritate, am putea supoza chiar că bătălia finală pare a se da între două tentații locale și două alogene. Două dintre ele, cele locale (cea rusească și cea neo-otomană), sunt recidive imperiale ce provin dintr-o lungă istorie a exercitării hegemoniei autohtone în regiune. O a treia, alogenă, derivă din proiecția mitică a Orientului de a se conecta multinodal la Europa, prin rute și drumuri ale mătăsii. În fine, a patra tentație (tot alogenă) este de dată recentă și se manifestă prin inițiative suprapuse: nevoia de joc global și de autonomie strategică a Uniunii Europene, reacțiile de răspuns ale NATO la arhitectura cu ambiții hegemonice a Moscovei, construcția (anti-)hegemonică a Statelor Unite etc. În această competiție, nici o tentație hegemonică nu se va impune exclusiv sau dominant: Marea Neagră nu va mai avea mult timp de acum încolo un hegemon unic. Singura soluție este ca aceste tentații să găsească soluții de intersecție care să reducă riscul coliziunii lor și care să valorifice totodată aspirațiile non-hegemonice ale statelor regiunii.
Formula liniștii și libertății în regiune rămâne, deocamdată, o utopie. Marea Neagră este, pentru foștii hegemoni, o ispită și o nostalgie, este îngerul decăzut al propriilor proiecții hegemonice de odinioară; în același timp, pentru non-hegemonii din spațiu ea nu este decât o promisiune mereu neonorată de a descoperi noi orizonturi mentale fără a le (mai) pierde vreodată pe cele care îți sunt proprii...
Însă Marea Neagră știe că nu a fost liniște în regiune decât când nu a fost libertate. Și a fost libertate doar când nu a fost liniște. Pare că Pontul Euxin (saturat de eroic și catastrofic) stă sub blestemul de a nu trăi simultan liniști și libertăți.
Notă: Textul a fost prezentat sintetic în cadrul mesei rotunde internaționale „Neoimperialismul între Marea Baltică și Marea Neagră” (eveniment desfășurat la Kiev, la 19 iunie 2020, în regim de videoconferință, online) și a fost publicat în premieră în limba română pe site-ul Centrului Media Bucpress din Cernăuți (partener media al evenimentului), la 22 iunie 2020,
https://bucpress.eu/opinie/marea-neagra-ingerul-decazut-al-12266.
