Integrarea europeană în Republica Moldova – mai accentuată ca oricând?

Dorin Melnic

Odată ce Republica Moldova și-a declarat independența de Uniunea Sovietică, la 27 august 1991, noile grupări politice de la Chișinău au găsit trei soluții pentru viitor asupra cărora au încercat să se orienteze pe parcursul anilor 1990’:

1) dezvoltarea și consolidarea statalității Moldovei;

2) unirea (imediată sau în viitorul apropiat) cu România

și

3) aderarea la Rusia/Uniunea Rusia-Belarus.

Deși țara a făcut câțiva pași pe calea independenței, adoptând limba națională, aprobând stema și drapelul, tipărind propria valută, primul deceniu de statalitate s-a caracterizat prin criză și instabilitate economică. Corupția, primele grupări mafiote, deconectări de la energia electrică, salarii care întârziau cu lunile și anii, dar și multe alte elemente greu de închipuit acum, au pus stăpânire pe Moldova.

Cetățenii moldoveni se simțeau deja nostalgici după perioada sovietică, astfel încât Partidul Comunist s-a întors la putere. La alegerile din 25 februarie 2001, comuniștii au obținut 50.7% din sufragii, iar la redistribuirea mandatelor le-au revenit 71 din cele 101 locuri în parlament. Vladimir Voronin, liderul comuniștilor, a ocupat funcția de președinte în perioada 2001-2009. Voronin a fost un statalist convins și, deși vedea Federația Rusă drept principalul partener pe plan economic și politic al Moldovei, a refuzat inițiativa președintelui rus Vladimir Putin de a federaliza Republica Moldova prin planul Kozak. Nici guvernarea comunistă nu a reușit să aducă țării un trai mai bun. Datorită lipsei locurilor de muncă și a situației economice precare, țara a fost lovită de noi valuri de migrație. Unii cetățeni au luat drumul spre Rusia, iar cei cu pașapoarte românești au mers în UE. Partenerii vestici au răcit relațiile cu Chișinăul.

Soluția pentru Moldova părea să fie doar una – apropierea de Occident. Trebuia să urmeze modelul celorlalte țări fost-comuniste din Europa de Est, să își pună ca prim obiectiv de politică externă integrarea europeană. În anii 2000’, 12 state au aderat la UE, urmând să beneficieze de o serie de avantaje majore: șansa de a atrage fonduri europene nerambursabile pentru dezvoltare, acces la piața unică europeană pentru mărfurile lor, dreptul de liberă circulație și stabilire pe teritoriul UE, consolidarea statului de drept și respectarea drepturilor omului ș.a.

De ce să nu ia (și) Moldova această cale? Oamenii deja au înțeles ce își doreau. La 7 aprilie 2009, zeci de mii de tineri au protestat la Chișinău, acuzând guvernul comunist de fraude electorale. Protestele pașnice au degenerat în violențe datorită provocatorilor infiltrați în mulțime. Astfel, la alegerile anticipate pe 29 iulie 2009, la care Partidul Comuniștilor s-a plasat din nou pe primul loc cu 44.69% (48 de mandate), partidele de opoziție (Partidul Liberal, Partidul Democrat, Partidul Liberal Democrat și Alianța Moldova Noastră) au creat o coaliție numită Alianța pentru Integrarea Europeană, obținând o majoritate fragilă cu 53 din cele 101 locuri în parlament.

Noua guvernare și-a asumat o serie de obiective, incluzând integrarea europeană, politica externă echilibrată și eficientă, combaterea sărăciei, servicii publice de calitate și descentralizarea puterii.

O realizare majoră a noii conduceri pro-europene a reprezentat-o încheierea Acordului de Asociere dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană, documentul prevăzând consolidarea cooperării în domenii precum comerțul, politica de securitate și cultură, acesta contribuind la construirea unei integrări mai profunde atât din punct de vedere politic cât și economic între cele două părți.

Proiectul de lege pentru ratificarea Acordului a fost aprobat de guvernul Iurie Leancă la 28 iunie 2014, fiind ratificat și în plenul Legislativului la 2 iulie. La ședința plenară a Parlamentului European din 13 noiembrie 2014 au votat în favoarea ratificării acestui document 535 deputați, contra – 94 de deputați, s-au abținut – 44 de deputați.

Părea un nou început, însă în 2012 au apărut primele semnale că această guvernare democratică nu funcționa bine în interior – au apărut astfel primele disensiuni deschise între partidele aflate la guvernare. În 2014, la doar o săptămână înainte de alegeri, aveau loc acțiuni care au fost raportate la jaful secolului. Întreaga comunitate internațională a fost uimită că într-un scurt timp a dispărut un miliard de dolari din țară, iar trei bănci au fost falimentate. Anul 2015 a fost anul în care Moldova a avut cinci premieri. Cetățenii au rămas dezamăgiți, iar partenerii externi și-au întors spatele. Încrederea în partidele pro-europene era scăzută, dar nu și încrederea în integrarea europeană în sine.

Președenția lui Igor Dodon, liderul Partidului Socialiștilor, în perioada 2016-2020, s-a caracterizat prin încercarea Moldovei de a se apropia din nou politic și economic de Federația Rusă, Dodon afirmând ocazional că exporturile spre Rusia au atins noi cote ridicate, reușind să elimine și taxele vamale pentru cinci categorii de produse agroalimentare exportate.

Biroul Național de Statistică îl contrazice, emițând un raport chiar în ultimul an de mandat al lui Dodon, din care reiese clar că, în ciuda eforturilor sale, către Federația Rusă se exportă bunuri în proporție de doar 7.9%, 70% exportându-se către țările Uniunii Europene, mai ales către România.

Anii 2020 și 2021 au adus o nouă rază de speranță cetățenilor Republicii Moldova că țara va fi condusă de oameni noi, competenți, care își vor asuma în serios datoria de a integra Republica Moldova în structurile euro-atlantice. În noiembrie 2020 alegerile prezidențiale din țară au fost câștigate de pro-europeana Maia Sandu, urmând ca la alegerile parlamentare anticipate din 11 iulie 2021 să obțină o majoritate peste așteptări Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS) – 52.72 % din voturi, echivalentul a 63 de mandate din totalul de 101.

Igor Grosu, liderul PAS, a precizat în acest context că noua guvernare va construi instituții puternice ,,astfel încât cine va mai veni la putere în Moldova, să nu poată subjuga statul’’. A spus și că la toate instituțiile cu probleme va fi efectuat audit, iar printre priorități a numit confiscarea averilor celor care au jefuit țara, atragerea investițiilor și valorificarea fondurilor europene.

Prima victorie a forțelor pro-europene din 2009 a schimbat istoria Republicii Moldova pentru totdeauna. A fost decizia poporului de a se apropia de valorile occidentale, de a avea un trai mai decent, de a trăi într-o societate unde să funcționeze statul de drept și legea să fie egală pentru toți. Desigur, tranziția către o democrație consolidată își are costurile proprii, ultimul deceniu fiind și el plin de dezamăgiri, instabilitate politică, lăcomia pentru putere, însă acolo unde există dorință pentru libertate, întotdeauna libertatea va veni, indiferent de regimul politic precedat. Moldova este un stat tânăr ce necesită sprijin economic extern, ambiție, dar și implicare în gestionarea problemei transnistriene. Pănă la urmă, obținerea independenței în 1991 trebuie să fie un dar ce trebuie valorificat în continuare, nu doar un eveniment istoric (trecut/consumat).