Relația sârbo-rusă în timpul războiului din Ucraina – la fel de consolidată, dar nelipsită de dificultăți
Dorin Melnic
De la începutul războiului din Ucraina, Serbia, având o relație extrem de strânsă la nivel economic, politic și cultural cu Federația Rusă, nu a adoptat până în prezent o poziție fermă împotriva invaziei Ucrainei de către Moscova. Fiind țară candidată la aderarea la Uniunea Europeană, Serbia susține că respectă integritatea teritorială a Ucrainei, însă această poziție pare a se exprima numai la nivel declarativ.
Situația privind poziția Serbiei față de Ucraina se repetă întrucât, în 2014, când Rusia a anexat Peninsula Crimeea, Belgradul nu a reacționat diferit; a refuzat să recunoască agresiunea Kremlinului sau să se pronunțe pentru sancțiuni, afirmând totodată că respectă suveranitatea Ucrainei, inclusiv ca semn de apreciere că Ucraina nu a recunoscut independența statului Kosovo.
În Balcanii de Vest, Muntenegru, Macedonia de Nord, Kosovo și Albania s-au alăturat eforturilor Uniunii Europene și Statelor Unite de a sancționa Rusia pentru războiul purtat în Ucraina, dar Serbia, fiind dependentă aproape în totalitate de gazul și petrolul rusesc, nu a dorit să urmeze exemplul acestora, urmând să se confrunte cu o presiune tot mai mare asupra neutralității sale și a reticenței de a sancționa Moscova.
Președintele sârb Aleksandar Vučić susține că este liderul unei țări mici și că trebuie să țină cont de nevoile poporului sârb, inclusiv de a se baza în continuare pe Rusia pentru aprovizionarea cu energie atât cât este necesar. ,,Trebuie să supraviețuim și să acționăm cu rațiune”, a menționat președintele sârb. Dar o parte din răspunsul Serbiei este, de asemenea, înrădăcinat în istorie. Înainte de Primul Război Mondial, Serbia se afla atât de mult pe orbita Rusiei Țariste încât a devenit cauza directă a războiului între Imperiul Rus, Austro-Ungar și German. În perioada Războiului Rece, Iugoslavia, dominată de Serbia, a jucat un rol geopolitic uriaș – unul care a dispărut odată cu începutul anilor ’90. Fostul stat iugoslav a contribuit la înființarea Mișcării de Nealiniere (MNA), iar după dezmembrarea sa unele țări au continuat să vadă Serbia ca fiind un mediator eficient în încercările de a menține echilibrul între Vest și Est.
Deși Belgradul încă se pronunță pentru aderarea la UE, vede în continuare presupuse „capcane” dinspre sud, vest și est. Uniunea Europeană dorește ca Serbia să recunoască independența statului Kosovo, însă Belgradul este gată să se opună fără ezitare. Când cancelarul german Olaf Scholz a vizitat Serbia, în luna iunie a.c., Vučić l-a luat în derâdere pentru comentarii despre recunoașterea Kosovo. ,,Nu răspundem la presiuni”, a transmis atunci președintele sârb.
Pe de altă parte, Belgradul realizează că nu poate să își promoveze politicile externe în așa fel încât să se asigure că acestea nu vor aduce nici cel mai mic prejudiciu în relația cu Moscova.
Un exemplu ar fi scandalul care a izbucnit în Serbia în luna aprilie a.c., după ce Putin a vorbit despre cazul Kosovo pentru a justifica recunoașterea de către Moscova a republicilor separatiste Donețk și Lugansk din Ucraina. Conducerea de la Kremlin s-a folosit timp de ani de zile de istoria fostei provincii a Serbiei pentru a-și legitima acțiunile în spațiul post-sovietic, începând cu războiul din Georgia din 2008, dar atunci Belgradul nu a venit cu comentarii critice. De data aceasta, a trebuie să acționeze.
Dezamăgit, Vučić a declarat că cuvintele lui Putin au subminat grav poziția sârbească față de Kosovo, iar mass-media sârbe au izbucnit într-un val de critici fără precedent la adresa Kremlinului, precizând chiar că Moscova a înjunghiat în spate Belgradul.
Public, Serbia încă respinge sfidător apelurile occidentale de a se alătura sancțiunilor împotriva Rusiei, fiind însă mai susceptibilă atunci când iese din ochii publicului. În cadrul ONU, Serbia a votat în mod repetat în favoarea rezoluțiilor de condamnare a Rusiei împotriva Ucrainei. Țara s-a alăturat, de asemenea, unei serii de sancțiuni occidentale asupra unor oameni fideli ai Moscovei, cum ar fi fostul președinte ucrainean Viktor Ianukovici și președintele belarus Aleksandr Lukașenko, iar și mai recent a precizat că nu va recunoaște rezultatele referendumurilor organizate în cele patru regiuni ucrainene de către autoritățile ruse pentru a decide sau nu alipirea acestora la Rusia.
Per total, Vučić pare să realizeze că Serbia nu poate evita o ruptură cu Rusia, dar nu vrea să fie văzut totodată ca fiind cel care a precipitat-o. Astfel, președintele sârb prevede faptul că legăturile între cele două state vor fi tăiate indirect, ca un produs secundar inevitabil al acțiunilor UE și indiferent de poziția Belgradului.
Continuând aceeași relație amicală strânsă, Nikola Selaković și Serghei Lavrov, miniștrii de externe ai Serbiei și Federației Ruse, au semnat la 23 septembrie a.c. un acord bilateral pentru ,,consultări” reciproce în chestiuni de politică externă; acordul a fost semnat în timpul reuniunii Adunării Generale a ONU de la New York, unde majoritatea delegațiilor occidentale l-au privit cu dispreț pe diplomatul de vârf al Rusiei din pricina invaziei Ucrainei desfășurate de Moscova.
În concluzie, UE și NATO vor trebui în viitorul apropiat să acorde o atenție mai sporită traiectoriei politice alese de Serbia, întrucât, prin refuzul Belgradului de a condamna Rusia pentru războiul purtat împotriva Ucrainei, Kremlinul ar putea profita de această oportunitate pentru a crea o instabilitate suplimentară în Balcani și pentru a diminua influența occidentală din regiune.
La rândul ei, Serbia nu poate hotărî la momentul actual dacă este mai bine să acorde pe termen lung mai multă prioritate obiectivului de integrare europeană sau relației apropiate de Moscova; cu toate acestea, viitoarele evenimente cu impact global, care implică o consolidare a coeziunii blocului transatlantic SUA-UE, ar putea influența Serbia să adopte o nouă politică externă mai consolidată în raport cu așteptările UE și SUA.
