“Bătăliile” noastre de astăzi pentru independența națională a României

Dorin Popescu

Notă: Articolul a fost publicat și pe platforma Centrul Politic, https://centrulpolitic.ro/articole/bataliile-noastre-de-astazi-pentru-independenta-nationala-a-romaniei/

10 Mai, Ziua Independenței Naționale a României  – câteva modeste evaluări.

Bătălia pentru independență a unei națiuni nu se termină niciodată.

Independența noastră națională nu este doar capătul de drum al unor bătălii trecute, ci și pregătirea permanentă și responsabilă pentru bătălii (actuale și) viitoare. Ea nu este, din păcate, un câștig ireversibil, o intrare într-o vacanță perpetuă, ci obligă permanent la introspecție și acțiune.

Care sunt “bătăliile” noastre de astăzi (pentru independență)?

Actuala Strategie națională de apărare propune/instituie conceptul controversat al “independenței solidare”. Acest concept poate aduce plus-valoare contextuală.

El se bazează, în esență, pe două dimensiuni complementare, care au ca finalitate dezideratul unei țări mai puternice. O țară mai puternică este una mai bine plasată și mai bine pregătită pentru a-și apăra independența, mai bine plasată și mai bine pregătită pentru bătăliile actuale și viitoare ce pot fi date pentru apărarea independenței ei.

Prima dimensiune: extinderea și consolidarea permanentă și autentică a resurselor și capacităților naționale, în toate domeniile, resurse și capacități care pot asigura un grad ridicat de apărare și securitate. Aș crede că, aici, ar fi relevante, problematice și actuale următoarele domenii de acțiune: relansarea industriei naționale de apărare prin utilizarea creativă a fondurilor europene, continuarea derulării marilor programe strategice de înzestrare, dezvoltarea tehnologică în domeniul apărării, modernizarea țării în toate domeniile, stimularea gândirii critice în școli și universități, crearea unor mecanisme și structuri de apărare/protecție împotriva războiului hibrid, o etică puternică în spațiul public, deopotrivă socială și politică, fidelizarea noilor generații pentru proiectul de țară al României, “echiparea” permanentă a populației cu certe capacități de reziliență împotriva puseurilor populiste și mistificatoare, promovarea principiilor meritocratice în instituții și societate.

Efortul de a valorifica resursele și capacitățile naționale este permanent și sistemic. Nu (mai) suntem educați în acest spirit, nu mai avem o resursă umană conștientă de mizele mari ale acestui angajament sau aptă să îl realizeze. Trebuie să ne reinventăm fidelitatea față de România și deopotrivă capacitatea de management al marilor proiecte.

Totodată, mobilizarea exemplară și creativă a resurselor naționale nu va fi suficientă pentru securizarea independenței naționale în cazul unor noi episoade posibile de amenințare existențială. Avem, deci, nevoie, de o dimensiune complementară – alianțele, angajamentele și garanțiile externe.

A doua: actualizarea, consolidarea și, după caz, up-gradarea rețelei externe de alianțe și parteneriate strategice. În centrul acestei rețele stau în prezent NATO, UE, SUA, precum și actualele parteneriate strategice. Numeroase turbulențe vor contesta și proba soliditatea acestei rețele. Pe unele dintre ele le vedem deja. O politică externă pro-activă trebuie să identifice din timp aceste provocări, să le anticipeze, să le prevină, să propună soluții și să producă permanent anticorpii necesari.

Fără nici un fel de dubiu, apartenența noastră la NATO și UE consolidează independența noastră națională, fără a fi în sine o garanție eternă a acesteia. Apartenența noastră la NATO și UE ne face mai puternici împotriva celor pentru care independența noastră ar fi o problemă/primejdie.

Consolidarea acestei rețele de alianțe și parteneriate trebuie să fie complementară efortului nostru prioritar de a valoriza resursele și capacitățile naționale. Nu se va grăbi nimeni să ajute și să salveze o țară care nu își mobilizează propriile resurse de apărare, o țară care nu este dispusă să participe la propria ei salvare, o țară care nu se ajută singură. O astfel de țară ar fi mereu o povară pentru posibilii ei “salvatori” externi.

În acest sens, bunăoară, putem începe a privi chiar și angajamentele colective din Tratatul NATO. Articolul 3 (“Pentru atingerea într-un mod cât mai eficient a obiectivelor acestui tratat, părțile, acționând individual sau colectiv, prin dezvoltarea propriilor mijloace și prin acordarea de sprijin reciproc în mod continuu și eficace, își vor menține și vor dezvolta capacitatea individuală și pe cea colectivă de a rezista unui atac armat”) și articolul 5 (principul apărării colective) reprezintă împreună fundamentul garanțiilor de apărare și securitate ale statelor membre. O invocare excesivă a articolului 5 ca garanție de securitate pentru țări precum România, ignorând angajamentele și obligațiile proprii care derivă din articolul 3, este iresponsabilă. Garanțiile de securitate ale României încep, în acest domeniu, cu articolul 3, respectiv cu efortul prioritar de dezvoltare a propriilor mijloace și de a menține și dezvolta capacitatea individuală de a rezista unui atac armat, în complementaritate cu acordarea de sprijin reciproc și de menținere și dezvoltare a capacității colective de a rezista unui atac armat.

Actualizarea, consolidarea și, după caz, up-gradarea rețelei externe de alianțe și parteneriate strategice, necesită, și ea, un efort permanent și responsabil. Acest efort include chestionarea permanentă a aliaților și partenerilor cu privire la disponibilitatea lor reală de a ne sprijini în posibile momente de criză existențială, lobby consecvent pentru actualizarea sprijinului extern, înțelegerea riguroasă a modului în care actualul sistem de securitate se schimbă și generează noi provocări la adresa noastră, participarea activă la construirea unei arhitecturi de securitate care să răspundă nevoilor și intereselor noastre reale etc.

În particular, nu cred că ar exista cu adevărat rațiuni solide pentru a accepta noua falsă disjuncție care câștigă teren în spațiul nostru public în ultimele zile, “pro-european” vs “pro-occidental”. Europa și SUA vor rămâne pentru mult timp încă “jumătățile” de nedezmințit ale Occidentului (căruia îi aparținem). Nu a sosit momentul unei opțiuni “definitive”. Nici nu cred că acesta va veni cu adevărat, în anii următori, în pofida unor excentricități ideologice care funcționează tot mai impulsiv ca agenți ai divorțului în relația euro-atlantică. Este evident însă că o precauție permanentă, o reflecție critică, o politică externă/diplomație pro-activă și o ajustare permanentă și curajoasă a prezenței noastre în lume la interesele naționale (pe alocuri tranzacțională), vor însoți permanent raportarea noastră la inițiativele externe ale partenerilor.

Numesc tot acest proces, cu ambele sale dimensiuni complementare (internă și externă), un necesar “Program de pregătire pentru dezastre al României”.

Actuala situație de turbulențe suprapuse la nivel regional și global mărește spațiul pentru dezastre geopolitice, iar țări mici și mijlocii precum România sunt mai vulnerabile la dezastre în paradigma actualei tranziții către un nou sistem de relații internaționale.

De aceea, un “Program de pregătire pentru dezastre” este necesar și chiar vital. El ne poate pregăti mai bine pentru dezastre viitoare, chiar dacă acestea nu vor veni niciodată.

“Programul de pregătire pentru dezastre al României”, alcătuit din cele două dimensiuni complementare de mai sus, poate constitui prima linie de apărare a României în bătăliile viitoare pentru independență națională pe care am putea fi obligați să le ducem.