Euroscepticismul în Europa Centrală și de Est – un semnal de alarmă?
Autor: Dorin Melnic
Uniunea Europeană a reprezentat încă de la înființare un proiect extrem de ambițios: propunea să asigure definitiv pacea pe ,,bătrânul continent’’ (conciliând vechii dușmani istorici, Franța și Germania), să elimine orice barieră din calea comerțului liber, să respecte drepturile cetățenilor europeni (Uniunea asumându-și rolul de a acționa pentru bunăstarea acestora) etc.
Dacă, în 1995, odată cu aderarea Austriei, Suediei și Finlandei, Uniunea cuprindea în mare parte Europa Occidentală și de Nord, proiectul trebuia în continuare să îndeplinească un obiectiv mult mai complex – să se extindă în Europa Centrală și de Est. Îndeplinirea acestui obiectiv presupunea ca statele dezvoltate din Vest să se unească cu cele din Est (foste comuniste); acestea nu aveau experiență în domeniul trecerii la o economie de piață care să facă față celorlalte forțe concurențiale economice din Uniune și erau în curs de a implementa o democrație consolidată care să poată respecta libertățile individuale și fundamentale ale cetățenilor lor.
,,Marea extindere’’ a avut loc în anul 2004, când au devenit oficial membre UE următoarele 10 state: Cehia, Slovacia, Slovenia, Polonia, Ungaria, Malta, Cipru, Estonia, Letonia și Lituania. Au urmat aderarea României și a Bulgariei în 2007, iar în 2013 a Croației.
A reușit până acum UE să își îndeplinească scopul de a crea o ,,Europă Unită”? O ,,Europă a păcii, a democraței capitaliste, a prieteniei și cooperării între popoare’’? Cert este că o astfel de uniune politică trebuie să reunească popoare cu istorii, limbi, culturi și valori diferite; este evident că în acest mixaj urmau a se dezvolta și percepții diferite privind statutul Uniunii Europene și politicile comune implementate de Bruxelles.
De aici apare, în esență, euroscepticismul ca ideologie legată de eficiența UE și chiar față de integrarea europeană ca proces. Uneori, acest scepticism este acompaniat de dorința de a se păstra suveranitatea și identitatea națiunilor europene în locul proiectului alternativ – crearea unui stat federal european.
Mișcări eurosceptice există în toate statele membre ale UE, deși în unele state, mai ales în Europa Centrală și de Est, aceste ideologii sunt mai dezvoltate.
Cea mai importantă organizație din acest spațiu este Grupul de la Visegrád, din care fac parte Polonia, Ungaria, Cehia și Slovacia. Cele patru state au încheiat în 1991, în localitatea ungară Visegrád, un acord de cooperare regională, care să faciliteze procesul de integrare euroatlantică a acestora. După extinderea din 2004, această alianță nu a mai avut ani la rând un impact politic semnificativ. Lucrurile urmau să se schimbe în 2015, odată cu criza refugiaților, când aceste state au creat un nou front comun – împotriva Bruxellesului. De atunci, statele membre ale Grupului au căpătat statutul de ,,rebeli ai Uniunii Europene’’.
Țările Visegrád au respins, ca aproape toate celelalte state din estul UE, cotele obligatorii de repartizare a refugiaților. Acestea acuză UE că acționează ca un ,,imperiu’’ și Comisia Europeană că ar fi ,,noul politbüro moscovit’’, care ar impune deciziile Centrului (Bruxelles) de sus în jos. Acestea se tem că vor fi obligate să adopte o identitate multiculturală europeană, în care caracterul național al societăților lor ar avea de pierdut, s-ar estompa. Liderii acestora se tem în mod constant că țările din vestul continentului vor aplica față de estul UE standarde duble, de exemplu la calitatea produselor alimentare și de uz casnic.
În Ungaria și Polonia, partidele guvernamentale Fidesz și Lege și Justiție (PiS) fac apel la salvarea Europei creștine, care nu trebuie să îi includă pe imigranții musulmani.
În Polonia, după victoria PiS la alegerile parlamentare din 25 octombrie 2015, a avut loc o mișcare fără precedent – steagul Uniunii Europene a fost dat jos de pe clădirile unor instituții emblematice. Spre exemplu, jurnaliștii care s-au adunat în sala de conferințe a noului guvern de extremă-dreaptă al Poloniei au observat că steagul UE fusese dat jos în încăperea respectivă (în care mai erau arborate doar drapelele alb-roșii poloneze).
PiS susținea că sprijină apartenența țării la Uniunea Europeană, dar în egală măsură este eurosceptic și dorește o independență mai mare de Bruxelles. ,,Suntem un membru activ al UE, dar am hotărât ca declarațiile de după ședințele de guvern să fie ținute în fața celor mai frumoase steaguri, cele alb-roșii. Vom adopta o politică ce, deși apreciază apartenența noastră la UE, va încerca să obțină beneficiile maxime pentru cetățenii polonezi, pentru economia Poloniei și pentru patria noastră’’, a precizat atunci premierul Beata Szydlo.
Guvernul anterior, condus de partidul Plaforma Civică încă din 2007, a ținut întotdeauna conferințe de presă cu ambele steaguri pe fundal (și cel al UE și cel al Poloniei).
Tot în 2015, în luna mai, au avut loc alegerile prezidențiale, câștigate de candidatul PiS, Andrzej Duda.
Pe 11 septembrie 2018, Duda a ținut un discurs în care a numit Uniunea Europeană fiind o ,,comunitate imaginară’’: ,,Să fim lăsați în pace și să rezolvăm noi problemele Poloniei. Vreau ca cetățenii să fie convinși că cineva se gândește la ei și nu o comunitate imaginară cu prea puține rezultate pentru noi’’, a declarat președintele.
Această declarație a stârnit critici din partea lui Grzegorz Schetyna, liderul Platformei Civice. Acesta a declarat că PiS îndreaptă Polonia spre ieșirea din Uniunea Europeană. De asemenea, el a precizat pentru postul radio TOK FM că evaluările și comentariile lui Duda cu privire la comunitatea imaginară erau îndreptate direct asupra Uniunii Europene și că ele afectează în mod grav reputația țării în plan extern.
Indiferent de scopurile euroscepticistului Duda, care a fost reales președinte la alegerile prezidențiale din iulie 2020, întrebarea este dacă polonezii vor rămâne de partea conducerii de la Bruxelles. De la aderarea țării la UE, Polonia a fost cel mai mare beneficiar al fondurilor europene, primind 67 de miliarde de euro în perioada 2007-2013 și 82,5 miliarde pentru perioada 2014-2020.
Recent, la 30 iulie, guvernanții polonezi au protestat față de blocarea de către UE a unor fonduri pentru 10 orașe poloneze care s-au declarat ,,libere de LGBT’’ în cadrul unei campanii anti-gay, încurajată de partidul de guvernământ și de biserică. Ministrul polonez al Justiției, Zbigniew Ziobro, a declarat că Polonia se va proteja de ,,acțiunile ilegale ale UE’’. Până în prezent, cca 50 de consilii locale, mai ales din sud-estul mai sărac al Poloniei, au adoptat rezoluții fără valoare juridică împotriva a ceea ce inițiatorii numesc ,,ideologia LGBT’’.
Dacă statele membre UE din Vestul și Nordul Europei au prevăzut în legislație drepturi egale pentru cupluri formate și din parteneri de același sex, șase țări membre din Europa Centală și de Est nu încheie parteneriate și votează pentru precizarea restrângerii accepțiunii termenului de ,,căsătorie’’ prin Constituție.
Polonia, Slovacia, Bulgaria, Letonia, Lituania și România sunt singurele țări rămase din UE care nu permit nici căsătoria între persoane de același sex, nici parteneriatele civile.
Un alt stat eurosceptic acerb este Ungaria. Deși Ungaria este un stat membru al UE și NATO, manifestă în mod sistemic politici naționaliste cu posibile trăsături extremiste, prioritar datorită faptului că Budapesta încă pune accent pe consecințele Tratului de la Trianon (acest Tratat a fost încheiat pe 4 iunie 1920, când a fost dezmembrată ,,Ungaria Mare’’ / ,,Imperiul Milenar al lui Ștefan’’, iar cu acea ocazie se pierdeau teritorii în favoarea României, Iugoslaviei, Cehoslovaciei, chiar și a Austriei). Populația maghiară manifestă încă sentimente ostile față de unii vecini ca România, Slovacia, Serbia sau Ucraina. În Ungaria încă se găsesc în spațiul public afișe, cărți poștale, autocolante pentru mașini și alte obiecte ce reprezintă Regatul lui Ștefan cel Sfânt. În 2010, când Viktor Orban, liderul Partidului Fidesz, a reocupat postul de prim-ministru, printre primele lucruri pe care le-a făcut a fost să declare data de 4 iunie, cea în care a fost semnat Tratatul, ca fiind o ,,Zi a coeziunii naționale’’. În proclamația oficială se afirma că divizarea Ungariei a dus la probleme economice, politice, juridice și psihologice care nu au fost rezolvate nici până acum.
Dacă excludem Ziua Forțelor de Operațiuni din Rusia, instituită de Vladimir Putin în 2015 pentru a marca anexarea Peninsulei Crimeea, nici un alt stat european nu a dedicat/consacrat iredentismului o sărbătoare națională. Până la urmă, proiectul european a avut de la înființare ca principal scop depășirea nostalgiilor imperialiste de pe continent și deplasarea accentului de la politicile naționale și de ostilitate interstatală pe politici de colaborare și unitate la nivelul Uniunii.
Nu ne putem închipui că Germania sau Austria, două foste mari imperii continentale (deși Germania a avut și colonii în Africa), mai încearcă astăzi să le reproșeze celorlalte puteri europene că le-au dezmembrat după Primul Război Mondial și că nemții și austriecii ar visa însă la recăpătarea teritoriilor care s-au aflat în componența statelor lor timp de mai multe secole.
De asemenea, prin conducerea lui Viktor Orban, Ungaria capătă din ce în ce mai mult statutul unei ,,democrații fără democrați’’. Din 2010, libertarii civili l-au denunțat pe prim-ministrul maghiar pentru inițierea unei eroziuni concertate a controalelor și soldurilor democratice. Acestea includ reducerea independenței judiciare, politizarea serviciului public și intervenția excesivă în mass-media și societatea civilă.
Pe 30 martie 2020, pe fondul stării de urgență, Parlamentul de la Budapesta i-a acordat lui Orban puteri nelimitate; acesta poate conduce singur, prin ordonanțe de urgență, poate sista lucrările Parlamentului și poate abroga legi în vigoare.
Sub semnul combaterii noului coronavirus, Parlamentul dominat de partidul lui Orban a stabilit pedepse de cinci ani de închisoare pentru presa care difuzează fake news, deși în țară există puține redacții independente, iar aproape întreaga presă ungară de impact public real este controlată de către guvern.
Actul care a primit aprobarea legislativului îi dă mână liberă premierului să conducă țara prin ordonanțe de urgență în numeroase domenii care se întind de la sănătate la economie, educație și justiție.
Orban se evidențiază și prin declarații permanente cu stilistică iliberală și antieuropeană; bunăoară, potrivit acestuia, Rusia, Turcia și China sunt modele utile pentru Ungaria, iar Budapesta s-a opus sancțiunilor Vestului asupra Rusiei pentru anexarea Crimeii în 2014. Prietenia lui Orban cu Vladimir Putin este văzută de liderii de la Bruxelles ca o mișcare a Moscovei de a-și trimite ,,un cal troian’’ în spațiul Uniunii Europene.
Ungaria va rămâne în continuare o piesă vitală în sporirea euroscepticismului în Europa Centrală și de Est.
În cazul Cehiei, fundamentul euroscepticist poate fi caracterizat printr-o declarație controversată a fostului președinte Vaclav Klaus (acesta a condus țara în perioada 2003-2013), potrivit căruia ,,Uniunea Europeană s-a transformat într-un proiect nedemocratic și elitist, comparabil cu dictaturile comuniste din Europa de Est care interziceau opiniile diferite’’ – declarații ale fostului președinte ceh rostite într-un discurs din 2009 în plenul Parlamentului European. În semn de protest, câțiva europarlamentari cehi au părăsit sala.
Oficialul de la Praga a afirmat că UE trebuie să își concentreze eforturile pentru a oferi prosperitate europenilor, nu să caute o uniune politică mai strânsă.
Klaus a criticat cu acea ocazie și politica europeană potrivit căreia aderarea la UE este singura variantă pentru un viitor corect. ,,Acest lucru este de neacceptat. Cei care îndrăznesc să gândească altfel sunt catalogați drept dușmani. Nu cu mulți ani în urmă, în partea noastră de Europa am trăit într-un sistem politic care nu permitea alternative și de aceea nici opoziția parlamentară’’, a afirmat fostul lider.
Analizând euroscepicismul est-european, ne punem înrebarea: De ce unele state din această parte a Europei văd în tonuri mult mai negative importanța uniunii politice promovate de Bruxelles? Un posibil răspuns are origini istorice. Timp de mai multe secole, aceste națiuni au făcut parte din mari imperii continentale (Otoman, German, Rus, Habsburgic ș.a); au fost nevoite să își păstreze cultura și identitatea istorică atunci când conducerile imperiale doreau să le asimileze. Au fost îndelungi epoci istorice în care națiunile mici nu își puteau spune cuvântul, politicile comune europene fiind elaborate doar de către actorii statali puternici. Unii lideri actuali est-europeni se tem că UE încearcă să facă treptat același lucru, să limiteze cât mai intens suveranitatea națională a statelor membre în favoarea sporirii unei autorități supranaționale.
Dar stă comparația în picioare? UE este o comunitate de state suverane care s-au unit la dorința expresă a acestora. Nimeni nu le obligă să rămână în UE. Imperiile clasice europene, pe de altă parte, au fost construcții alcătuite ca rezultat al mai multor războaie, iar multe națiuni nu doreau să facă parte din ele și au fost alipite acestora prin politici de forță.
UE nu este responsabilă pentru nici un război și nici măcar nu deține propria armată. UE este un spațiu plenar al libertăților, fie că vorbim de libertatea de autodeterminare, religioasă, de opinie, a minorităților ș.a.
Este o singură asemănare de fond dintre Uniunea Europeană și imperiile clasice – toate reprezintă o entitate multinațională.
Euroscepticismul rămâne în Europa de Est un posibil semnal de alarmă. Brexitul este confirmarea oficială că Marea Britanie vrea să fie singura stăpână pe viitorul și acțiunile ei. Oare o vor urma și unele state din partea estică? Este ceea ce își vor dori cu adevărat în viitorul apropiat unele state din estul Europei – să iasă din Uniune? În orice caz, doar împreună suntem mai puternici. Proiectul european a fost soluția. Pacea, bunăstarea cetățenilor, cooperarea, toate acestea sunt obiective pentru care a luptat în permanență Uniunea Europeană. Istoria mereu se poate repeta, destrămarea UE nu ar fi benefică pentru nimeni și nu putem anticipa cu adevărat ce se va petrece în relațiile internaționale dacă statele europene ar decide să pună preț doar pe obiectivele strict naționale, în dauna beneficiilor directe și indirecte ale cooperării acestora în cadrul unei structuri suprastatale coezive și eficiente.
