Turcia și noua arhitectură extinsă de securitate la Marea Neagră (1)

Autor: Gelal Eden

Noi  arhitecturi de Securitate în Marea Neagră

              Noile arhitecturi de securitate din regiunea Mării Negre includ implementarea unor inițiative precum Hub-ul European de Securitate Maritimă (EUMSH), conceput ca o rețea strategică a Uniunii Europene pentru coordonarea supravegherii maritime, a analizei informațiilor și a reacției la amenințări. Acest demers pune accent pe consolidarea cooperării între statele riverane — inclusiv România, care își exprimă disponibilitatea de a găzdui hub-ul — pe dezvoltarea inteligenței maritime, creșterea interoperabilității și utilizarea tehnologiilor avansate, inclusiv subacvatice, în vederea gestionării riscurilor emergente, de la amenințări hibride până la securitatea energetică și gestionarea fluxurilor migratorii.[1]

Rolul Turciei în noua arhitectură

            Transformarea recentă a arhitecturii de securitate europene a readus în prim-plan dimensiunea tradițională de securitate în relațiile dintre Turcia și Europa, într-un context marcat de una dintre cele mai profunde crize geopolitice de după Războiul Rece. Acest moment de cotitură este determinat de trei factori principali.[2]

Primul factor este războiul din Ucraina, care a reintrodus riscul unui conflict convențional major în Europa și a evidențiat fragilitatea ordinii geopolitice bazate pe coeziunea intraeuropeană, pe fondul tensiunilor persistente dintre Rusia și Europa.[3]

Al doilea factor îl reprezintă politica administrației Trump, caracterizată prin diminuarea angajamentului SUA față de securitatea europeană, scepticism față de NATO și deschiderea față de Rusia. Această abordare a subminat încrederea europenilor în garanțiile de securitate americane și a întărit percepția că Europa trebuie să își asigure singură apărarea, chiar luând în calcul o eventuală apropiere de Rusia.[4]

Al treilea factor este reprezentat de disensiunile interne ale Europei și de fragmentarea arhitecturii și industriei sale de apărare. Lipsa unei definiții comune a amenințărilor, deficiențele structurale ale bazei industriale de apărare, investițiile insuficiente și resursele financiare limitate împiedică dezvoltarea unui sistem de securitate autonom și coerent.[5]

Deși Planul ReArm Europe încearcă să răspundă acestor vulnerabilități prin creșterea cheltuielilor de apărare și consolidarea cooperării și a industriei de apărare, Europa se confruntă în continuare cu dificultăți majore, precum echipamentele învechite, stocurile reduse, penuriile de muniții și lanțurile de aprovizionare ineficiente. În consecință, planul este puțin probabil să ofere soluții eficiente pentru amenințările pe termen scurt.[6]

Astfel, Europa se află la o răscruce istorică și geopolitică, iar în acest context apare necesitatea redefinirii rolului Turciei în noua arhitectură europeană de securitate și apărare.[7]

Deși importanța strategică tot mai mare a Turciei este larg recunoscută, în Europa nu există un consens privind integrarea sa în arhitectura emergentă de securitate și apărare. Documente-cheie ale UE, precum Strategia Industriei Europene de Apărare (EDIS), PESCO și Cartea albă a Parlamentului European din 2025, indică tendințe clare de excludere a Turciei, inclusiv prin critici legate de dosare sensibile precum Cipru. Această excludere nu este determinată doar de mecanismele instituționale ale UE, ci și de pozițiile politice ale unor state membre importante, precum Franța și Germania, care privesc Turcia mai degrabă cu scepticism sau ca rival geopolitic. De asemenea, Grecia și administrația cipriotă greacă contribuie la consolidarea rezistenței față de includerea Turciei.[8]

În contrast, unele state europene favorizează cooperarea cu Turcia prin parteneriate bilaterale sau multilaterale, în locul unei integrări instituționale depline. Colaborările cu Regatul Unit, Italia și Spania în domeniul industriei de apărare, precum și interesul unor state precum Polonia, Ungaria, Suedia și Finlanda pentru capacitățile militare turcești, consolidează rolul Turciei ca actor relevant în securitatea europeană. Aceste parteneriate sprijină atât dezvoltarea industriei de apărare a Turciei, cât și transferul de know-how.[9]

Coexistența acestor perspective divergente riscă să împiedice integrarea deplină a Turciei și să transforme securitatea europeană dintr-un model cooperativ într-unul competitiv, reducând inclusiv contribuția potențială a Turciei în cadrul unor structuri precum NATO.[10]

Din perspectiva Ankarei, Turcia se consideră istoric parte integrantă a securității europene, în special prin rolul său în NATO încă din 1952. Liderii turci subliniază constant că securitatea Europei nu poate fi concepută fără Turcia, iar capacitățile sale militare, poziția strategică, rolul geopolitic de echilibru și industria de apărare avansată o recomandă drept un aliat indispensabil. [11]

Războiul din Ucraina a evidențiat necesitatea capabilităților moderne, unde expertiza Turciei în domenii precum dronele, războiul electronic și munițiile inteligente poate contribui semnificativ la modernizarea apărării europene.[12]

Din punct de vedere geopolitic, Turcia joacă un rol esențial în descurajarea Rusiei, în securitatea Mării Negre și în diversificarea rutelor energetice ale Europei. Totodată, capacitatea sa de a gestiona relații complexe între Vest, Est, Orientul Mijlociu și Asia îi consolidează relevanța strategică.[13]

Cu toate acestea, există provocări majore. Accentul tot mai puternic pus de Turcia pe autonomia strategică poate intra în tensiune cu aspirațiile similare ale Uniunii Europene. În plus, relația echilibrată a Turciei cu Rusia, deși utilă din perspectivă diplomatică și energetică, ridică semne de întrebare într-un context în care Rusia este percepută drept principala amenințare la adresa securității europene.[14]

În concluzie, deși Turcia își dorește să fie integrată în arhitectura europeană de securitate și apărare, constrângerile politice și strategice actuale limitează această posibilitate. Opțiuni precum includerea în PESCO ar putea facilita cooperarea, însă progrese semnificative par improbabile pe termen scurt. Excluderea Turciei ar risca, pe termen lung, să reducă capacitatea Europei de a acționa ca un actor geopolitic coerent și puternic într-o ordine globală multipolară.[15]  Top of Form

Turcia – Actor Cheie în Politica Balcanică

             Turcia a încheiat acorduri de liber schimb cu toate statele balcanice, însă nivelul angajamentului economic față de Ankara variază considerabil în cadrul regiunii. Din acest punct de vedere, peninsula poate fi structurată în două subregiuni distincte: cele cinci state membre ale Uniunii Europene și Balcanii de Vest. Bulgaria, Grecia și România concentrează cea mai mare parte a comerțului bilateral cu Turcia, cumulând aproximativ 67% din volumul total al exporturilor turcești. În intervalul 2010–2020, Turcia s-a situat constant printre primii zece furnizori de bunuri pentru țările din Europa de Sud-Est, cu excepția Greciei și Croației. Ankara a ocupat poziții de top ca exportator către Kosovo, Albania, Bulgaria și Slovenia. În schimb, statele din Europa de Sud-Est nu se regăsesc printre principalii exportatori către Turcia, ceea ce reflectă existența unei balanțe comerciale favorabile Ankarei. Turcia reprezintă o piață de export deosebit de importantă pentru Bulgaria, care direcționează aproximativ 8% din exporturile sale totale către piața turcă, situație ce evidențiază dependența economiei bulgare de dinamica creșterii economice din Turcia. În plan investițional, din anul 2000, investițiile turcești în România au depășit 7 miliarde de dolari americani, iar în Bulgaria se apropie de 2 miliarde de dolari americani.[16]

            În Balcanii de Vest, Serbia reprezintă principalul partener comercial al Turciei și principala destinație a investițiilor străine directe turcești. În intervalul 2010–2020, investițiile turcești în Republica Macedonia de Nord au totalizat aproximativ 353 de milioane de euro, reprezentând 11,5% din volumul total al ISD și situând Turcia pe locul al doilea între investitorii străini. Ankara se numără, de asemenea, printre primii cinci investitori în Albania și Kosovo. În cazul Albaniei, valoarea investițiilor crește semnificativ dacă sunt incluse și contractele de servicii, atingând aproximativ 3,5 miliarde de dolari americani. Aceste investiții sunt orientate strategic și vizează sectoare-cheie, precum sistemul bancar, producția de energie hidroelectrică, industria metalurgică și telecomunicațiile, inclusiv controlul operatorului ALBtelecom, ceea ce oferă Turciei acces la infrastructuri critice.[17]

              În Kosovo, instituțiile bancare cu capital turcesc dețin aproximativ 18% din sectorul financiar, iar o companie turcă controlează operatorul rețelei de energie electrică. În Bosnia și Herțegovina, Turcia ocupă poziția a opta în clasamentul partenerilor comerciali, cu o pondere de 4,1% din volumul total al comerțului, nivel considerat inferior așteptărilor ambelor părți. Investițiile turcești realizate în Bosnia și Herțegovina între 1994 și 2019 sunt estimate la aproximativ 250 de milioane de dolari americani, ceea ce plasează Ankara pe locul al unsprezecelea în ierarhia investitorilor străini direcți.[18]

             În Muntenegru, aderarea la NATO în 2017 a fost urmată de o creștere de zece ori a numărului de companii turcești active în economie. Totuși, evaluarea exactă a volumului investițiilor turcești rămâne dificilă, întrucât datele furnizate de UNCTAD diferă de statisticile oficiale turcești, iar unele investiții semnificative sunt realizate prin intermediul unor companii înregistrate în alte state, precum Olanda.[19]

             În sectorul financiar, Turcia urmărește să fie prezentă prin cel puțin o instituție bancară cu capital turcesc în fiecare stat balcanic. Această strategie este corelată cu poziția Ankarei ca nod energetic regional, întrucât Turcia funcționează ca un coridor esențial pentru transportul atât al energiei rusești, cât și al celei provenite din Azerbaidjan, fapt ce îi consolidează influența geopolitică în Europa de Sud-Est. Totodată, evaluarea exactă a volumului investițiilor turcești este îngreunată de discrepanțele dintre statisticile oficiale turcești și cele internaționale, precum și de faptul că unele investiții majore sunt realizate prin intermediul unor companii înregistrate în alte state, inclusiv în Olanda.[20]

          Extinderea economică a Turciei în regiune este susținută de programe constante de asistență pentru dezvoltare și ajutor umanitar, Balcanii reprezentând una dintre zonele prioritare ale Agenției Turce de Cooperare și Coordonare (TIKA). Instituțiile bancare turcești joacă un rol important în facilitarea investițiilor, sprijinind investitorii în navigarea cadrului de reglementare local și în depășirea barierelor lingvistice. Prin această prezență financiară, Ankara nu doar că valorifică oportunitățile economice locale, ci creează și instrumente de influență structurală.[21]

            Controlul asupra mecanismelor de creditare constituie un element-cheie al acestei strategii, întrucât permite direcționarea resurselor financiare către actori economici și instituționali selectați. Băncile de stat turcești pot acorda împrumuturi preferențiale, inclusiv cu dobânzi reduse sau inexistente, unor regiuni sau persoane cu legături politice strânse cu Ankara, generând relații de dependență și rețele transnaționale de afaceri și influență politică. Aceste rețele funcționează ca canale de promovare a intereselor turcești la nivel local. Un exemplu relevant este oferit de cazul Bosniei și Herțegovinei, unde acordarea de credite neperformante unor persoane apropiate atât Partidului Justiției și Dezvoltării din Turcia (AKP), cât și Partidului Acțiunii Democratice din Bosnia (SDA) a generat controverse, inclusiv dezbateri în parlamentul turc.[22]

           În contrast cu finanțarea oferită de Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială sau Uniunea Europeană, investițiile turcești sunt, în general, lipsite de condiționalități politice explicite și sunt orientate frecvent către regiuni subdezvoltate sau către comunități cu populație musulmană sau de origine turcă, ceea ce sporește atractivitatea acestora pentru actorii locali.[23]

            În ansamblu, relațiile economice, financiare și investiționale dintre Turcia și statele balcanice sunt marcate de un dezechilibru structural clar în favoarea Ankarei. Cu excepția Greciei și Bulgariei, majoritatea statelor din Balcanii de Vest, precum și România, înregistrează deficite comerciale în relația bilaterală cu Turcia. Deși aceste dezechilibre rămân, în prezent, relativ moderate, în ultimele două decenii influența economică a Turciei în regiune s-a amplificat constant, în timp ce capacitatea statelor balcanice de a exercita un impact economic asupra Turciei este aproape inexistentă.[24]

           Această poziție favorabilă este întărită de rolul strategic al Turciei ca nod de tranzit energetic regional. Conducta Turkish Stream transportă gaze naturale rusești către Turcia și, prin extensia sa, prin Bulgaria și Serbia către Ungaria, având o capacitate anuală de aproximativ 16 miliarde de metri cubi. Serbia și-a dezvoltat segmentul național al conductei în coordonare cu statele vecine, finalizând proiectul în 2021 și demarând livrările de gaze în același an.

            În paralel, Coridorul Sudic de Gaze, care include Conducta Trans-Anatoliană (TANAP) și extensia sa, Conducta Trans-Adriatică, asigură transportul gazelor naturale din Azerbaidjan către piețele europene, o parte a volumelor fiind direcționată către Bulgaria și alte state balcanice. Capacitatea totală a acestui sistem este de aproximativ 10 miliarde de metri cubi anual, dintre care 8 miliarde sunt livrate Italiei, iar restul de 2 miliarde sunt alocate statelor din Balcani. Deși aceste proiecte contribuie la diversificarea surselor de aprovizionare energetică ale Europei, faptul că întregul flux de gaze azere tranzitează teritoriul turc conferă Ankarei o poziție strategică de coridor energetic esențial atât pentru resursele rusești, cât și pentru cele azere, consolidându-i astfel influența regională.[25]

            Extinderea economică a Turciei în Balcani este susținută de programe continue de asistență pentru dezvoltare și ajutor umanitar, regiunea reprezentând una dintre prioritățile Agenției Turce de Cooperare și Coordonare (TIKA). Potrivit datelor furnizate de agenție, Balcanii și Europa de Est ocupă locul al doilea în ceea ce privește numărul de proiecte dedicate conservării patrimoniului otoman, atât material, cât și imaterial. În perioada 2014–2021, cele mai mari volume de asistență TIKA în Balcani și Europa de Est au fost direcționate către Bosnia și Herțegovina (214,5 milioane de dolari), Albania (193,3 milioane de dolari) și Macedonia de Nord (98,5 milioane de dolari).[26]

            În intervalul anilor 1990–2022, TIKA a implementat peste 5.500 de proiecte în regiune, dintre care aproximativ 1.750 au vizat sectorul social și al comunicațiilor, 1.350 domeniul educației și 1.050 dezvoltarea infrastructurii administrative și civile. Începând cu mijlocul anilor 2000, valoarea totală a sprijinului financiar acordat Balcanilor prin intermediul TIKA a depășit pragul de 1 miliard de dolari americani, reflectând capacitatea agenției de a opera ca un instrument relevant al politicii externe turcești.[27]

            Evoluția activității Turciei în Balcani reflectă transformarea Agenției TIKA de la o instituție axată inițial pe asistență tehnică la o organizație capabilă să implementeze proiecte în multiple domenii. În planul mobilității, Ankara a încheiat acorduri de călătorie fără vize cu toate statele balcanice non-UE, iar în anumite cazuri călătoria este posibilă chiar și doar pe baza actului de identitate național, cum este cazul Macedoniei de Nord și Serbiei. În schimb, din cauza politicii comune a Uniunii Europene privind controlul frontierelor, cetățenii turci care doresc să viziteze Bulgaria și România trebuie să dețină viză, în timp ce cetățenii bulgari și români pot intra în Turcia folosind doar cartea de identitate. În ceea ce privește Grecia, cetățenii turci au nevoie de viză, cu excepția sejururilor scurte pe insulele grecești în perioada de vară.[28]

            Legăturile de transport dintre Turcia și țările din sud-estul Europei constituie un instrument important de putere non-coercitivă. Turkish Airlines asigură cele mai frecvente conexiuni aeriene cu orașele balcanice, inclusiv Belgrad (21 de zboruri pe săptămână, aproximativ 3 pe zi), Podgorica (18 pe săptămână), Skopje (14 pe săptămână, 2 pe zi), Sarajevo (14 pe săptămână), Priștina (11 pe săptămână) și Tivat (5 pe săptămână). De asemenea, Pegasus Airlines, o companie turcă privată low-cost, operează zboruri regulate către toate capitalele Balcanilor de Vest: 11 zboruri către Tirana și Sarajevo, 8 către Priștina și Skopje, 7 către Podgorica și 4 către Belgrad. În comparație, dintre transportatorii europeni, doar Austrian Airlines oferă zboruri directe către toate capitalele regiunii. Turkish Airlines menține, de asemenea, conexiuni directe între Istanbul și orașe din România, precum București, Cluj-Napoca și Constanța, cu un total de 32 de zboruri săptămânale. Aceste legături extinse fac din Turcia o destinație foarte accesibilă și atractivă pentru vizitatorii din sud-estul Europei, numărul anual de turiști proveniți din această regiune crescând de peste două ori de la începutul anilor 2000, atingând 4,6 milioane în 2018.[29]

             În ultima perioadă, cooperarea militară dintre Turcia și statele din Balcanii de Sud-Est s-a intensificat considerabil. Armata turcă, clasată a noua la nivel mondial ca forță militară, este cea mai puternică din regiune, Grecia fiind următoarea pe listă, la locul treizeci. Aceasta poziționează Turcia ca o putere militară semnificativă în sud-estul Europei. Exporturile turcești către regiune includ o gamă largă de echipamente și tehnologii militare, cum ar fi vehicule blindate, puști și mitraliere, drone, mortare, obuziere, sisteme hardware și software pentru apărare, precum și sisteme navale. Din 2019, Ankara a încheiat numeroase acorduri militare cu Serbia, România, Kosovo, Albania, Muntenegru, Bosnia și Herțegovina și Macedonia de Nord, iar Turcia se află pe cale să devină principalul donator militar pentru mai multe țări din Balcanii de Vest. În 2022, aceasta a fost cel mai mare furnizor de echipamente pentru Albania, iar în anul următor pentru Muntenegru. Țările beneficiare achiziționează în mod direct produse de apărare fabricate de companii turcești. Astfel, deși aceste granturi contribuie la alinierea capacităților militare locale la standardele NATO, ele sporesc totodată dependența statelor balcanice față de industria de apărare turcă, consolidând influența strategică a Ankarei în regiune.[30]

Turcia în postura de garant al regimului Strâmtorilor

Marea Neagră reprezintă un rol esențial pentru rutele logistice, energetice și comerciale care conectează Europa cu restul lumii. În acest context, rolul Turciei este crucial, fiind determinat de responsabilitățile pe care le are asupra Strâmtorilor Bosfor și Dardanele, conform Convenției de la Montreux din 1936. Modul în care autoritățile de la Ankara au interpretat și aplicat acest cadru juridic internațional după declanșarea agresiunii ruse împotriva Ucrainei este relevant pentru înțelegerea poziției sale strategice.[31]

            Articolul 19 al Convenției stabilește regimul Strâmtorilor în situația unui conflict armat în care Turcia nu este implicată direct. La data de 27 februarie 2022, la câteva zile după începutul invaziei ruse, Turcia a recunoscut oficial existența unui „război” în Ucraina. Această decizie i-a permis să invoce articolul menționat și să blocheze accesul navelor de război rusești provenite din alte mări către Marea Neagră, contribuind astfel la limitarea capacităților militare ale Rusiei în zonă și la sprijinirea indirectă a Ucrainei.[32]

Ulterior, însă, Ankara a adoptat și alte măsuri care au ridicat semne de întrebare privind imparțialitatea aplicării Convenției de la Montreux. În special, interdicția impusă navelor de război ale statelor aliate NATO de a intra în Marea Neagră a generat critici considerabile. Această decizie a împiedicat desfășurarea unor forțe navale capabile să descurajeze agresiunea rusă și să sprijine mai eficient rezistența Ucrainei.[33]

Conform alineatului 2 al articolului 19, accesul navelor de război este permis atunci când acestea acordă asistență unui stat victimă a agresiunii, în baza unui tratat care creează obligații pentru Turcia. Relațiile bilaterale dintre Turcia și Ucraina, consolidate prin tratatul de prietenie și cooperare din 1992, precum și parteneriatul dintre NATO și Ucraina din cadrul Parteneriatului pentru Pace, ar fi putut justifica o astfel de asistență. Lipsa prezenței navale aliate în Marea Neagră a redus capacitatea de descurajare a Rusiei, care a continuat atacurile asupra Ucrainei, inclusiv din spațiul maritim. Totodată, această situație a favorizat incidente de securitate regională, precum pătrunderea dronelor rusești pe teritoriul României și al Republicii Moldova, punând în pericol populația civilă.[34]

VA URMA