Turcia în contemporaneitate

Turcia în contemporaneitate

Autor: Alexandru-Marian Crenganiș

 

După ce Mustafa Kemal Atatürk a preluat puterea, Turcia a adoptat drumul către modernizare şi a importat valorile democratice, devenind un stat naţional şi secularizat; “din anul 1946 acesta a devenit o democraţie constituţională multipartidică.[1]

Turcia controlează accesul în Marea Neagră prin strâmntorile Bosfor şi Dardanele conform Convenţiei de la Montreux din anul 1936. Securitatea din Marea Neagră a fost şi rămâne de interes pentru Turcia. Sfârşitul Războiului Rece a oferit acesteia oportunitatea de a juca un rol de lider în securitatea Mării Negre, ceea ce s-a şi întâmplat din anul 2008.

Turcia a devenit membru NATO în anul 1952 şi a început şi negocierile de aderare la Uniunea Europeană în anul 2005; în anul 2016, discuţiile au fost suspendate după încercarea de lovitură de stat din anul 2016. Tot începând cu anul 2016, Turcia a reconfirmat bunele sale relaţii cu Rusia, deşi aceste relaţi au fost tensionate după ce Turcia a doborât un avion de luptă rusesc care a violat spaţiul aerian turc.

Turcia a lansat două proiecte pentru a se impune ca o putere dominantă în zona Mării Negre: “unul cu scopul de a integra republicile turcice post-sovietice în viziunile pan-turceşti ale Ankarei, iar celălalt cu scopul de a transforma Turcia într-o putere majoră la Marea Neagră.”[2]

Relaţiile Turciei cu partenerii din NATO (dar mai ales cu SUA) s-au deteriorat, în timp ce relaţiile cu Rusia au devenit tot mai cordiale; totodată, Ankara a susţinut politico-diplomatic Ucraina și înainte şi după criza din anul 2014. Dezacordurile între SUA şi Turcia au pornit de la escaladarea conflictelor din Siria şi Irak. De asemenea, Turcia a fost extrem de criticată de către partenerii occidentali atunci când a decis să cumpere rachete rusești S-400.

În anul 2016, Preşedintele Erdoğan s-a plâns de slaba prezenţă NATO în Marea Neagră, ocazie cu care a declarat următoarele: „Marea Neagră a devenit aproape un lac rusesc şi, dacă nu acţionăm, istoria nu ne va ierta”[3]. Turcia a susținut în acest context inițiativa României de a constitui, împreună cu Bulgaria, o flotă în Marea Neagră; acest proiect a eșuat după ce Bulgaria s-a retras din format.

După terminarea Războiului Rece, a început un amplu proces de diminuare a personalului din armată; se estima inițial că, până în anul 2016, personalul armat ar fi urmat a fi constituit din 500.000 de persoane. După puciul din anul 2016, în anul 2017, personalul militar a ajuns la „350.000 de persoane. Astfel se vor reduce costurile de întreținere, care absorbeau 70-75% din buget”[4], a afirmat preşedintele turc.

Forţele armate turceşti participă în permanenţă la misiunile NATO, UE, ONU în regiune. De asemenea, acestea au participat la toate exerciţiile din Marea Neagră recente, precum şi la războiul din Afganistan. Marina militară turcă are „14 baze, dintre care 4 baze în Marea Neagră şi 3 în Marea Marmara”[5].

Între anii 2007 şi 2017, cheltuielile militare turceşti au crescut cu „48%, iar până în anul 2017, Turcia a fost la nivel global al şaisprezecelea investitor.”[6] Turcia, ca şi celelalte state membre NATO, a fost de acord cu alocarea a 2% din PIB pentru apărare.

Până la evenimentele din anul 2014, flota turcească la Marea Neagră era cea mai puternică din regiune. Însă, după militarizarea Crimeei, flota rusească a devenit mai puternică decât cea turcească. Recent, au fost aduse noi nave de război în baza rusească din Marea Neagră.

Din 15-16 iulie 2016, regimul lui Erdoğan s-a schimbat; s-au schimbat totodată şi relaţiile Turciei cu unele state partenere. Acest puci eşuat” ar fi produs în jur de 290 de victime, conform autorităţilor de la Ankara.”[7]

Se poate spune că evenimentele din 15 iulie 2016 au creat oportunitatea perfectă pentru Recep Erdoğan „în vederea implementării noii sale viziuni asupra statului turc, urmărită mai ales în ultimii ani”[8].

După acest puci, autorităţile turcești au instaurat o autentică stare de asediu şi au reacţionat împotriva celor care au dus la această situaţie. “ În primele luni, circa 50.00 de angajaţi au fost concediaţi din instituţiile publice, de asemenea 9.000 de militari au fost reţinuţi, printre care şi comandantul aviaţiei.[9]

Într-un interviu din epocă, G. Friedman declara că „Turcia, la momentul de faţă, a suspendat democraţia.”[10] Aceste concedieri, dar şi încălcările repetate de drepturi şi arestări, continuă şi în ziua de astăzi. Turcia este unul dintre cele mai condamnate state la CEDO pentru încălcarea drepturilor omului.

Relaţiile dintre Turcia şi SUA nu evoluează prea bine în ultima perioadă. Turcia nu vrea să renunţe la sistemele de rachetă cumpărate din Rusia, în timp ce SUA au suspendat comanda Turciei de avioane F35 până când Turcia nu va reveni asupra deciziei. De asemenea, negocierile UE cu Turcia au devenit din ce în ce mai aspre şi chiar au fost îngheţate în anul 2016.

Pe de altă parte, relaţiile cu Rusia au început să fie din ce în ce mai strânse. Într-o vizită în Rusia, în anul 2016,  Erdoğan a promis lui Vladimir Putin „relansarea relaţiilor bilaterale şi chiar o axă a prieteniei”[11]. Deşi au apărut disensiuni între cele două state privind situația din Siria, relaţiile bilaterale ruso-turce râmân în continuare foarte prietenoase.

În prezent se pare că, pe plan intern, partidul de guvernământ din Turcia a pierdut alegerile locale în marile orașe. Din cele 6 oraşe importante, partidul de guvernământ a câştigat doar un oraş. Acest lucru arată o nemulţumire reală și în creștere a oamenilor faţă de politicile duse în ultima perioadă de Erdoğan.

Din punct de vedere geopolitic, se pot observa tensionarea relaţiilor cu SUA dar şi cu alţi parteneri din NATO, precum şi tensionarea relaţiilor cu UE. Turcia este din ce în ce mai prezentă în Orientul Mijlociu, mai ales în conflictul din Siria. De asemenea, există o apropiere din ce in ce mai mare faţă de Federaţia Rusă.

Recent, după scandalul privind rachetele S-400, Statele Unite au scos Turcia din programul  F-35. Această decizie a fost luată de Casa Albă tot din cauza sistemelor antirachetă rusești. La rândul său, Turcia a reacţionat. Ministerul Afacerilor Externe al Turciei a  menționat că decizia administrației americane privind excluderea Turciei din programul F-35 nu se bazează pe nici un motiv legitim: ”Invităm Statele Unite să renunțe la greșeala legată de decizia privind F-35, care ar deschide răni ireparabile în relațiile strategice”.

În ultima perioadă, se constată o răcire din ce în ce mai mare a relaţiilor dintre Turcia şi NATO, dar probleme în relațiile externe Turcia ar avea totodată şi cu Uniunea Europeană, mai ales din cauza recentelor dispute bilaterale cu Grecia şi Cipru și a negocierilor complicate privind eventuala aderare a Turciei la UE.

 

 

[1]  Constitutional Reform: A Change Turky’s Parties Can Belive In,  in Stratfor, https://worldview.stratfor.com/article/constitutional-reform-change-turkeys-parties-can-believe

[2] Ognyan Minchev, Regiunea Extinsă a Mării Negre, în Monitorul Strategic, numărul 3-4/2016, Bucureşti, p. 18.

[3] Simeon T. Wezeman, Alexandra Kuimova, Turkey and the Black Sea Security, în SPIRI Background Paper, Decembrie, 2018, p.5.

[4] Ibidem., p. 6.

[5] Ibidem., p. 8.

[6] Ibidem., p. 10.

[7] Erdoğan clamps down after crushing attempted military  coup,  https://www.theguardian.com/world/2016/jul/16/erdogan-reprisals-turkey-attempted-military-coup   

[8] Catalin, Tudor, Mihai, Zodian, Turcia: Turnuri în Evoluţia şi Dezvoltările politice., în  Evaluarea Strategică 2016. Crize şi Provocări la adresa Securităţii Naţionale, Editura Universităţii de Apărare Carol I, Bucurşti, 2016, p.p 187.

[10] Catalin Tudor, Turcia. Turnura de evoluţie internă şi deyvoltările geopoltice ale Turciei,  în Dinamica Mediului de Securitate Octombrie-Noiembrie 2016, Editura Universităţii Naţionale de Apărare Carol I, Bucurşti, 2016, p. 12.

[11] Mihai Zodian, Consolidarea puterii şi  ambiţii externe ale Turciei,  în Dinamica Mediului de Securitate August- Sempembrie 2016, Editura Universităţii de Apărare Naţionlă, Carol I, Bucureşti, 2016, p.9.