Geostrategia maritimă a Federației Ruse – caracteristici și perspective

Geostrategia maritimă a Federației Ruse – caracteristici și perspective

Autor: Dorin Melnic

 

Geopolitica a fost de-a lungul istoriei cea care a conturat interesele de politică externă ale actorilor statali, deși ea a început să fie explicată ca știință abia la sfârșitul secolului al XIX-lea. Statele au visat mereu la glorie, la extindere teritorială, s-au luptat între ele ca să obțină controlul asupra a noi rute (pe apă sau pe uscat) care să le facilizeze comerțul. Balanța puterii a cunoscut întotdeauna o continuă schimbare, căci, indiferent de puterea unui stat la un moment dat, putea apărea oricând una nouă care să îl detroneze.

În ziua de astăzi, chiar dacă Statele Unite ale Americii sunt “jandarmul planetar”, fiind singura putere capabilă să gestioneze conflictele la nivel global, se poate aprecia că ne îndreptăm spre o lume multipolară. În acest context, este deja o evidență că și alte state încearcă să se ridice, să-și contureze noi strategii geopolitice, să-și asigure emergența economică, să-și înceapă ascensiunea devenind o putere regională. Un astfel de stat este Federația Rusă.

Rusia este considerată pe larg ca fiind unul dintre marii actori contestatari/revizioniști din lume, având ambiția de a stopa actuala ordine liberală globală. Analizând poziția geografică a acesteia, ajungem ușor la concluzia că, pentru a-și atinge țelurile, Rusia trebuie să devină totodată și o mare putere maritimă.

Astfel, conștientă de aceasă necesitate, Federația Rusă încearcă să obțină controlul în Eurasia și în regiunea dintre Marea Neagră și regiunea baltică. Câmpia Nord-Europeană și Dunărea au și ele importanța lor strategică pentru Moscova, prima fiind o poartă către Europa, iar cea din urmă o linie economică ce unește 10 state importante. Totuși, prezența Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) în Marea Neagră și în statele baltice reprezintă un impediment substantial pentru planurile strategice ale Moscovei.

Cu alte cuvinte, NATO blochează reinstaurarea controlului rusesc asupra unei colecții de teritorii care erau elemente indispensabile puterii rusești sub conducerea țaristă și sovietică.

În mod concret:

- statele Baltice (Estonia, Letonia și Lituania) – intrarea tradițională de apă caldă a Rusiei în Marea Baltică și fereastra către Nordul Europei.

- Polonia – poarta istorică a Rusiei către Europa Continentală, al cărei control este necesar pentru exercitarea puterii terestre rusești în echilibrul european de putere.

- Ungaria și Slovacia – cheile pentru bazinul superior al Dunării și pentru susținerea rutelor energetice și de tranzit care sunt linii de spațiu economic european.

- România și Bulgaria – care ocupă țărmurile vestice ale strâmtorii Mării Negre; accesul Rusiei la această zonă îi este necesar pentru a-și proiecta puterea navală în estul Mediteranei – obiectivul imens al diplomației rusești din secolul al XIX-lea: neutralizarea sau deținerea acestor teritorii a fost o precondiție necesară statutului de mare putere rusă.

Am încercat să descriem mai sus un cadru geopolitic simplificat care marchează planurile Rusiei la nivel extern; acum vom încerca să descriem pozițiile strategice asupra unor mări care fac parte din ambițiile Moscovei de a-și asigura dezvoltarea economică și de a intra în stăpânirea unor rute comerciale maritime.

Până la urmă, Rusia este de facto o mare putere maritimă. Sub conducerea lui Vladimir Putin, Rusia și-a reconsolidat flota, în prezent forțele numărând 352 de active navele, inclusiv un portavion, 9 fragate, 13 distrugătoare, 78 de corvete, 62 de submarine, 41 de nave de patrulare și 47 de nave de război minier.

Flota rusească se concentrează acum și pe dislocarea armelor ghidate cu precizie de lungă durată pentru a realiza o formă credibilă de descurajare strategică non-nucleară; aceste arme convenționale sunt menite mai degrabă a se adăuga forțelor nucleare ale Rusiei decât a le înlocui.

Rusia a acordat o atenție deosebită și forței sale submarine în ultimul deceniu și jumătate. Navele NATO au urmărit îndeaproape noile submarine rusești, iar în ultimii ani țările occidentale și-au exprimat îngrijorarea cu privire la potențialul interferenței ruse cu cablurile submarine care stau la baza rețelelor de telecomunicații și financiare globale.

Așadar, flota rusească rămâne a doua cea mai puternică flotă din lume, fiind depășită doar de către Statele Unite. Pe hârtie, marina rusească pierde în fața celei chineze din punct de vedere al tonajelor navelor de război. Cu toate acestea, marina rusă operează o serie de submarine dotate cu rachete balistice, care au performanțe militare și de acțiune în luptă deosebite.

În ceea ce ține de flota comercială de pescuit: după capturile resurselor biologice marine, Federația Rusă are una dintre cele mai dezvoltate flote de pescuit de pe Glob.

Industria piscicolă joacă un rol vital în sfera siguranței alimentare a țării și creează un număr mare de locuri de muncă în majoritatea regiunilor cu litoral. Baza de materie primă a industriei piscicole rusești o constituie resursele naturale marine din zonele economice speciale (ZES) ale Federației Ruse.

Cu scopul de a se conserva resursele biologice marine și de a se asigura în continuare statutul Rusiei de mare putere în rândul altor state cu flote de pescuit bine-dotate, se îndeplinesc periodic lucrări de modernizare și dotare a întreprinderilor specializate în această industrie, formându-se centre științifico-practice și cadre cu potențial înalt de calificare.

Astfel, în regiunile unde predomină industria piscicolă, se îndeplinesc următoarele obiective:

- sporirea monitorizării guvernului asupra capturilor de resurse biologice din oceane.

- optimizarea gestionării flotei de pescuit în baza prognozării și capacităților de distribuire a resurselor naturale marine în zonele de pescuit ale flotei comerciale rusești.

- întreținerea și modernizarea echipamentelor tehnice ale navelor de pescuit.

- crearea condițiilor pentru construcția prioritară a noilor nave de pescuit pentru flota comercială a Rusiei.

- sporirea participării Federației Ruse în organizațiile mondiale specializate în domeniul pisciculturii pentru a-și consolida forțele concurențiale în contextul creșterii accesului la resursele nature marine ale Oceanului Planetar.

Un prim exemplu privind exprimarea și consolidarea potențialului naval al Rusiei îl reprezintă Marea Caspică. Aceasta este situată la granița de nord a Iranului, înconjurată de Azerbaidjan, Kazahstan și Turkmenistan, împărțind o frontieră și cu colțul de sud-vest al Rusiei, fiind epicentrul unei coliziuni de probleme regionale, naționale și de afaceri. Acestea includ teme sensibile în rândul țărilor litorale cu privire la diversificarea rutelor pentru conductele petroliere, îngrijorarea investitorilor cu privire la stabilitatea politică și etnică și rolul organizațiilor internaționale.

Din punctul de vedere al Rusiei, zona Mării Caspice este una de interes major din Asia Centrală datorită mai multor interese care trebuie protejate, cele mai importante fiind:

- interese geo-strategice – Rusia dorește să rămână puternică în zonă și să își mențină controlul asupra Comunității de State Independente (CSI), asigurând astfel securitatea flancului său sudic. Statele direct implicate în această viziune geopolitică a Moscovei sunt Georgia și Armenia, pe lângă statele-membre CSI menționate mai sus. Moscova consideră că cel mai mare potențial pericol pentru extinderea sa este autoritatea cecenă din Daghestan, care ar avea capacități de restricționare a accesului direct al Rusiei la Marea Caspică.

- interese ecologice – dezvoltarea unor norme ecologice sigure pentru exploatarea atât a hidrocarburilor, cât și a resusrselor de pescuit (în special protejarea stocului de sturioni caspici care produce circa 80-90% din cel mai fin caviar din lume), reprezintă o sursă esențială de îngrijorare pentru Moscova, mai ales datorită condițiilor meteorologice severe (furtuni extrem de puternice și imprevizibile) care se produc în regiunea Mării Caspice de Nord.

- interese economice – Rusia dorește să se asigure că fluxurile de numerar sub forma capitalului occidental vor continua de pe zonele petroliere din Asia Centrală și Siberia și că fluxurile de numerar nu vor fi redericționate în afara Rusiei și în regiunea caspică. Rusia poate concura în condiții de concurență echitabilă cu Kazahstan și cu alți investitori petrolieri caspici, pe baza legislației în vigoare – în special, a Acordului de Distribuire a Producției (ADP).

O altă mare asupra căreia Rusia își îndreaptă masiv interesele geostrategice este Marea Neagră. După anexarea Crimeei în 2014, puterea maritimă a Rusiei în regiune a crescut semnificativ și dramatic. Rusia a pus stăpânire pe 12 dintre cele 17 nave de război ale Ucrainei, inclusiv două din cele mai moderne corvete ale acestei țări, Ternopil și Lutsk, precum și pe toate infrastructurile și bazele sale militare, inclusiv principalul Colegiu Major al Armatei Ucrainene din Sevastopol.

De asemenea, Moscova a obținut controlul asupra strâmtorii Kerci și al Mării Azov și nu mai este restricționată de Ucraina privind circulația și modernizarea Flotei Mării Negre rusești (care făcea parte din Flota Mării Negre, potrivit acordului de bază semnat cu guvernul de la Kiev în 1997). Guvernul rus a decis să investească circa trei milioane de dolari pentru a îmbunătăți câmpurile aeriene, docurile și cazarmele militare confiscate din Ucraina.

Potrivit experților, puterea maritimă (concept relativ) este evaluată nu numai în raport cu obiectivele și potențialul intrinsec de manifestare a politicii externe navale a unui stat, ci și în raport corelat cu potențialul, mijloacele și obiectivele altor state. Anexarea Peninsulei Crimeea de către Rusia și sprijinirea separatiștilor din estul Ucrainei au creat un mediu naval/maritim mult mai provocator pentru celelalte state litorale de la Marea Neagră. Federația Rusă urma să se confrunte și cu efectele/consecințele acestor acțiuni, prioritar cu o încordare continuă a relațiilor cu Europa Occidentală, Statele Unite și chiar cu Turcia.

Ucraina, România, Bulgaria și Georgia și-au sporit cooperarea militară cu NATO, iar Statele Unite și-au consolidat forțele militare și prezența maritimă în regiune. Acest design clar probează că Marea Neagră va deveni din ce în ce mai mult un mediu mai provocator pentru Rusia însăși; recent, SUA au solicitat guvernului român permisiunea de a crește numărul trupelor și aeronavelor americane staționate în baza militară Mihail Kogălniceanu din județul Constanța.

Relația Rusiei cu Turcia s-a înrăutățit după ce guvernul turc și-a manifestat dezaprobarea față de anexarea Peninsulei Crimeea și temerile că Moscova nu respectă drepturile celor 300 000 de tătari care trăiesc în această peninsulă (aceștia constituie cca 12% din populație). Ilustrând preocupările Turciei, polițiștii ruși au făcut mai multe raiduri prin restaurantele tătărești, moscheile și sediul organului de conducere al tătarilor crimeeni, ucigând un număr de tătari care se opuneau anexării Peninsulei de către Federația Rusă.

Depășind acest cadru preliminar de analiză, este  o evidență că interesele geostrategice ale Rusiei la Marea Neagră care includ și Turcia sunt mult mai complexe. Când s-a declanșat, în secolul al XVIII-lea, ,,chestiunea orientală’’, rușii au fost primii interesați în acapararea cât mai multor teritorii al căror control a fost pierdut de otomani. O miză mare au reprezentat-o strâmtorile Bosfor și Dardanele, căci, prin utilizarea și controlul acestora, Rusia ar fi ajuns foarte ușor, pe cale navală, din Marea Neagră în Marea Mediterană.

Convenția de la Montreux (Tratatul din 1936 privind trecerea navelor militare prin Bosfor și Dardanele) stabilește suveranitatea Turciei asupra acestor două strâmtori. Navelor statelor neriverane li se permite să treacă prin Strâmtori în timp de pace și de război, însă statele respective trebuie să anunțe Ankara cu cel puțin 15 zile înainte. Pe de altă parte, Convenția limitează și activitatea statelor riverane. Ucraina a informat în mod repetat Turcia că Rusia încalcă constant Convenția de la Montreux, după ce a remarcat o intensificare a trecerilor submarinelor rusești sub strâmtoarea Bosfor. Submarinele se îndreptau, cel mai probabil, spre Siria, însă frecvența trecerii acestora pare o încălcare fără echivoc a Convenției, căci statele riverane Mării Negre își pot trimite submarinele dincolo de Marea Negră exclusiv în scop de efectuare a unor lucrări de întreținere.

Așadar, Rusia este dispusă să treacă după bunul său plac prin strâmtorile Bosfor și Dardanele; se discută, în present, la nivel international, oportunutatea de modificare a Convenției, iar o revizuire a Convenției de la Montreux ar putea afecta actuala libertate de circulație a Rusiei în zona strâmtorilor Mării Negre. Strâmtorile vor rămâne pe termen scurt și mediu o rută geostrategică ce nu poate fi ignorată de Moscova și nici deconectată de interesele ei strategice.

Pentru a-și consolida statutul de putere maritimă, Rusia trebuie să-și orienteze obiectivele de politică externă și asupra regiunii Mării Baltice. Aici principala problemă o reprezintă relația tensionantă a Rusiei cu cele trei state Baltice, singurele țări din fosta Uniune Sovietică care astăzi sunt membre NATO și ale Uniunii Europene. Diverși analiști politici consideră că Rusia ar fi atacat Estonia și Letonia și ar fi creat republici separatiste pe teritoriul acestor țări, la fel ca în Ucraina sau Georgia, sub pretextul de a ,,proteja minoritatea rusă’’,  dacă cele două țări baltice nu s-ar fi integrat la timp în alianța Nord-Atlantică. Să nu ignorăm faptul că, în Estonia, minoritatea rusă constituie cca 24,8% din populația țării, iar în Letonia – cca 26,9%. Se presupune că o republică separatistă în Estonia ar fi avut capitala la Narva (unde locuitorii ruși se ridică la 82,21%), și în Letonia la Daugavpils (unde 53,6% sunt de etnie rusă). Reiese că NATO a întreprins o mișcare strategică și oportună îmbunătățindu-și puterea militară pe apă și uscat în regiunea Baltică, fiind astfel cu un pas înaintea Rusiei.

Rușii văd geopolitic regiunea Mării Baltice diferit de modul în care o percepe Europa Occidentală. În viziunea Vestului, această regiune nu este conturată doar din punct de vedere geografic, ci și de suprapunerea relațiilor instituționale, politice și economice. Cultura și identitatea unei regiuni este modelată, din perspectiva Vestului, prioritar de evoluția sa istorică.

Rusia, pe de altă parte, vede regiunea Mării Baltice printr-o ecuație de control fizic și putere politică. Mai explicit, în viziunea tradițională rusă, controlul teritoriului fizic reprezintă o sursă de putere care conferă legitimitate locului Rusiei în sistemul politic și de securitate regional, cât și în cel european.

Construcția gazoductului Nord Stream, sub Marea Baltică, este văzută în Rusia ca un proiect comercial care oferă totodată un mijloc politic de a dobândi un mecanism suplimentar de control asupra țărilor fostei Uniuni Sovietice (mai ales asupra Ucrainei) și, de asemenea, pentru a restabili cooperarea specială cu Germania. Se observă că Strategia de Securitate Națională Rusă din 2015 definește ,,resursele, accesul la piețe și controlul arterelor de transport’’ ca obiecte de luptă în contextul creșterii instabilității regionale și globale.

În cadrul intereselor Moscovei la Marea Baltică, este utilă și evidențierea importanței enclavei rusești Kaliningrad. Aceasta a aparținut Germaniei, denumirea sa istorică fiind Königsberg, însă ulterior a fost ocupată de Uniunea Sovietică în 1945, ca urmare a victoriei pe care a obținut-o în al Doilea Război Mondial. Enclava se află în vestul regiunii Baltice, învecinându-se cu Lituania și Polonia, fiind deci separată de restul Rusiei. Motivele pentru care Kaliningradul are o imensă importanță strategică pentru Rusia sunt numeroase. În primul rând, găzduiește Flota Baltică Rusă în portul Baltyisk, care este singurul port european neînghețat al țării. Găzduiește și două baze aeriene ale Forțelor Aeriene, de asemenea și un număr mare de rachete balistice rusești, locația sa fiind deci deosebit de avantajoasă. Nu este surprinzător că Rusia se pregătește să exploateze locația regiunii pentru a obține un avantaj militar strategic prin conturarea unei politici militare substanțiale în regiune.

Uniunea Sovietică a înțeles importanța strategică a Kaliningradului încă de la început și și-a dat seama de nevoia de a o militariza. A devenit curând sediul celebrei Flote Sovietice a Marinei Baltice. Enclava a fost utilizată ca primă linie de apărare a Uniunii Sovietice interioare și a jucat un rol important în protejarea Nord-Vestului Rusiei de orice atac în Marea Baltică, deși inițial comandanții sovietice au plănuit ca enclava Kaliningrad să fie un simplu avanpost defensiv. Prin urmare, această enclavă a fost folosită de sovietici ca o bază importantă de sprijin, iar aceștia au plasat mult armament în Kaliningrad, cu obiectivul utilizării pe termen lung a acestuia pentru lansări de posibile ofensive pe scară largă împotriva Europei Occidentale.

Ca și în cazul intereselor geostrategice maritime pe care le are Rusia la Marea Neagră și în cea Caspică, realizarea celor de la Marea Baltică reprezintă doar asamblarea unor piese de puzzle pentru ca Rusia să-și atingă statutul de mare putere maritimă, iar comerțul rusesc – să atingă noi cote și să își asigure sfera de influență asupra tuturor teritoriilor care au făcut parte din fosta Uniune Sovietică.

Să nu uităm că interesele de politică externă ale Rusiei nu s-au schimbat niciodată în mod substanțial: pot fi evidențiate aici planurile conducătorului Petru cel Mare până la cele pe care le are astăzi președintele Vladimir Putin; Rusia a încercat să fie mereu în expansiune teritorială și economică, fiind rivalul tradițional al Europei Occidentale – după 1945 a devenit și un rival/competitor acerb al Statelor Unite.

La 30 august 2019, conducerea de la Kremlin a publicat o nouă versiune a Strategiei pentru dezvoltarea activităților maritime ale Federației Ruse până în 2030; elaborarea acestui document ține cont de situația politică și socio-economică din țară și întreaga lume, în cadrul acestuia fiind precizate prioritățile și obiectivele activităților maritime ale Rusiei pe termen lung, valorile prognozate ale indicatorilor-țintă din etapa a II-a și a III-a etc. (deși nu au existat ediții de indicatori-țintă precedente, ci doar modalități promițătoare de dezvoltare).

Enumerăm aici câteva obiective principale incluse în Strategie:

- sporirea competitivității transportului maritim rusesc pe piața de distribuție.

- obținerea unui sistem complex de informații ce țin de Oceanul Planetar și de căile de utilizare ale acestuia, de toate aspectele proceselor naturale și create de om care au loc la suprafața și adâncurile apelor, cu scopul de a se rezolva problemele din mediul maritim/naval al Federației Ruse.

- sporirea operațională a capacităților flotei rusești de a garanta siguranța transportului maritim și securitatea în mările și oceanele asupra cărora acționează și jurisdicția Moscovei, cum ar fi zona Mării Caspice și Azov, dar și în mările situate în afara limitelor jurisdicției Federației Ruse.

- asigurarea securității ecologice a mediului marin și conservarea ecosistemelor din ocean în funcție de resursele sale și ținându-se cont de toate procesele naturale și de caracterul lor tehnologic.

- satisfacerea nevoilor guvernului și afacerilor în actualele proiecte de construcții navale.

Pe de altă parte, Rusia deja este o putere emergentă. Are interese geostrategice (mai ales maritime) pentru care obișnuiește să lupte politic și diplomatic, în pofida efectelor posibile (inclusiv conflicte cu comunitatea internațională). Nu trebuie subestimat riscul ca, într-un scenariu geopolitic favorabil Federației Ruse, ambițiile pe care aceasta le are la Marea Caspică, Neagră, Baltică ș.a să o poată ajuta să ajungă o mare putere maritimă – să găsească noi rute comerciale, să cunoască o dezvoltare economică aptă să rivalizeze cu cea a Europei Occidentale și a Statelor Unite, iar Rusia însăși să atingă din nou nivelul de glorie de pe timpul Uniunii Sovietice, obiectiv din ce în ce mai clar al actualei administrații de la Kremlin.

Potrivit istoricului și generalului atenian Tucidide, ,,Cel care controlează marea controlează întreaga lume’’. Balanța puterii a fost și va fi mereu în schimbare…