Linia roșie în politica mondială
Alexandru-Marian Crenganiș
Zilele trecute am participat la o conferință în format online cu titlul “Linia roșie în politica mondială”. Această conferință a fost organizată de către Institutul Diplomatic Român. Conferința a fost moderată de către Iulian Fota, iar prelegerile au fost suținute de următorii speakeri: Alina Inayeh, director Black Sea Trut Fund; Leonid Litra, cercetător superior la Centrul Noua Europa din Kiev, Ucraina; George Niculescu, expert european în cooperarea regională și integrarea în zona Mării Negre; Iulian Chifu, președintele Centrului pentru Prevenirea Confictelor și Early Warning.
Alina Inayeh este de părere că Vladmir Putin și Occidentul au pe propria agendă politică propriile linii roșii. În cazul lui Vladimir Putin, vorbim de 2 linii roșii. Acesta sunt extinderea NATO dar și neschimbarea de regim politic în cadrul Federației Ruse.
Putin a vorbit pentru prima dată despre stoparea extinderii NATO către est după primele zile în care a preluat mandatul de președinte și a început să fie luat în serios în anul 2008, după Summitul NATO de la București, dar și după invazia Georgiei. De asemenea, după anexarea Crimeei, el a convins lumea că este extrem de serios când vine vorba de linii roșii, spre desoebire de alți lideri care s-au jucat (din păcate) cu aceste linii.
Vladimir Putin apără acestă linie nu numai la modul declarativ sau printr-o diplomație agresivă, dar și prin activități militare foarte clare atât în estul Ucrainei și la granița cu Ucraina, dar și printr-o comasare de armament în Crimeea, creând o zonă de negare/interzicere a accesului în Marea Neagră.
Tot în acest registru se înscrie și tactica politică de a stopa accesul către NATO al țărilor din regiune prin menținerea de conflicte fie înghețate, fie active și prin controlul unor teritorii din respectivele țări, astfel încât, prin autonomia acestora, aderarea la NATO să fie imposibilă.
A doua linie roșie, cea care stopează orice schimbare politică în Federația Rusă, dar și zona tampon cenușie, este la fel de importantă. Orice schimbare politicăîn “propria ogradă” este văzută ca o amenințare directă la adresa regimului Putin și chiar a lui însuși. De aceea orice implicare politică a Vestului în această regiune este privită ca o încercare de schimbare de regim și este contracarată cu o forță cel puțin egală și evidentă de sens opus transformată în acțiuni politice și diplomatice.
În țările din regiune, Rusia sprijină miscările politice dar și mișcări civice proruse și susține o campanie de dezinformare despre Vest, care are și un mare succes în unele țări.
În propria lui țară, Putin nu mai are limite în a stopa orice încercare de schimbare a puterii. Pur si simplu orice schimbare de regim este periculoasă pentru Putin, iar acesta o oprește cu orice mijloace.
Linile roșii ale Occidentului nu sunt la fel de clare. Din fericire pentru România există o linie roșie foarte clară – aceasta este Articolul 5. Cu toate declarațiile și încercările de testare a lui Putin, acestă linie roșie a rezistat și va rezista.
Din păcate această linie roșie nu acoperă statele care sunt partenere NATO, care se doresc a fi membre NATO și Putin știe foarte bine acest lucru: din cauza aceasta s-au întâmplat episoadele belicoase din Ucraina și Georgia.
Nu există din păcate o linie roșie în plan politic și economic, ci doar o linie roz. Cel puțin de la admistrația Obama încoace, pe plan politic și economic, liniile roșii nu au ținut, de aceea Occidentul nu pretinde că există aceste linii roșii.
Este extrem de greu să avem linii roșii politice din moment ce unele state din Uniune sunt dependente economic de Rusia iar un consens politic în această privință nu a fost atins și chiar este foarte greu de atins. Însă, pe plan economic, există o linie roz, care nu se știe cât va rezista, reprezentată de sancțiunile econimice impuse de UE și SUA Federației Ruse după anexarea Crimeei.
În politica mondială nu contează doar liniile roșii, dar și toate celelalte pârghii pe care Occidentul continuă să le utilizeze pentru a ține Federația Rusă sub control. Aceste pârghii există, chiar dacă sunt fragile și se discută în fiecare an în formatele de analiză și decizie.
Loenid Litra este de părere că acele linii roșii impuse de Federația Rusă sunt implementate, în schimb cele impuse de Occident nu sunt implementate neapărat. Occidentul are o atitudine mult mai flexibilă față de aceste linii roșii.
Rusia nu ia în serios linile roșii formulate de Occident, deoarece exemplele recente au arătat că Occidentul nu a putut fi destul de convingător pentru a implementa aceste linii roșii. Ca și exemplu avem anul 2008, Georgia. După summitul de la București s-a discutat de linii roșii iar după 6 luni Statele Unite vorbeau deja despre resetarea cu Rusia. Liniile roșii nu au fost implementate.
Un exemplu mai recent este Crimeea. Deși liniile roșii erau în vigoare, sancțiunile nu au fost implementate. Sancțiunile au venit abia după ce avionul de linie a fost doborât de către separatiștii din Donbas,în luna iunie. De abia atunci au venit sancțiunile mai serioase.
Problema este că aceste exemple și istoria recentă a trasării linilor roșii nu îi permit Rusiei sătrateze cu responsabilitate probabilitatea acestor linii roșii. Rusia a menționat de fiecare dată că este capabilă să facă ceea ce Occidentul nu este în stare pentru a-și atinge scopurile.
Declarația recentă a președintelui Macron privindliniile roșii a fost făcută mai mult în contextul în care apăreau tot mai multe știri că Franța este veriga slabă în implementarea unei politici mai dure față de Rusia, iar Macron a vrut să dea asigurări că și Franța este în favoarea unei/unor linii roșii.
Rusia nu înțelege declarații care trasează linii roșii dar, în același timp, cheamă la dialog. Din punctul de vedere al Rusiei este un semn de slăbiciune din partea Occidentului, când probleme din cauza cărora există tensiuni între Occident și Rusia nu sunt rezolvate.
Occidentul trebuie să implementeze o linie roșie iar după aceea să stabilească o listă de sancțiuni dacă Rusia va recurge la forță și la toate pârghile complementare pe care le folosește începând cu anul 2014.
George Niculescu apreciază că actuala confruntare dintre Rusia și Occident a devenit previzibilă odată cu declarația președintelui Putin din anul 2005, când acesta a declarat că prăbușirea URSS a reprezentat un dezastru geopolitic al secolului XX. De asemenea, Putin a mai declarat că 10 milioane de compatrioți se găsesc înafara teritoriului rus. În această concepțiese încadrează și Ucraina.
Există opinii conform cărora această confruntare s-ar datora în principal atitudinii lui Vladimir Putin de respingere a valorilor democratice occidentale. Difrențele ideologice sunt numai o parte a confruntării dintre Rusia și Occident.
În februarie 2015 au fost semnate acordurile Minsk 2, care au pus capăt luptelor din estul Ucrainei. Astăzi, la mai bine de 6 ani de la semnarea acestor acorduri, implementarea lor este într-un continu impas.
Acest lucru se întâmplă din cauza dilemei Donbasului din punct de vedere al Ucrainei. Și anume dacă este mai bine pentru Ucraina să îi aducă pe rebelii din Donbas în cadrul statului ucrainean și defapt să piardă suveranitatea și independența, sau să renunțe la aducerea rebelilor în cadrul Ucrainei, ceea ce ar însemna creșterea pierderilor teritoriale.
Pe de altă parte, Kievul găsește că este inacceptabil să-și sacrifice integritatea teritorială și viitorul european pentru a menține teritoriile separatise în interiorul țării, iar pe de altă parte separatisștii dar și Moscova doresc garanții constituționale de la Kiev prin care să li se garanteze dreptul de a păstra legături politice, economice și culturale cu Moscova.
O altă cauză pentru impasul acordurilor Minsk 2 este datorată și faptului că ambele state preferă statu–quo-ul actual. Practic niciuna din părțile implicate în conflict nu sunt pregătite pentru a face compromisuri pentru soluționarea conflictului în baza acordurilor.
Din punctul de vedere al Moscovei, situația actuală din Donbas este o garanție că Ucraina nu va primi statutul de membru NATO și UE, iar pe de altă parte păstrează Donbasul ca pe un element negociabil, pentru când vor avea loc negocieri privind statutul Crimeei.
Din punctul de vedere al Kievului există două probleme privind aceste acorduri. Prima ține de federalizare, care ar implica o piedere a suveranității, dar și un pas către dezintegrarea Ucrainei. Cea de-a două problemăeste legată de autonomia Donbasului în cadrul Ucrainei, având dreptul unei alegeri libere a relațiilor sale cu Moscova, care ar fi un dezavantaj pentru șansele de integrare europeană dar și pentru integrarea euroatlantică.
După prelaurea mandatului, administrația Zelenski a ajuns într-un nou impas în ceea ce privește implementarea acordurilor Minsk 2. Acest nou impas a apărut cu prilejul întâlnirii formatului Normandia de la Berlin de anul trecut. În acel moment a început să devină din ce în ce mai clar că aspirațile de reconstrucție statală a Ucrainei riscă să cadă pradă fragmentării geopolitice crescânde.
Alegerea lui Joe Biden a schimbat datele problemei și în ceea ce privește Ucraina. Politica Biden a pus o condiționalitate între susținerea interesului Kievului și întărirea statului de drept și lupta împotriva corupției.
Iulian Chifu apreciază că avem linia roșie ca act unilateral, care reflectă interese individuale și avem pe de altă parte o linie roșie care vizează respectarea dreptului internațional și angajamentelor externe, care stabilește și căt interpretăm și cât încălcăm din dreptul internațional.
Linia roșie prin natură în formula unilaterală nu este altceva decât o încălcare a dreptului internațional. De partea cealaltă, linia roșie utilizată vizează în mod specific întărirea dreptului internațional.
În opinia lui Chifu, linia roșie ar trebuie să existe doar la nivelul discursului politic. Linia roșie este urmată în sine de o formulă de amenințare cu utilizarea forței. În consecință este prin natura ei înafara dreptului internațional, când nu se referă la întârirea unui angajament, document etc.
În momentul în care Ucraina face un pas înainte în tentativa militara de a recupera Donbasul, pierde sprijinul occidental, iar în momentul în care Rusia ar pătrunde în Ucraina cu forțe proprii, reacția Occidentului ar fi la vârf.
În discursul privind liniile roșii, Federația Rusă ne spune că privilegiază conceptul de putere și că, de asemenea, vrea să-și pastreze veto-ul în afacerile internaționale.
