Naționalismul, populismul și tentații autoritare în Europa Centrală și de Sud-Est

Naționalismul, populismul și tentații autoritare în Europa Centrală și de Sud-Est

Alexandru-Marian Crenganiș

 

Crizele sociale şi economice au deschis întotdeauna drumul către mişcări extremiste, fie de stânga, fie de dreapta, conduse de lideri abili cu o inteligentă machiavelică care au speculat simpatiile, vulnerabilităţile şi mai ales slăbiciunile maselor. 

Vremurile tumultoase pe care Europa de astăzi le trăieşte distrag atenţia liderilor instituţiilor Uniunii de la o expansiune a unei tendinţe periculoase – naționalismul radical.

Încet dar sigur, grupările extremiste se dezvoltă în întreaga Uniune Europeană, atragându-şi adepţii prin discursuri propagandistice xenofobe, neo-fasciste, uneori iredentiste, mascate de un aşa-zis patriotism asezonat cu elemente creştine – folosite mai ales în discursurile antisemite. La nivel european, au fost identificate 27 de grupări active radicale de stânga şi 88 de extremă dreapta. Problemele sociale pe care le înfruntă Bătrânul Continent de la instalarea crizei financiare stau la baza numărului de patru ori mai mare al grupărilor conexe extremismului de dreapta, întrucât adepţii acestor mişcări au revitalizat concepţiile predecesorilor lor din perioada interbelică, întinzând aceeași capcană a naţiunii alese, unice și superioare.

Unele dintre cele mai extreme forme ale violenței politice în Europa secolului al XX-lea au fost atribuite influenței naționalismului.

Naționalismul reprezintă “o condiție a minții, a sentimentului individual sau a sentimentului unui grup de persoane care trăiesc intr-o zonă geografică bine definită, vorbind o limbă comună, care posedă o literatură proprie, în care aspirațiile națiunii au fost exprimate și, în unele cazuri, având o religie comună”[1].

Naționalismul este o doctrină inventată in Europa la începutul secolului al XIX-lea. “Se pretinde că acest cadru oferă un criteriu pentru determinarea unitații de populație proprie, de a se bucura de un guvern exclusiv propriu, pentru exercitarea legitimă a puterii în stat dar și pentru organizarea unei societăți statale”[2].

 Cu referire la conceptul de naționalism, acesta desemnează acea doctrină care susține preeminența interesului națiunii în raport cu interesele de grup, de clasă, precum și ale indivizilor care o constituie. De asemenea, indică o mișcare politică alcătuită din indivizi care vor să impună superioritatea națiunii în toate domeniile  din care aceștia fac parte. Ca ideologie și politică derivată din conceptul de națiune, naționalismul a contribuit în secolele XVIII-XX la închegarea conștiinței naționale și la formarea națiunilor și statelor naționale . Dar, de-a lungul istoriei omenirii, unii adepți ai săi au urmărit întreținerea izolării și ațâțării urii de rasă și naționalitate, precum și aprecierea exagerată a tot ceea ce aparține propriei națiuni.

Naționalismul se axează pe trei  idealuri: “autodeterminarea colectivă a poporului, expresia caracterului național și individual și diviziunea verticală a lumii în națiuni unice. Doctrina lasă deschisă forma autodeterminării”[3].

Există mai multe tipuri de naționalism: liberal, tradițional, civic, etnic. Dintre acestea, în Europa Centrală și de Sud-Est, cea mai mare influență după 1989 a avut-o naționalismul liberal.

Yael Tamir a observat că tendința liberală de “a trece cu vederea valoarea internă în naționalism este greșită și a explorat modurile în care naționalismul poate contribui, de fapt, la gândirea liberală. Naționalismul, la Tamir, este policentric, adică respectă pe ceilalți și vede fiecare națiune, îmbogățind o civilizație comună”[4].

Tamir susține că naționalismul nu este patologia epocii moderne, ci un răspuns la starea de rău, la nevroză, alienarea și lipsa de sens caracteristică timpurilor moderne”[5]. Acesta mai susține că adepții liberalismului au mai multe în comun cu unii susținători ai liberalismului naționalist decât este asumat de obicei în plan public.

Populismul este un cuvânt care este din ce in ce  mai folosit  în politică, în mass-media, în relațiile internaționale. În Europa, apariția acestui curent a fost favorizată de criza refugiațiilor, de atacurile teroriste, de criza economică, dar și de nemulțumirea oamenilor față de guvernanți.

În opinia exeprtului Cas Mudde, “populismul poate fi definit ca o ideologie, mai exact ca o ideologie gazdă: populismul de dreapta, format din populism si o formă de naționalism, iar cel de stânga – format din populism și o formă de socialism”[6]. Ambele forme au exploatat la maxim fragilitatea Europei, erodată de nenumărate crize.

Naţionalismul este o moştenire a iluminismului. “S-a instalat în politica mondială într-un mod mai complet şi cu mai mult succes decât orice alte moşteniri mai celebrate ale iluminismului, inclusiv marxismul, liberalismul clasic şi chiar capitalismul industrial”[7].

Dar, precum religiile, "naţionalismul este capabil să scoată ceea ce este mai bun din oameni, dar şi ceea ce este mai rău. Îi poate inspira să coopereze liberi în căutarea binelui comun. De asemenea, îi poate umple de certitudini terifiante, justiţiare, generând conflicte şi nedreptate"[8].

Conform revistei The Economist”, naționalismul este încreștere în Europa și America, luând diverse forme, cum ar fi mișcările proindependență din  Catalonia și Scoția ori mai frecvent, ale doctrinelor populiste și reacționare de dreapta.

Oriunde privim, naţionalismul este în creștere. Uneori ia forma naţiunilor autoproclamate care solicită dreptul de a-şi determina viitorul: Catalonia în Spania, Kurdistanul în Irak, Scoţia în Marea Britanie, Biafra în Nigeria. Mai frecvent, este vorba de tendinţele spre dreapta populistă şi reacţionară. Partidul Alternativa pentru Germania (AfD) a obţinut 94 de locuri în Bundestag. Marine Le Pen, liderul formaţiunii Frontul Naţional, a obţinut o treime din voturi la scrutinul prezidenţial din Franţa. În Ungaria, Austria şi Cehia au ajuns la putere naţionalişti; la fel, în Polonia. În perioada postreferendum din Marea Britanie, aceștia au pretins că au preluat din nou controlul.

Noile forme de naționalism, apărute după Brexit dar și după criza independenței Catalonei, pun în dificultatea Uniunea Europeană. În opinia lui Renaud Thillaye, analist pe probleme europene la Flint Global din Londra, „succesul naţionalismului este asigurat, „pe de o parte, de la evocarea corupţiei până la discreditarea partidelor tradiţionale şi imperiozitatea unei democraţii mai apropiate, iar, pe de altă parte, de nevoia unei ancorări culturale în jurul unei limbi şi a unui patrimoniu comun într-o epocă în care totul merge foarte repede“[9].

O altă problemă pentru Europa este populismul. În primul rând, Europa centrală este vulnerabilă în mod special în fața populismului. Discursul populiștilor din Europa se axează pe criticarea Bruxelles-ului.

Ultima criză economică a condus la o ascensiune a acestui curent inclusiv în statele occidentale, care, vreme îndelungată, au acumulat bogăţii şi şi-au consolidat instituţiile, „având astfel, în prezent, sisteme politice şi sociale greu de zdruncinat. În contextul în care nici măcar Germania şi Franţa nu sunt imune în faţa populismului, faptul că acest curent şi-a făcut loc în Europa Centrală nu ar trebui să fie o surpriză”[10].

O altă cauză a extinderii populismului ar fi șocul tranziției de la comunism la democrație. Societățile central-europene au fost afectate la nivel economic, politic, cultural dar și social. De asemenea, și în țările est-europene avem acest val de naționaliști, care se bazează tot pe atacarea și discreditarea Construcției Europene.

În opinia analistului Cass Mudde, există trei cauze care au dus la ascesiunea populismului în Europa: "marea recesiune care a stimulat creearea unor partide de stânga în țările sudice, așa numita criză a refugiaților, care i-a favorizat pe populiștii de dreapta și transformarea unor partide neo-populiste în partide populiste – Fidez în Ungaria și Lege și Justiție în Polonia “[11].

Partidele populiste au reușit să obțină scoruri extrem de bune la alegerile din anul 2014, astfel muți politiceni populiști au fost trimiși in Parlamentul European.  Aceștia au profitat de efectele criziei economice pentru  “a critica incompetenţa elitelor, izolate în raport cu problemele grave ale populaţiilor, abandonarea dimensiunii naţionale  şi critica dură cu privire la o Uniune considerată ca o roată de transmisie a mondializării impuse de instituţiile financiare. În esenţă, cele două dimensiuni ale populismului, precaritatea socială şi neacceptarea migraţiei ca soluţie de viitor pentru Uniune, au figurat pe agenda politică a acestor partide"[12].

În 5 state, populiștii au reușit să treacă pragul de 10% : 19,7% în Austria, 14,6% în Ungaria, 13,2% în Olanda, 12,9% în Finlanda și 11% în Polonia. Acești populiști au format un grup propriu și atacă toate deciziile luate în cadrul Parlamentului European.

Ungaria

Un caz foarte îngrijorător pentru Uniunea Europeană este Ungaria. Începând cu anul 2006, populismul a prins avânt și a atins apogeul în anul 2015. În anul 2010, Vicktor Orban revine la putere, după ce în anul 1998, mai ocupase funcția de prim-ministru.

În anul 2010, Viktor Orban revine la putere susținut de partidul Fidesz. Din acest moment, prin politicile luate imediat după instalare, guvernul a început să adopte unele măsuri care nu sunt în acord cu Uniunea Europeană dar și statul de drept. Totul a început cu modificarea Constituției, cu accente naționaliste, dar și cu reforme legate de Banca Centrală. De asemenea, a mai adoptat măsuri de restrângere a unor drepturi și libertăți cetățenești, de  îngrădire a justiției dar și de condamnare a partidului de stânga ca urmaș al comunismului.

De asemenea, Viktor Orban a numit în fruntea instituțiilor statului oameni foarte apropiați. În sectorul cultural, „Fidesz nu a ezitat să promoveze personalități notorii de extremă dreapta, inclusiv antisemiți, în mass media publică, marcată de concedieri masive și de pensionarea anticipată a ziariștilor rebeli. În plus, Klubradio, singurul radio de opoziție, și-a pierdut frecvența"[13].

Politica economică "neortodoxă" a lui Viktor Orban - taxe asupra bancilor, grupuri energetice și de telecomunicații, naționalizarea caselor de pensii private - a provocat prăbușirea monedei naționale, forintul, cu peste 20% în raport cu euro. „Orban, argumentează luarea acestor măsuri prin faptul că repară anii dezastrului provocat de stânga și că măsurile echilibrează Ungaria”[14].

Cu toate acestea, coaliția naționalist-conservatoare condusă de partidul Fidesz al primului ministru Vicktor Orban a câștigat și următoarele alegeri. Această nouă victorie a fost și este privită cu îngrijorare.

Un episod extrem de grav a fost în anul 2015, când Ungaria a refuzat să ajute refugiații și a ridicat un gard la frontierele sale. De asemenea, Comisia Europeană a luat în discuție sancționarea Ungariei pentru încălcarea statului de drept și devierea de la drumul democratic. Se poate ajunge până la aplicarea Articolului 7 sau diminuarea fondurilor europene.

Pentru alegerile europarlamentare din 2019, Orban a colaborat cu fostul strateg a lui Donald Trump și creatorul unei mișcări anti–UE, Steven Bannon. “Viktor Orban a salutat apariția mișcării The Movment și a mai precizat că este timpul ca ideile conservatoare să se impună în locul celor liberale”[15].

Polonia

Un alt caz, îngrijorător este Polonia. În anul 2001, “frații Kaczynski formează un nou partid catolic și conservator - PIS (Lege și Justiție) și câștigă alegerile în anul 2005.  Perioada în care în care Jaroslow Kaczynski a fost prim-ministru (2006-2007) este una de tristă amintire pentru întregul spectru politic, inclusiv PIS. J.K. a dorit să dețină majoritatea absolută în Parlament, pentru a modifica Constituția, motiv pentru care în anul 2007 au fost organizate alegeri anticipate. Opoziția de centru-dreapta, Platforma Civică (PO), a câștigat alegerile, liderul său, Doland Tusk, devenind prim-minstru”[16].

În anul 2010, Lech Kaczynski, şef al statului, îşi pierde viaţa în tragicul accident de la Smolensk. “Interpretarea PIS a fost aceea că “sistemului” îi era frică de Preşedinte, iar “sistemul” (foştii comunişti, dar şi conducerea de la Kremlin) face orice pentru a se auto-proteja, recâng chiar la crimă[17].

În anul 2015, Polonia a avut de ales între două viziuni. Una prin care Polonia este o “țară de succes și ancorată în UE și NATO și, respectiv, viziunea conform căreia lupta pentru libertate și democrație nu s-a încheiat, este nevoie de destructurarea sitemului, de renunțare la cea de-a Treia Republică”[18].

În cele din urmă, cei care promovau a doua varinată au câștigat alegerile. Imediat după instalare, partidul de guvernământ a dorit să-și instaleze oameni apropiați în instituții cheie, astfel intrând în conflict cu Tribunalul Constituțional. De asemenea, a modificat legistlația, putând compromite independența Tribunalului Constituțional,

S-au mai luat măsuri controversate cum ar fi: schimbarea șefilor serviciilor într-o singură seară, legi pentru consolidarea puterii și discreditarea Platformei Civice, reformarea presei publice, dorința de a interzice avortul dar și mai recente legi ale justiției..

Cele mai recente modificări aduse Legilor Justiției au dus și la votarea unei rezoluții în Parlamentul European. Aceasta propune Activarea Aricolului 7. Dar, în primă fază, s-a primit un avertisemnt pentru remedierea legilor care atacă statul de drept. 

Această accesiune a partidului de guvernământ se explică prin scăderea popularitații Platformei Civice, care, deși a avut un succes economic și social,  în 2011 a luat niște măsuri nepopulare. Astfel, executivul condus de Tusk a decis reducerea considerabilă a dimensiunii sistemului public de pensii, “extrem de popular într-o țară conservatoare precum Polonia, însă mult prea costisitor pentru o țară care se confruntă cu o populație îmbătrânită. O parte din fonduri au fost redirecționate către un sistem de beneficii pentru tinerele familii, pentru a impulsiona natalitatea extrem de redusă"[19].

Grecia

Pierderea “încrederii în cele două partide, Pasok (socialist) și Noua Democrație (Conservator), din cauza crizei economice, a dus la crearea unui vid de care au profitat toate partidele și mișcările care nu se aflau la guvernare"[20].

Syriza și-a construit popularitatea și baza electorală pe fondul acestui context socio-economic. Coliția stângii, care a luat ființă în anul 2004, era formată inițial din toate partidele de stânga și extremă stânga. În 2013 devine un singur partid cu denumirea de Syriza, avându-l ca lider pe Alexis Tsipras. În anul 2012 devine al doilea partid din Grecia.

Syriza ajunge la putere în anul 2015, după ce guvernările socialiste și democrate au afundat țară în criză și au fost nevoite să se împrumute de la creditorii externi. Astfel, situația țării la sfârșitul anului 2014 stătea astfel: 1,5 milioane șomeri. 1 miliarde pe lună taxe neplătite, 2,5 milioane salariați – 3 milioane pensionari, 50 de miliarde venituri anuale la stat, 28 miliarde de euro pentru bugetul de stat”[21].

La alegerile din 2015, Tsipras a câștigat alegerile și a creat o coaliție cu Partidul Grecii Independenți; aceștia au format guvernul și au adoptat imediat măsuri controversate precum: naționalizări, anularea privatizărilor, creșterea salariului minim. Imediat, după aceste măsuri, piața de capital s-a prăbușit.

Deși economia se prăbușea, guvernarea lua în continuare măsuri populiste. Tsipraz declara că dorește încetarea politicii de austeritate și restructurarea datoriei publice. În cele din urmă, guvernul și Troica Europeană cad la un acord.

Din anul 2015 și până în prezent, Grecia a luat mai multe măsuri de austeritate impuse de Troică pentru a primi împrumuturile. În prezent, datoria Greciei este de 180% din PIB, insemând 273 miliarde euro.

Curentul populist – calea către tentații autoritariste

Mai mult ca niciodată, democrațiile suferă în vremurile actuale. Acum ceva ani nu ne-am fi gândit că state precum Italia, Grecia, Polonia, Ungaria, Turcia dar și Statele Unite ale Americii, vor avea de suportat consecinţele votului, în special ale votului anti-sistem. Piloni ai democraţiei - libertatea de exprimare, libertatea presei, organizarea de alegeri libere, multiculturalitatea, libertatea de mişcare, libertatea în idei şi opinii, statul de drept, economia liberă, societatea civilă puternică, toate aceste valori sunt zdruncinate în mod permanent de către diverşi lideri politici.

În anumite state considerate liberale, forţele politice de la putere acţionează într-un alt sens istoric - al reîntoarcerii la metodele autoritare din trecut. Democraţiile tinere devin şubrede.

Mişcarea populistă, vizibilă în special în rândul unor state din Uniunea Europeană, este, se pare, greu de controlat. Populiştii şi forţele de extremă dreapta sau stânga politică câştigă teren electoral an de an, în detrimentul mişcărilor proeuropene (a se vedea ultimele alegeri din Germania, Franţa, Olanda, Austria, Italia). Altfel spus, noul concept de iliberalism “capătă noi adepţi în contra liberalismului constituţional. Mulţi analişti politici consideră că noii populişti, de altfel din ce în ce mai vizibili, se sprijină doar pe  legitimitatea votului, preferând, spre deosebire de lideri ai unor regimuri totalitare, să golească de conţinut valorile democratice şi europene"[22]. Din ce în ce mai multe voci promovează ideea de ieşire din Uniunea Europeană, pentru o revenire la identitatea naţională, condamnând în tot acest timp Uniunea Europeană (şi instituţiile acesteia) ca principal vinovat pentru austeritatea şi nemulţumirile sociale din propria ţară.

Este important în special ce se întâmplă în Polonia deoarece, prin măsurile luate, îmbinate cu discursul anti-european practicat de către liderii săi, s-a ajuns ca CE să discute, pentru prima dată în istorie, despre introducerea “unui mecanism prin care ţările membre care încalcă „statul de drept” să nu mai beneficieze de bugetul UE. Momentan, o asemenea decizie nu ar putea fi luată decât cu majoritate de voturi, poziţia publică, cel puţin a Ungariei, făcând-o imposibilă"[23].

De asemenea, Italia are și ea o problemă: coaliția formată din Mișcarea de 5 stele și Liga Nordului, prin liderii săi, are un discurs erusceptic și a lansat tema unui referndum pentru ca Italia să iasă din zona euro.  

Ce se întâmplă cu Ungaria ultimilor ani este exemplul cel mai bun al trecerii unui stat de la condiţii democratice la unul cu accente autoritare. Viktor Orban a "golit treptat de semnificaţie valorile europene şi le-a înlocuit cu unele naţionaliste, extremiste. Orban adaugă zi de zi la lista lui publică de duşmani - politicieni, state, migranţi, organizaţii internaţionale, ONG-uri, jurnalişti, pe oricine care nu este de acord cu politica sa. În tot acest timp, nu se sfieşte nicio clipă în a ameninţa, şantaja sau încarcera"[24].

Un alt stat problematic este Turcia. După instalarea stării de urgență, Recep Erdoğan a început să elimine adversarii politici, a modificat Constituția, Turcia trecând de la republică parlamentară la republică prezidențială. De asemenea, a închis multe publicații, ziare, posturi Tv. Practic, cu un Parlament şi Guvern subordonate şi controlate, preşedintele Erdogan stăpâneşte Turcia. În tot acest timp, lira turcească se depreciază constant, iar inflaţia a început să crească.

Populismul este o ideologie care consideră că societatea este împărţită în două grupuri disticte: “„poporul pur” şi „elita coruptă” (conform politologilor Cas Mudde and Cristobal Rovira Kaltwasser, în lucrarea Populism: A Very Short Introduction, 2017). Într-un articol publicat în 2017 în revista Sfera Politicii, profesorul Cristian Pîrvulescu consideră că „populismul” este mai degrabă un stil politic decât un ansamblu de idei sau politici"[25].

Populismul se găsește pe toată axa politică, atât la dreapta cât și la stânga. Dacă, în anul 2000, populismul abia dacă era regăsit în discusrile politicienilor, odată cu venirea crizei financiare în anul 2008, acesta a început să fie din ce în ce mai prezent în viața publică. Pentru a se menţine la putere, populiștii folosesc "„frica poporului” ca într-un joc cu spânzurătoarea; au nevoie de evenimente cu impact puternic emoţional, chiar şi de catastrofe, pentru a-şi trage energia şi susţinerea electorală"[26]; altfel, mesajele lor s-ar pierde fără a lăsa urme.

 

[1] Paul Latwaski, Nationalism in East Central Europe, Editura Library of  Congress, United States of America, 1995, p.2.

[2] Ibidem., p.3.

[3] Ibidem., p.4.

[4] Stefan Auer, Liberal Nationalism in Central Europe, Londra, 2004. p.8.

[5] Ibidem., p. 9.

[7] Idem.,

[8] Idem.,

[9] accesat la data de 2.12.2018. , ora 14 :23.

[12] http://revistapolis.ro/europa-si-amenintarea-populista/   accesat la dat de 2.12.2018. ora 20 : 29.

[14] Ibidem.,

[17] Ibidem.,

[18] Ibidem.,

[21] Ibidem.,

[23] Ibidem.,

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.,

[26] Ibidem.,