Turcia și noua arhitectură extinsă de securitate la Marea Neagră (3)

Autor: Gelal Eden

CONTINUARE

Asigurarea securității rutelor comerciale și energetice în zona Mării Negre

Marea Neagră reprezintă o arteră importantă pentru circulaţia mărfurilor, fiind legătura dintre Europa şi Asia. Izbucnirea conflictului din Ucraina a îndreptat toate privirile către Marea Neagră, care este vitală pentru comerţul cu energie, oţel şi produse agricole.[1]

Produsele petroliere brute şi rafinate din Rusia, Azerbaidjan şi Kazahstan trec prin terminalele de export de pe marginea de est a mării. În vest se află ţări care depind de navele care transportă ţiţei pentru a-şi satisface nevoile energetice.[2]

Regiunea furnizează anual zeci de milioane de tone de cereale şi uleiuri vegetale din porturile sale, fiind considerată unul dintre coşurile de pâine ale lumii. De asemenea, ţiţeiul este exportat de la trei mari terminale petroliere care se află de-a lungul coastei de est a Mării Negre. Cea mai mare parte a ţiţeiului expus riscului de întrerupere a transporturilor de la aceste instalaţii nu provine din Rusia, ci din regiuni mai îndepărtate. Exportatorii din Kazahstan au cel mai mult de pierdut din cauza oricărei perturbări a traficului de cisterne în Marea Neagră.[3]

Ucraina şi Rusia reprezintă împreună mai mult de un sfert din exporturile globale de grâu, aproape o cincime din comerţul cu porumb şi cea mai mare parte a uleiului de floarea soarelui. Totodată, România şi Bulgaria au devenit importanţi exportatori de grâne. Aceste produse sunt trimise cu camioane şi trenuri în porturi pentru a fi expediate în Asia, Africa şi Uniunea Europeană.[4]

Pe lângă acestea, oţelul Ucrainei reprezintă aproximativ o zecime din importurile Europei, aşa că orice întrerupere a fabricilor sau transporturilor ar înăspri piaţa europeană deja tensionată şi ar ajuta la menţinerea preţurilor ridicate după ce au atins un record anul trecut.[5]

Economia mondială depinde în mod semnificativ de oceane. Zilnic, milioane de tone de bunuri traversează apele internaționale, conectând producători și consumatori din diverse colțuri ale lumii. De la energie și produse manufacturate la alimente și materii prime, aproape toate bunurile esențiale pentru viața modernă călătoresc pe mare.[6]

La baza acestei rețele se află Liniile Maritime de Comunicații (SLOC-uri), considerate adevăratele artere vitale ale comerțului global și ale securității pe mare. Aceste rute conectează porturile de pe continente și sprijină atât lanțurile de aprovizionare, cât și operațiunile navale.[7]

SLOC-urile reprezintă principalele căi maritime care unesc porturi și regiuni. Securitatea lor garantează un flux constant al comerțului internațional și stabilitatea economiilor. Protejarea acestor rute permite transportul sigur și neîntrerupt al mărfurilor și energiei.[8]

De-a lungul istoriei, controlul SLOC-urilor a jucat un rol crucial în conflictele navale și în rezistența statelor. În prezent, țările trebuie să asigure accesul deschis și sigur la aceste căi pentru a proteja comerțul și aprovizionarea cu energie.[9]

Datorită importanței lor, SLOC-urile sunt adesea comparate cu arterele comerciale, susținând fluxul de mărfuri și capital. Când aceste rute sunt sigure, comerțul maritim prosperă, sprijinind atât industriile, cât și consumatorii.[10]

Protecția zonelor maritime critice se bazează pe principiul controlului maritim, care garantează accesul sigur la mări și la punctele strategice de blocare a apei. Căile navigabile înguste, precum strâmtorile și canalele, sunt deosebit de vulnerabile la piraterie, accidente sau tensiuni geopolitice.[11]

Menținerea siguranței acestor rute previne perturbările care ar putea afecta lanțurile globale de aprovizionare. Controlul maritim permite statelor să protejeze drepturile de navigație, să împiedice intervențiile ilegale și să asigure continuitatea traficului maritim.[12]

VA URMA

Amenințările hibride în domeniul maritim

În domeniul maritim, amenințările hibride se caracterizează prin diversitate, atât în metode, cât și în efecte. Pentru a le contracara eficient, este necesară o reziliență solidă. Creșterea acesteia începe cu identificarea vulnerabilităților reale și continuă prin analiza atentă a factorilor responsabili și a celor decizionali pentru a găsi soluțiile optime.[13]          

            Construirea rezilienței în fața amenințărilor hibride este strâns legată de identificarea și înțelegerea cauzelor vulnerabilităților. Domenii precum securitatea maritimă, migrația instrumentalizată, infrastructura critică, economia, aviația și spațiul (Hybrid COE, 2017), transporturile maritime – inclusiv infrastructura portuară –, spațiul cibernetic, sistemul energetic și resursele de care acesta depinde, sistemele de comunicații, cu accent pe cablurile submarine, precum și vulnerabilitățile geografice sau teritoriale (Center for International Maritime Security, 2018) reprezintă ținte frecvente ale amenințărilor hibride. Aceste vulnerabilități derivă dintr-o varietate de factori, inclusiv cadrul legislativ, interdependențele inter- și intra-statale ale activităților economice, disputele teritoriale sau conflictele înghețate.[14]

Observațiile arată o creștere a incidenței amenințărilor hibride în multiple domenii ale societății, iar sectorul maritim nu face excepție. Obiectivele acestor amenințări vizează dezorganizarea, întreruperea și întârzierea transporturilor de mărfuri și pasageri pe căile navigabile, precum și perturbarea activităților economice de exploatare a resurselor maritime. Efectele acțiunilor hibride, dacă sunt coordonate eficient, se resimt și în plan militar, prin diminuarea capacității de efort de război, creșterea nemulțumirii sociale și exercitarea unei presiuni asupra autorităților pentru stoparea acțiunilor costisitoare.[15]

Acțiunile hibride se caracterizează printr-un grad redus de predictibilitate și, prin urmare, sunt dificil de contracarat. Cu toate acestea, prin conștientizarea situației și analiza atentă a obiectivelor maritime și a tacticilor actorilor statali și non-statali, este posibilă anticiparea unor scenarii și identificarea celor mai eficiente măsuri pentru creșterea rezilienței statului, minimizând astfel efectele negative asupra stabilității și suveranității naționale.[16]

            Din punct de vedere economic, transportul pe calea apelor reprezintă unul dintre principalii factori ai dezvoltării statului. Navele comerciale și infrastructurile portuare sunt esențiale pentru menținerea fluxurilor economice, însă acestea sunt vulnerabile la amenințări hibride, precum sabotajul, falsificarea datelor de navigație sau atacurile cibernetice asupra sistemelor de informații ale lanțului de aprovizionare. Astfel de acțiuni perturbă traficul maritim, duc la întreruperea lanțurilor de aprovizionare și îngreunează accesul la infrastructurile portuare critice.[17]

În plus, daunele asupra mediului maritim, generate de astfel de acțiuni, implică costuri considerabile pentru remedierea efectelor nocive asupra faunei și florei marine.

Pentru a menține un mediu propice desfășurării activităților economice și pentru a reduce impactul amenințărilor hibride, este necesară evaluarea vulnerabilităților din multiple perspective, inclusiv economică și militară, și identificarea celor mai eficiente soluții pentru creșterea rezilienței statului.[18]

În contextul creșterii rezilienței statului român, identificarea vulnerabilităților din zona Mării Negre este esențială, deoarece exploatarea acestora ar putea oferi avantaje unui potențial adversar sau ar putea diminua capacitatea de apărare a statului.[19]

Securitatea maritimă în regiunea Mării Negre depășește sfera apărării navale sau protecției porturilor, incluzând un spectru larg de riscuri transfrontaliere: criminalitate organizată, amenințări hibride, atacuri cibernetice și imigrație ilegală. Strategia Națională de Apărare a României menționează explicit pericole precum traficul de persoane, traficul de substanțe interzise, criminalitatea transfrontalieră și atacurile cibernetice asupra infrastructurilor critice, toate cu implicare maritimă.[20]

Ministerul Afacerilor Interne joacă un rol central în coordonarea dimensiunii transfrontaliere a securității maritime. Poliția de Frontieră, în calitate de instrument operațional, asigură controlul fluxurilor maritime, previne imigrația ilegală și combate traficul de persoane și droguri pe ruta Mării Negre. Integrarea acesteia în Hub-ul european de securitate maritimă facilitează schimbul de informații, crește interoperabilitatea cu agențiile europene și sprijină răspunsul coordonat la riscuri transfrontaliere. Totodată, Ministerul Afacerilor Externe contribuie la armonizarea acordurilor de cooperare bilaterală și regională pentru acțiuni comune în zonele maritime sensibile.[21]

Serviciul Român de Informații (SRI) are un rol esențial în identificarea și anticiparea amenințărilor hibride și transfrontaliere, prin culegerea și analiza informațiilor privind rețelele de criminalitate organizată și riscurile la infrastructurile critice maritime. Deși nu desfășoară operațiuni directe pe mare, SRI furnizează suport informațional vital pentru deciziile structurilor operative și pentru crearea unui tablou comun al riscurilor regionale.[22]

Directoratul Național de Securitate Cibernetică se ocupă de protecția infrastructurilor digitale maritime, portuare și logistice, prevenind și gestionând atacurile cibernetice. Prin integrarea în Hub-ul european, capacitățile sale permit corelarea incidentelor digitale cu tabloul operațional maritim și coordonarea răspunsurilor la atacuri, asigurând compatibilitate și reziliență conform standardelor europene.[23]

Acțiunea acestor instituții este coordonată într-un mecanism național care reunește apărarea, securitatea internă, intelligence-ul și securitatea cibernetică. Astfel, România contribuie la Hub-ul european nu doar prin supraveghere navală, ci și prin combaterea criminalității transfrontaliere, a amenințărilor hibride și a atacurilor digitale. Această abordare multidimensională respectă Strategia Națională de Apărare și orientările UE privind securitatea frontierelor și protecția infrastructurilor critice, consolidând poziția României ca actor-cheie în securitatea regională a Mării Negre.[24]

România și securitatea maritimă europeană: acțiuni pentru operaționalizarea Hub-ului

            Implementarea Hub-ului european de securitate maritimă la Marea Neagră reprezintă pentru România mai mult decât o simplă obligație de a se conforma unei inițiative strategice a Uniunii Europene. Aceasta constituie un test al capacității instituționale, al coerenței guvernamentale și al maturității strategice. Urgența acțiunii nu derivă doar din calendarul european, ci și din caracterul profund competitiv al procesului de implementare: statele care reușesc să transforme rapid cadrul strategic într-o capacitate funcțională vor contura arhitectura viitoare a Hub-ului, în timp ce cele care întârzie vor fi marginalizate, limitându-se la rolul de furnizori de date sau beneficiari pasivi.[25]

În acest context, măsurile adoptate de România nu pot fi fragmentare sau restrânse la inițiative sectoriale. Ele trebuie să fie parte a unui proces integrat de guvernanță, în care fiecare instituție are responsabilități distincte, dar interdependente, iar succesul depinde de coordonarea și sincronizarea acestora. La nivel guvernamental, urgența se manifestă prin necesitatea asumării politice explicite a Hub-ului ca proiect strategic național cu relevanță europeană. Fără o astfel de asumare formală, inițiativa riscă să fie tratată doar ca un dosar sectorial, dependent de prioritățile temporare ale fiecărui minister.[26]

Guvernul trebuie să acorde Hub-ului un statut similar marilor proiecte strategice naționale, prin stabilirea unei responsabilități politice clare și a unui mecanism de coordonare interinstituțională cu autoritate reală. Această coordonare trebuie să depășească caracterul consultativ și să permită luarea rapidă a deciziilor privind alocarea resurselor, stabilirea priorităților și reprezentarea externă.

            Pentru Statul Major al Apărării și Ministerul Apărării Naționale, urgența nu constă în crearea unor capabilități complet noi, ci în clarificarea rapidă a arhitecturii operaționale a Hub-ului. România trebuie să demonstreze că poate oferi un nucleu funcțional imediat, bazat pe integrarea capabilităților existente. Elaborarea unui Concept Operațional dedicat Hub-ului Mării Negre este esențială pentru definirea rolului concret al acestuia, a limitelor sale și a relației cu structurile NATO. Fără acest document, orice discuție privind găzduirea sau preluarea rolului de lider rămâne lipsită de substanță.[27]

             În paralel, MApN are sarcina de a include protecția infrastructurii maritime critice în funcționarea Hub-ului. Războiul din Ucraina a arătat că infrastructura subacvatică și portuară reprezintă ținte strategice, iar lipsa unei abordări integrate expune România și întreaga Uniune Europeană la riscuri sistemice. Este esențial ca Hub-ul să adopte o abordare preventivă a securității, anticipând și semnalând pericolele, nu doar reacționând la incidente.[28]

            Ministerul Transporturilor și Infrastructurii are, la rândul său, o responsabilitate urgentă: transformarea infrastructurii de transport într-una strategică, cu utilizare duală. Portul Constanța, Dunărea maritimă și conexiunile terestre nu pot fi considerate doar active economice, ci trebuie integrate într-un cadru de securitate care să asigure reziliența operațională, continuitatea funcționării în criză și protecția cibernetică. Urgența decurge din faptul că infrastructura este dificil  de adaptat rapid, iar deciziile de astăzi vor influența capacitatea de reacție în viitor.[29]

          Prin urmare, Ministerul Transporturilor trebuie să accelereze evaluarea vulnerabilităților infrastructurale și să integreze datele din sistemele portuare și de management al traficului în arhitectura informațională a Hub-ului. Fără această integrare, Hub-ul riscă să funcționeze într-un vid operațional, lipsit de una dintre cele mai importante surse de informații pentru securitatea maritimă.[30]

            Ministerul Afacerilor Externe se confruntă cu o urgență de altă natură, dar la fel de critică. Fără o integrare clară a Hub-ului în mecanismele decizionale ale Uniunii Europene, inițiativa riscă să rămână într-o zonă ambiguă din punct de vedere politic. MAE trebuie să acționeze rapid pentru a încadra eforturile României în strategia UE pentru Marea Neagră, evitând percepția unei inițiative unilaterale. Acest lucru implică un dialog constant cu instituțiile europene și construirea unei coaliții de sprijin, începând cu Bulgaria, ca stat membru UE riveran.

La nivel regional, MAE trebuie să gestioneze atent relațiile cu statele non-UE, creând un cadru de cooperare funcțional, dar controlat. Urgența este dictată de necesitatea de a preveni atât izolarea Hub-ului, cât și expunerea sa prin deschidere necontrolată. Echilibrul dintre cooperare și securitatea informațională reprezintă o dimensiune sensibilă a implementării.[31]

             Instituțiile responsabile de comunicații și securitate cibernetică, în special Serviciul de Telecomunicații Speciale, au un rol esențial. Fără infrastructură sigură, interoperabilă și rezilientă, Hub-ul devine vulnerabil. Integrarea sistemelor existente, protecția datelor și continuitatea comunicațiilor sunt condiții esențiale pentru funcționalitatea reală a Hub-ului.[32]

            În ansamblu, măsurile necesare nu sunt acțiuni administrative izolate, ci reprezintă un proces de transformare instituțională în care fiecare actor trebuie să depășească logica sectorială și să contribuie la un obiectiv comun. Urgența este strategică și ireversibilă: fereastra de oportunitate oferită de inițiativa europeană este limitată, iar întârzierea poate afecta structural poziția României în arhitectura de securitate a UE. Prin acțiune rapidă, coordonată și orientată spre implementare, România poate transforma Hub-ul de securitate maritimă într-un proiect emblematic de contribuție la securitatea europeană. Inacțiunea sau fragmentarea ar consolida statutul de actor periferic într-un spațiu strategic care influențează direct securitatea națională.[33]