Reconfigurări ale balanței de putere în regiunea extinsă a Mării Negre

Reconfigurări ale balanței de putere în regiunea extinsă a Mării Negre

Alexandru-Marian Crenganiș

 

Actuala ordine globală (care implică un rol central și credibil al ONU, existența unui sistem de drept internațional respectat în plan global și regional, un pachet de sancțiuni eficiente împotriva încălcărilor acestuia și interese de poziționare rezultate din paradigma postbelică) pare perimată. În mod constant această ordine mondială este contestată de către toți mari actori, aflați în căutarea unui alt model paradigmatic.

În mod explicit Federația Rusă solicită celorlalți actori globali o dezbatere la vârf privind negocierea noii ordini globale (a se vedea în acest sens inițiativa președintelui rus Vladimir Putin privind organizarea unui Summit la vârf al membrilor CS ai ONU, lansată în ianuarie 2020).

China, actor global emergent, își consolidează, treptat dar sigur, perspectivele deja solide de acaparare a unor noi piețe de distribuție a controlului său politic, ideologic și economic.

Actualele clivaje între UE și NATO pot împiedica ambițiile Uniunii Europene de a deveni un actor global.

SUA par, în mandatul actual al lui Donald Trump, a-și reconfigura prioritățile și interesele pe plan extern, mai ales la nivel global (testarea unei relații pozitive cu regimul nord-coreean, înăsprirea tonului în NATO, mici retrageri tactice din Europa, degradarea relațiilor cu Germania, alterarea influenței în Europa prin ieșirea din UE a Regatului Unit, tensionarea relațiilor politice și economice cu China etc.).

Scenariul conform căruia Statele Unite ar testa o posibilă alianţă (conjuncturală) cu Federaţia Rusă împotriva Chinei pare să prindă contur. Încă de la începutul mandatului lui Donald Trump, China a reprezentat principala ţintă a politicii externe ale Statelor Unite. Acesta a declanşat un adevărat război comercial cu Beijingul şi a blamat în mod constant China pentru apariţia noului coronavirus și pentru utilizarea ideologică a crizei noului coronavirus; mai mult, recent, secretarul american de Stat, Mike Pompeo, cere în mod repetat tuturor naţiunilor libere şi poporului chinez” să se opună politicii Partidului Comunist Chinez, chemând şi Federaţia Rusă în această coaliţie anti-China.

Aşadar, asistăm la o redesenare a ordinii mondiale; în context, pentru prima dată în mod sistemic de la încheierea Războiului Rece, poziţia de hegemon a Statelor Unite este pusă sub semnul întrebării. Unul dintre pivoții noii ordini globale poate fi, în context, relaţia dintre China şi SUA.

Consecinţele unui scenariu în care Statele Unite să se alieze cu Federaţia Rusă împotriva Chinei sunt extrem de îngrijorătoare pentru statele din estul Europei, dar şi pentru flancul estic al NATO, deoarece, în cazul unei alianţe cu Moscova, Statele Unite vor putea face anumite concesii în favoarea Moscovei. O astfel de concesie ar putea însemna o influenţă mult mai mare a Federaţiei Ruse în Marea Neagră, deoarece aceasta este interesată în mod direct să recâştige controlul asupra teritoriilor din sfera de influenţă a URSS.

Cu siguranţă Rusia se va orienta din nou către ţări din apropierea ei şi mai ales către țările din regiunea extinsă a Mării Negre, către regiunea Mării Negre în general. Puterea militară a Federaţiei Ruse din Marea Neagră este una reală, în creștere și în apropiere rapidă de vestul bazinului pontic, ceea ce poate schimba treptat echilibrul de forţe în acest bazin. Moscova a realizat aici o flotă modernă, capabilă să execute misiuni în zone îndepărtate de frontierele sale naţionale. Pe lângă noile nave, avioane şi submarine, militarizarea Crimeei cuprinde acum sisteme moderne A2/AD, care lansează provocări sistemice de securitate la adresa NATO şi, punctual, a statelor riverane la Marea Neagră.

Începând cu anul 2014, mediul de securitate din regiunea extinsă a Mării Negre a devenit imprevizibil, mai ales după celebrele „lebede negre” din regiune (Donbas şi Crimeea). În urma acestor evenimente, Federaţia Rusă a reobţinut o mare parte din controlul geopolitic pe care l-a pierdut la nivel regional după destrămarea URSS şi extinderea spre est a proiectului euro-atlantic. În momentul de faţă, în regiunea extinsă a Mării Negre nu există un hegemon, iar diverşi actori globali sau regionali încearcă prin anumite iniţiative geopolitice să rezolve acest vacuum de putere.

Astfel, regiunea extinsă a Mării Negre a devenit o teatru de confruntare în care, potrivit exegeților, se poate negocia (și chiar se negociază) noua ordine globală între marii actori, relevanți la nivel global. Federaţia Rusă desfășoară în regiune un joc extrem de complex din punct de vedere geopolitic; din păcate, răspunsurile SUA/NATO par a nu fi eficiente din perspectiva necesității realizării unui echilibru de putere în plan regional, iar Uniunea Europeană manifestă inhibiții în a derula acţiuni notabile în regiune.

În prezent, balanţa geopolitică în Marea Neagră este complicată şi în schimbare rapidă; impredictibilitatea mediului geopolitic a crescut în mod substanțial în ultima perioadă și manifestă tendințe de menținere a unui grad ridicat de impredictibilitate. În jurul României pot fi consemnate câteva “mişcări tectonice” din perspectivă geopolitică, de dată recentă (cu titlu de exemplu: retragerea trupelor americane din Germania, posibile schimbări ale raporturilor Statelor Unite cu Federația Rusă din perspectiva unei alianțe conjuncturale împotriva Chinei, acutizarea tensiunilor între membrii NATO, provocări și tensiuni interne în UE, mai ales pe fondul actualei pandemii), iar riscul apariției altora și/sau al menținerii și acutizării acestora este ridicat.

Astfel, România are toate motivele să fie îngrijorată. Toate scenariile de evoluție care pot privi/afecta regiunea extinsă a Mării Negre par defavorabile României. În acest context, garanția cea mai solidă de securitate pentru România o poate reprezenta menținerea interesului SUA pentru regiunea Europei Centrale și de Est, respectiv pentru regiunea extinsă a Mării Negre.

SUA au investit extrem de mult în România şi în celelalte state din flancul estic al NATO (a se vedea inclusiv Foaia de parcurs privind cooperarea dintre România și SUA în domeniul militar, semnată recent în SUA, dar și documentele similare semnate între SUA și Bulgaria), ceea ce poate reprezenta o garanţie pe termen mediu din partea Statelor Unite. Pe de altă parte, o serie de indicatori geopolitici recenți sugerează posibile degradări ale interesului SUA în regiune: 1. Este posibilă o înțelegere punctuală între SUA și Rusia și ulterior actualului mandat prezidențial de la Washington (pare că Joe Baiden ar împărtăşi acelaşi punct de vedere cu Administraţia Trump privind relațiile cu China). 2. Un alt indicator relevant îl reprezintă  retragerea trupelor americane de pe teritoriul Germaniei; nu sunt clare încă efectele acestei decizii în planul redislocării trupelor americane în Europa de Est.

Alte procese geopolitice care pot afecta balanța de putere la nivel regional sunt reprezentate de clivajele actuale dintre membrii NATO (în interiorul Alianței), clivajele interne din UE, eficiența redusă a UE în proximitatea Uniunii, degradarea raporturilor dintre UE și SUA, acutizarea tensiunilor interne dintre SUA și alți membri NATO relevanți (cu titlu de exemplu tensiunile tot mai mari din Marea Mediterană dintre Turcia şi Grecia, care pot avea efecte extrem de dăunătoare pentru NATO şi pentru întreaga regiune; un posibil conflict deschis între Turcia şi Franţa ar duce la decredibilizarea NATO, dar şi la destabilizarea balanţei geopolitice, atât în Mediterană cât şi în Marea Neagră; aceste disensiuni interne pot duce la slăbirea Alianţei şi chiar la destrămarea acesteia – singurul jucător care poate profita de aceste disensiuni este Federaţia Rusă), disensiunile din UE și NATO privind relația cu Rusia și importanța/viitorul regiunii Mării Negre. Toate aceste procese pot permite/facilita un avans geopolitic rapid al Moscovei spre vest. O slăbire a Alianţei (la limită, un conflict între membrii NATO) ar fi dezastruoasă pentru regiune.  

Un instrument eficient de acțiune geopolitică a Rusiei în plan regional îl reprezintă exploatarea potențialului exploziv al conflictelor îngheţate din regiune (Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia, Nagorno-Karabah și, mai nou, conflictul din raioanele de este ale Ucrainei / Donbas), iar indicatorii privind posibilitatea ca Rusia să își reactiveze potențialul politic bazat pe influența în formatele de negociere a acestor conflicte se multiplică rapid.  

În contextul reactivării interesului strategic și a politicilor imperialiste post-sovietice, regiunea a redevenit de o importanță vitală pentru Moscova. Politica Rusiei la Marea Neagră se bazează pe deţinerea iniţiativei strategice în vecinătatea sa imediată, precum și pe primatul politicilor sale pro-active în regiune, în raport cu pasivitatea oponenților ei politici.  

Devine astfel tot mai evident că balanţa geopolitică a lumii se schimbă și că asistăm şi la conturarea unei noi ordini mondiale. Pentru prima dată de la Războiul Rece, Statele Unite nu mai pot asigura hegemonia acestei ordini mondiale, datorită problemelor interne şi din cauza jocului geopolitic din ce în ce mai eficient al Federației Ruse și Chinei.

România pare a se situa din nou, aici, între doi poli de putere, dintre care unul (Federația Rusă) deține toate instrumentele de joc geopolitic în regiune, iar celălalt (SUA-NATO-UE) pare a nu-și calibra eficient instrumentele proprii. În acest context, impredictibilitatea evoluției situației de securitate din regiune, importanța vitală a regiunii pentru securitatea României și a aliaților, natura sa de spațiu tectonic d.p.d.v. geopolitic odată cu evoluțiile din 2014, precum și posibila translatare a competiției globale dintre marile puteri în bazinul Mării Negre, fac ca cercetarea minuțioasă a situației geopolitice din regiune (cu accept pe dimensiunea predictivă a cercetării) să devină necesară și deosebit de utilă.