Turcia și noua arhitectură extinsă de securitate la Marea Neagră (2)

Autor: Gelal Eden

CONTINUARE

Zona Economică Extinsă a României și importanța sa strategică în contextul războiului din Ucraina

Zona Economică Exclusivă (ZEE), consacrată juridic prin Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării din 1982, a fost inițial concepută ca un compromis între libertatea mărilor și revendicările extinse de suveranitate ale statelor costiere asupra resurselor marine.[3] În ultimele două decenii însă, ZEE a devenit un spațiu de infrastructură industrială intensivă: platforme de exploatare a hidrocarburilor, terminale de gaz natural lichefiat, parcuri eoliene offshore, cabluri submarine de comunicații globale și conducte transfrontaliere. Prin urmare, deși ZEE nu face parte din teritoriul statului, ea concentrează active esențiale pentru funcționarea economiei, securitatea energetică și reziliența digitală.[1]

               Statutul juridic al obiectivelor offshore în Zona Economică Exclusivă (ZEE)

            Articolul 60. În zona economica exclusivă, statul riveran are dreptul exclusiv de a construi și gestiona insule artificiale și instalații, inclusiv de a stabili zone de securitate în jurul lor. Aceste structuri nu au statut de insule și nu afectează delimitarea mării teritoriale sau a ZEE. Navele trebuie să respecte zonele de securitate și regulile internaționale de navigație.

Prin urmare, o platformă offshore este un obiect juridic distinct pentru că nu este teritoriu, dar se află integral sub jurisdicția statului de coastă care face referire la competențe administrative, fiscale, de securitate, penale și de protecție fizică.[2]

Doctrina a subliniat că jurisdicția exclusivă asupra instalațiilor offshore creează o „quasi-teritorialitate funcțională”, suficientă pentru a declanșa răspunderea internațională în cazul unui atac extern.

O zonă economică exclusivă (ZEE) este o zonă maritimă care se întinde la 200 de mile marine (370,4 kilometri) de la linia de bază a unui stat costier si care in unele cazuri poate fi extinsa, în interiorul căreia statul are drepturi speciale asupra explorării și exploatării resurselor naturale, atât vii, cât și neviitoare. ZEE a fost stabilită prin Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării (UNCLOS), care a intrat în vigoare în 1994 și a fost ratificată de peste 160 de țări.

În cadrul ZEE, un stat de coastă are drepturi suverane în scopul explorării, exploatării, conservării și gestionării resurselor naturale, inclusiv a stocurilor de pește, a zăcămintelor de petrol și gaze și a mineralelor. Statul de coastă are, de asemenea, jurisdicție în ceea ce privește crearea și utilizarea insulelor artificiale, a instalațiilor și a structurilor pentru cercetare științifică și în alte scopuri. Cu toate acestea, ZEE nu conferă statului de coastă suveranitatea asupra apelor sau a spațiului aerian de deasupra sa, care rămân supuse drepturilor altor state de a exercita libertatea de navigație și de survolare.[3]

Conceptul de ZEE reflectă echilibrul dintre drepturile statelor costiere de a exploata resursele naturale din apele lor adiacente și drepturile altor state de a se angaja în navigația internațională și în alte activități în domeniul maritim. UNCLOS prevede o serie de drepturi și libertăți pentru alte state în ZEE, inclusiv libertatea de navigație și de survolare, instalarea de cabluri și conducte submarine și desfășurarea de cercetări științifice.[4]

În general, ZEE este un concept important în dreptul mării, oferind statelor de coastă un cadru pentru gestionarea durabilă a resurselor lor marine și contribuind la prevenirea disputelor dintre statele vecine cu privire la exploatarea acestor resurse.[5]

Securitatea maritimă și Convenția privind dreptul mării

Convenția privind dreptul mării (UNCLOS), care a intrat în vigoare în 1994, este principalul cadru juridic internațional care reglementează utilizarea și protecția oceanelor și a resurselor marine ale lumii. UNCLOS abordează o gamă largă de aspecte legate de domeniul maritim, inclusiv securitatea maritimă.[6]

UNCLOS recunoaște dreptul tuturor statelor de a se angaja în operații de securitate maritimă în zonele lor maritime, sub rezerva anumitor condiții și limitări. În mod specific, UNCLOS recunoaște dreptul statelor costiere de a lua măsurile necesare pentru a-și proteja securitatea națională, inclusiv interzicerea navelor străine implicate în activități ilegale în marea lor teritorială, cum ar fi traficul de droguri, pirateria și traficul de persoane. Cu toate acestea, aceste măsuri trebuie să se desfășoare în conformitate cu principiile dreptului internațional, inclusiv cu respectarea drepturilor omului și cu obligația de a evita prejudicierea navelor nevinovate.[7]

UNCLOS prevede, de asemenea, stabilirea unor zone economice exclusive (ZEE) în interiorul cărora statele de coastă au drepturi speciale în ceea ce privește explorarea și exploatarea resurselor naturale. Cu toate acestea, aceste drepturi fac obiectul anumitor limitări, inclusiv obligația de a respecta drepturile și libertățile altor state și de a se asigura că operațiunile de securitate maritimă din cadrul ZEE nu interferează cu alte utilizări legale ale mării.[8]

În general, UNCLOS joacă un rol esențial în promovarea securității maritime, oferind un cadru juridic pentru ca statele să coopereze în prevenirea și suprimarea activităților ilegale în domeniul maritim, asigurându-se, în același timp, că operațiunile de securitate maritimă sunt desfășurate în conformitate cu dreptul internațional și cu respectarea drepturilor omului.[9]

Multe țări și-au extins jurisdicția asupra unor zone maritime vaste prin intermediul UNCLOS, care le acordă drepturi exclusive de explorare și exploatare a resurselor naturale, precum și autoritate asupra unor activități precum pescuitul și transportul maritim. Cu toate acestea, monitorizarea și apărarea unor zone atât de mari poate reprezenta o provocare semnificativă pentru multe țări, în special pentru cele cu resurse și capacități tehnice limitate. Acest lucru poate crea vulnerabilități care pot fi exploatate de rețelele transnaționale de criminalitate maritimă, cum ar fi pescuitul ilegal sau contrabanda de mărfuri sau persoane. Prin urmare, consolidarea capacității de securitate maritimă este un aspect important pentru multe țări în vederea gestionării și securizării eficiente a spațiilor lor maritime.[10]

Hub-ul  de securitate maritimă în arhitectura UE. Cadrul strategic și juridic

          Integrarea conceptului de Hub de securitate maritimă în arhitectura Uniunii Europene trebuie analizată dintr-o perspectivă care depășește reacția conjuncturală la un context geopolitic deteriorat. Deși războiul declanșat de Federația Rusă împotriva Ucrainei a accelerat procesul decizional și a catalizat voința politică a Uniunii, fundamentele acestui Hub se înscriu într-o evoluție structurală mai amplă a Uniunii Europene ca actor de securitate, caracterizată de o extindere progresivă a instrumentelor de guvernanță în domenii aflate tradițional sub controlul statelor membre.[11]

          Hub-ul de securitate maritimă la Marea Neagră nu este un instrument ad-hoc, ci expresia unei mutații graduale a modului în care Uniunea își exercită responsabilitățile în materie de securitate, într-un cadru juridic dominat de competențe partajate, subsidiaritate și cooperare interguvernamentală.[12]

         Din perspectivă strategică, inițiativa Hub-ului se înscrie în continuitatea politicilor europene privind securitatea maritimă, dezvoltate începând cu Strategia de securitate maritimă a Uniunii Europene și cu documentele ulterioare de implementare regională. Aceste instrumente au consacrat o abordare integrată a securității maritime, care depășește separația tradițională dintre dimensiunea militară și cea civilă, incluzând protecția infrastructurii critice, siguranța navigației, combaterea activităților ilicite, securitatea energetică și protecția mediului marin.[13]

         Hub-ul de securitate maritimă reprezintă, în acest cadru, o etapă suplimentară, orientată nu spre producerea de noi norme, ci spre operaționalizarea cooperării existente și consolidarea capacităților de coordonare și anticipare.[14]

        Din punct de vedere juridic, Uniunea Europeană nu deține o competență exclusivă în domeniul securității maritime. Acesta este guvernat de un ansamblu complex de competențe partajate și complementare, în care statele membre păstrează un rol central, în special în ceea ce privește apărarea națională, securitatea frontierelor și gestionarea informațiilor sensibile. Politica externă și de securitate comună, inclusiv dimensiunea sa de securitate și apărare, funcționează pe baza cooperării interguvernamentale, cu mecanisme decizionale care reflectă suveranitatea statelor membre.[15]

         Această realitate juridică explică de ce Hub-ul de securitate maritimă nu este conceput ca o agenție europeană cu personalitate juridică proprie, ci ca un mecanism de coordonare, dependent structural de contribuțiile statelor membre.[16]

         Această opțiune strategică reflectă o abordare realistă a limitelor juridice și politice ale integrării europene în domeniul securității. Crearea unei agenții europene cu competențe operaționale directe în Marea Neagră ar fi ridicat probleme serioase de compatibilitate cu tratatele, cu principiul suveranității statelor membre și cu arhitectura de securitate euro-atlantică.

          În schimb, modelul Hub-ului permite Uniunii să acționeze în perarea voluntară, interoperabilitatea sistemelor și standardizarea procedurilor, fără a substitui responsabilitățile naționale sau a genera suprapuneri instituționale disfuncționale.[17]

          În arhitectura UE, Hub-ul se poziționează la intersecția mai multor politici și instrumente. Pe de o parte, el este fixat în politica de securitate și apărare comună, prin obiectivele sale privind conștientizarea situațională, reziliența și protecția infrastructurii critice. Pe de altă parte, el este strâns legat de politici civile ale Uniunii, inclusiv cele privind transporturile, energia, mediul, spațiul și securitatea cibernetică.[18]

         Această poziționare explică atât potențialul ridicat al Hub-ului, cât și complexitatea implementării sale, întrucât presupune coordonarea unor regimuri juridice distincte și a unor actori instituționali cu mandate diferite.[19]

Un element central al cadrului juridic aplicabil Hub-ului îl constituie regimul informațiilor și al datelor. Uniunea Europeană promovează schimbul de informații și interoperabilitatea sistemelor ca piloni ai securității integrate, însă acest obiectiv este limitat de reglementările privind protecția datelor cu caracter personal, informațiile clasificate și securitatea națională. Hub-ul trebuie să funcționeze într-un mediu normativ dens, în care se intersectează dreptul Uniunii privind protecția datelor, reglementările naționale privind informațiile clasificate și normele de securitate cibernetică aplicabile infrastructurilor critice. Această intersecție transformă Hub-ul într-un exercițiu de guvernanță juridică sofisticată, în care delimitarea clară a regimurilor de acces și responsabilitate este esențială pentru funcționarea eficientă.[20]

Inițiativa Hub-ului trebuie, de asemenea, analizată în raport cu dreptul internațional al mării. Marea Neagră este un spațiu guvernat de Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării, iar libertatea navigației, regimul zonelor maritime și drepturile statelor riverane constituie parametri juridici esențiali. Hub-ul nu creează obligații noi pentru statele terțe și nu poate interfera cu drepturile suverane ale statelor riverane non-UE. Rolul său este limitat la facilitarea cooperării și la consolidarea capacităților statelor membre, fără a produce norme materiale noi de drept internațional.[21]

Din perspectivă strategică, acest caracter non-normativ constituie un avantaj semnificativ. El permite Uniunii Europene să acționeze într-un spațiu geopolitic sensibil fără a escalada tensiuni juridice sau politice. Hub-ul funcționează ca un mecanism de stabilizare indirectă, consolidând capacitățile de monitorizare, prevenție și răspuns, fără a altera echilibrul juridic existent în Marea Neagră. Această abordare este coerentă cu rolul Uniunii ca actor de securitate predominant civil, orientat spre reziliență și guvernanță, mai degrabă decât spre proiecția forței.

În arhitectura de securitate europeană, Hub-ul de securitate maritimă contribuie și la consolidarea autonomiei strategice a Uniunii, fără a contraveni angajamentelor transatlantice. Prin concentrarea asupra dimensiunilor civile, hibride și infrastructurale ale securității maritime, Hub-ul completează rolul NATO, evitând duplicarea structurilor militare existente. Această complementaritate este esențială pentru acceptabilitatea politică a inițiativei și pentru menținerea coerenței arhitecturii de securitate euro-atlantice.[22]

În concluzie, Hub-ul de securitate maritimă la Marea Neagră trebuie înțeles ca un instrument de guvernanță strategică, conceput să opereze în limitele cadrului juridic al Uniunii Europene și să valorifice avantajele sale comparative. El nu este o structură de comandă și nici o agenție executivă, ci un mecanism de integrare, coordonare și anticipare. Tocmai acest caracter explică de ce succesul său depinde decisiv de statele membre și, în particular, de capacitatea acestora de a furniza conținut operațional și voință politică. În absența unei înțelegeri clare a cadrului strategic și juridic în care Hub-ul funcționează, orice demers de implementare riscă să fie incoerent sau nerealist. În schimb, internalizarea acestui cadru permite României să acționeze strategic, valorificând inițiativa europeană nu doar ca oportunitate, ci ca instrument de afirmare a unui leadership responsabil și sustenabil în regiunea Mării Negre.[23]

Relația cu Turcia în contextul Strategiei Uniunii Europene pentru Marea Neagră

             Strategia Uniunii Europene pentru regiunea Mării Negre, consacrată oficial prin Comunicarea comună din 28 mai 2025, pune accent pe necesitatea aprofundării cooperării regionale ca răspuns la provocările de securitate, stabilitate și reziliență generate de războiul din Ucraina și de acțiunile destabilizatoare ale actorilor externi, în special ale Federației Ruse.[24]

           În acest context, Turcia se conturează implicit ca un partener strategic indispensabil, având în vedere poziția sa geostrategică dominantă în bazinul Mării Negre și influența directă pe care o exercită asupra securității maritime regionale. Controlul Strâmtorilor turcești de către Ankara, în conformitate cu Convenția de la Montreux, conferă acesteia un rol esențial în orice mecanism de monitorizare, conștientizare situațională sau gestionare a crizelor care vizează securitatea Mării Negre.[25]

          Deși documentele strategice ale Uniunii Europene recunosc importanța unei cooperări coordonate cu Turcia, acestea nu prevăd instituirea unui cadru formal de integrare a Ankarei în structurile UE sau în viitorul Hub european de securitate maritimă. Strategia se limitează la menționarea consolidării cooperării regionale și a implicării statelor riverane, fără a detalia mecanisme instituționale concrete pentru includerea Turciei, reflectând astfel o abordare pragmatică, flexibilă și deschisă negocierii politice.[26]

            Această ambivalență reflectă două dimensiuni complementare. Pe de o parte, Uniunea Europeană urmărește implicarea Turciei în arhitecturile de securitate regională pentru a consolida cooperarea în domenii precum supravegherea maritimă, schimbul de informații și combaterea amenințărilor hibride. Din această perspectivă, cooperarea practică — materializată prin proiecte comune, exerciții sau schimburi operaționale de date — este considerată esențială pentru eficiența Hub-ului și pentru securitatea Mării Negre. Pe de altă parte, divergențele politice persistente și diferențele de poziționare strategică dintre UE și Ankara, în special în ceea ce privește regimul sancțiunilor împotriva Rusiei și prioritățile geopolitice, complică formalizarea unei participări turce în mecanismele supranaționale ale Uniunii.[27]

            La nivel operațional, Turcia a demonstrat deja un potențial semnificativ de cooperare regională, prin inițiative trilaterale, formate de colaborare navală și operațiuni de securitate maritimă, precum Black Sea Harmony, în care a jucat un rol central. În același timp, cadrele de cooperare bilaterală și multilaterală, inclusiv cele care implică România și Bulgaria, reprezintă platforme funcționale ce pot compensa absența unei integrări formale a Turciei în structurile Uniunii Europene.[28]

            Astfel, chiar dacă rolul Turciei în arhitectura de securitate a Mării Negre nu este definit exhaustiv în documentele actuale ale UE, acesta este recunoscut ca fiind un element strategic esențial pentru stabilitatea regională. În acest sens, crearea unui Hub european de securitate maritimă poate servi, în mod pragmatic, drept platformă de cooperare între UE și Turcia, prin instrumente flexibile precum grupuri de lucru comune sau acorduri operaționale de schimb de informații, fără a implica integrarea formală a Ankarei în structurile UE. O asemenea abordare este consonantă cu obiectivele Strategiei, care vizează stimularea cooperării regionale și conectarea actorilor relevanți, fără a introduce constrângeri juridice incompatibile cu tratatele sau competențele naționale existente.[29]

            În concluzie, poziționarea Turciei ca partener de cooperare constituie un element fundamental pentru implementarea eficientă a Hub-ului. România, împreună cu partenerii săi europeni, va trebui să promoveze activ formule de cooperare instituțională și operațională care să permită o colaborare eficientă cu Turcia, fără a pune în discuție statutul său politic sau juridic în raport cu Uniunea Europeană.[30]

VA URMA