Regiunea Mării Negre, poligon de testare a unei noi ordini mondiale

Autor: Dr. Dorin POPESCU

Evoluțiile recente din dinamica geopolitică, de la conflictul din Siria la războiul hibrid din raioanele estice ale Ucrainei, pun în evidență o teză îndrăzneață, care merită aprofundări analitice.

Este foarte posibil ca toate turbulențele geopolitice specifice ultimilor ani[1] să reprezinte expresii ale tentativelor marilor actori de a-și crea poziții favorabile de negociere pentru noile formate de revizuire a actualei ordini globale. 

În momentul de față, convențiile implicite care stau la baza actualului model geopolitic par a fi epuizate. Principiile de drept internațional care statuează ordinea mondială devin desuete. Sub presiunea conjugată a mai multor actori globali, actualul model geopolitic și-a atins limitele. Dreptul forței redevine principalul instrument de poziționare și acțiune politică. Eforturile unora dintre actorii globali de a obține acorduri prealabile ale Consiliului de Securitate al ONU pentru operațiuni militare de amploare (Afganistan, Irak etc.) par astăzi fotografii de epocă, în timp ce ONU însăși pare a-și fi atins capacitatea maximă de conservare a prestigiului formal care îi permitea să existe în calculele geopolitice ale marilor actori globali.

Asistăm la paradigma destrămării actualei ordini politice mondiale și la constituirea unei noi paradigme geopolitice la nivel mondial. Intervenția militară rusă în Georgia, ocuparea Crimeei și războiul hibrid din Donbas,  impredictibilitatea noii Americi în era Trump, dezangajarea globală/planetară a Americii, Brexitul, criza politică internă a Uniunii Europene,  avansul politicilor iliberale în Europa, reevaluarea acordurilor strategice în domeniul nuclear, mixajul extindere-implozie al construcției europene, conflictul din Siria, atacurile lupilor singuratici din Europa, noile hărți și politici migraționiste, entuziasmul militarist și ruinarea ordinii actuale de drept internațional prin acțiuni politice de forță fără sancțiuni efective conjugate din partea comunității internaționale par a fi simptomele noii paradigme geopolitice.

Este evident că marii actori se pregătesc pentru negocierile ce vor prefigura viitoarea ordine mondială. Din scenariile de pregătire a unei poziții favorabile de negociere nu lipsesc acțiunile militare de amploare, show-urile militare exhibiționiste, testarea limitelor discursului diplomatic, rafinarea tehnicilor de război hibrid, reconfigurarea instrumentarului ideologic (fake news-urile, trolii), crearea unor teatre operaționale de antagonizare formală a pozițiilor în teren etc.

În opinia noastră, această ultimă dimensiune/specificitate a noii paradigme geopolitice, crearea unor teatre operaționale de antagonizare formală a pozițiilor în teren, este una neconvențională și particularizează noua paradigmă geopolitică față de toate modelele precedente. Modelele geopolitice anterioare mizau pe recunoașterea consensuală a unui spațiu/teritoriu de confruntare directă ca expresie paradigmatică a modelului geopolitic, în timp ce noile paradigme impun mascarea/camuflarea teritoriilor de conflict ideologic prin teatre de operațiuni (prioritar militare) create artificial.

În eposul noii paradigme geopolitice, un rol esențial îl reprezintă tendința de oficializare artificială a unui teatru confruntațional, care să mascheze intențiile autentice ale marilor actori politici. În momentul de față, conflictul din Siria pare a întruni consensul părților pentru a fi prezentat (oficializat) ca spațiu de tatonare a noii arhitecturi geopolitice: amploarea conflictului, intervenția în teren a SUA și Federației Ruse, noile alianțe politice conjuncturale din jurul Siriei, poziționarea singulară a Turciei, mixtura grupurilor locale de insurgență etc. par a configura un design geopolitic perfect pentru un teatru clasic de operațiuni.

Numai că noile geopolitici nu se mai articulează în jurul unor politici și practici clasice. Poligoanele autentice de testare a noii ordini globale nu mai sunt spațiile clasice de confruntare, ci mizează pe acestea pentru a crea derute și devieri. În timp ce în Siria se desfășoară conflicte la vedere, noile narative geopolitice esențiale pentru designul noii ordini globale se întâlnesc și confruntă în spații atipice, cu instrumente non-convenționale. Conflictul din Siria, cu toate efectele sale dramatice reale pentru soarta multor milioane de oameni, poate fi văzut din perspectivă geopolitică, în termenii unui realism politic cinic, ca o perdea de fum care acoperă narative neconvenționale, ce pregătesc în altă parte noua ordine mondială.

Cele mai avansate tehnologii neconvenționale de testare a noii recuzite de negociere geopolitică par a aparține Kremlinului. Noua sa recuzită nu mai mizează prioritar pe pregătirea clasică a unui răspuns performant într-o posibilă confruntare militară directă, ci pe crearea și exploatarea prealabilă a unor breșe/vulnerabilități în osatura ideologică a celuilalt[2]. Kremlinul contează deja (sau poate conta) în alegerea unui președinte american, în motivarea ideologică a unei tendințe de vot la nivelul întregii Americi, în funcționarea unor democrații iliberale (și antieuropene) în Europa, în boicotul funcționării actualei Europe, în inflațiile naționaliste anti-europene din țările până ieri sigure ale construcției europene, în crearea de crize politice majore etc. Russia Today, armatele de troli, omuleții verzi, fake-news-urile etc. au înlocuit diviziile de tancuri, bombardierele strategice sau submarinele nucleare, păstrate pentru confruntări militare clasice, pentru rezerva strategică.

Crearea unor culoare favorabile de negociere în formatele ce vor stabili noua ordine mondială depinde în momentul de față mai puțin de arsenalul militar convențional al marilor actori decât de mobilitatea și inventivitatea resurselor acestora de a șubrezi osatura ideologică a celuilalt. Când americanii descoperă că virtuțile democratice de care sunt mândri la nivel mondial nu mai sunt definitorii și suficiente pentru a-și alege liber liderul, tot arsenalul militar al Pentagonului (menit să creeze descurajări externe) riscă să devină irelevant[3].

În această perspectivă paradigmatică, în jocul de șah geopolitic actual, esențială este, mai mult decât oricând, capacitatea jucătorilor de a anticipa mutările celuilalt. A anticipa mutările celuilalt, într-un joc în care a răspunde perfect acestora rămâne o simplă miză minoră, sporește substanțial șansa victoriei în joc.

Unde mută geopolitic Moscova în acest moment și unde mută geopolitic toți ceilalți jucători de la masa mondială de șah?

În modesta noastră opinie, Rusia mută militar în Siria și mută geopolitic într-un teritoriu simbolic reprezentat de SUA, Europa și Marea Neagră și redus sintetic/schematic la zona Mării Negre.

Acțiunile militare ale Federației Ruse în Siria răspund unor nevoi tactice ale Kremlinului, în timp ce pentru mutările geopolitice se mobilizează uriașe resurse de laborator, în varii spații geografice, al căror nucleu simbolic și catalizator îl reprezintă spațiul Mării Negre.

Interesul geopolitic major al Federației Ruse este obținerea unui avans de descurajare ideologică, avans care să facă neconcludent eventualul avans de descurajare militară al celorlalți. Din această perspectivă, efectele jocului geopolitic al Kremlinului par a fi devastatoare.

În SUA, clasa politică a Washingtonului și opinia publică americană se confruntă în premieră cu ipoteza ca votul direct pentru alegerea președintelui american să reprezinte un efect direct al dirijării controlate a votului de către Kremlin. Pentru imaginarul public american, ideea că Moscova poate să decidă campionul unui scrutin direct în Statele Unite are efectele devastatoare ale unui tsunami, care pot reduce la dimensiuni nesemnificative miturile eroismului militar american din Vietnam, Afganistan, Irak etc. O astfel de idee poate crea demobilizări și dezangajări pe termen lung ale americanului de rând față de limitele propriului sistem politic american, iar efectele pe termen lung ale acestor mutații ideologice pot fi la fel de critice pentru societatea americană ca atacul de la 11 septembrie.

În Europa, atacul geopolitic cu Russia Today și armatele de troli a generat deja efecte vizibile, cuantificabile pe termen lung. Cu puțin ajutor ideologic rusesc, Europa a devenit / devine dezamăgită de sine, se dezice de sine, se reconfigurează (Brexit), se desolidarizează. Devine un teritoriu fragil, țintă sigură pentru lupi singuratici ori chiar pepinieră de teroriști[4]. Imaginile cu Bruxelles-ul terorizat de proprii săi cetățeni[5], militarizat stradal până la refuz ori cu Parisul[6] copleșit de teroare (imagine emblematică a unei Europe tolerante, diabolizată și pedepsită pentru  excesele de puritanism), au efectul unei unde de șoc capabilă să anestezieze încrederea în construcția europeană. Pe astfel de breșe s-au putut construi lesne semne ale unor democrații iliberale în Europa de Est, inflațiile naționaliste din Europa Centrală, puseele scepticilor și anti-europenilor, aproape majoritari la Bruxelles și Strasbourg, Brexitul (decesul plămânului anglo-saxon al Europei etc.).

Regiunea Mării Negre are o semnificație specială în calibrarea geopolitică de dată recentă a Kremlinului. Un eșec geopolitic al Europei la ea acasă, în Europa, ca efect indirect al mutărilor neconvenționale ale Kremlinului, însoțit de un eșec corelat al ambiției Americii de a deveni măreață din nou, lasă  Rusiei culoar liber pe un teritoriu care de sute de ani aparține priorității absolute de poziționare externă – vecinătatea imediată, spațiul ex-sovietic, Caucazul, Asia Centrală, Marea Neagră și Caspica. Acest teritoriu, prioritizat permanent de toate regimurile rusești cel puțin de la Ecaterina cea Mare încoace, devenit în ultimii 25-30 de ani teatru de confruntare între logica Rusiei de menținere a influenței proprii și logica euro-atlantică de extensie, poate fi acum recâștigat de Rusia ca spațiu de influență.

Cea mai vulnerabilă verigă a acestui spațiu, din perspectiva intereselor strategice rusești, o reprezintă linia geografică a posibilei extinderi NATO/UE[7]: Ucraina, R. Moldova, Georgia. Recâștigarea acestui avanpost impune acțiuni geopolitice de impact și concentrarea eforturilor pe această direcție. Federația Rusă mută geopolitic în zona Mării Negre pentru că vede în această regiune culoarul de înaintare strategică euro-atlantică spre zonele tradiționale de influență proprie și spre propriile granițe, viitoarea amenințare de izolare geopolitică perfectă a Rusiei. Spre deosebire de Asia Centrală sau de zona Mării Caspice, unde turbulențele geopolitice și/sau amploarea efectelor pe termen lung sunt mult mai reduse, zona Mării Negre reprezintă culoarul sanitar care trebuie protejat, din perspectiva intereselor strategice ale Kremlinului.

Principala/prima acțiune geopolitică a Moscovei în regiunea Mării Negre este delegitimarea și decredibilizarea ideologică a NATO și UE. Interesul strategic al Kremlinului de anemiere instituțională a SUA și UE pare a fi conexat direct cu interesul său tactic de a produce, prin această anemiere, suspendarea planurilor de extindere euroatlantică în zona Mării Negre. Rusia mută geopolitic în Europa și SUA nu (numai) din rațiuni abstracte (slăbirea potențialului principalilor competitori), ci din rațiuni pragmatice ce țin de dejucarea scenariilor acestora de joc geopolitic în zona Mării Negre.

Din aceste considerente, regiunea Mării Negre reprezintă, pentru Federația Rusă, câmpul tactic real[8] care testează capacitatea ei de rezistență geopolitică la avansul politic euroatlantic și deopotrivă vectorul strategic al parcursului Rusiei în noua conjunctură geopolitică, perimetrul geografic și geopolitic care decide viitoarele sale poziționări în negocierile privind noua ordine mondială. Un eșec militar sau de imagine al Rusiei în Siria este mult mai puțin important geopolitic pentru interesele Moscovei decât capitularea într-un spațiu care îi poate aduce pe competitori ante portas, la porțile Moscovei.

O recapitulare sintetică a principalelor mutări ale Rusiei în poligonul geopolitic pontic relevă amplitudinea jocului geopolitic în acest spațiu. În regiunea extinsă a Mării Negre[9], Moscova a testat cele mai rafinate forme de război hibrid din toată istoria modernă (omuleții verzi în Crimeea, detașamente paramilitare locale ale separatiștilor din Donbas, ideologizarea trolică a intervenției militare etc.). Moscova a transformat regiunea într-un El Dorado al separatismului și în spațiu paradisiac al conflictelor înghețate. Kremlinul a anulat obsesia relațiilor de rivalitate strategică, de ordin regional, cu Ankara, propunând reformulări atipice ale naturii relației bilaterale ruso-turce. În acest sens, utilizând culoarul favorabil generat de frustrările Ankarei față de proiectele europene alternative aderării Turciei la UE[10], creând uneori breșe și obstacole adiționale în dialogul Ankara-Bruxelles, Moscova pare a fi convins Turcia că poate funcționa ca partener credibil, inclusiv de nivel strategic, în zona Mării Negre. Se poate evidenția și capacitatea neverosimilă a diplomației rusești de a fi credibilă și performantă în dinamitarea unor formule instituționale tari (unii analiști sugerează, pe acest fond, că refacerea alianței regionale ruso-turce ar putea avea efecte pe linia demotivării Turciei față de angajamentele proprii asumate ca membru al Alianței Nord-Atlantice; alți analiști și chiar lideri politici regionali vorbesc deja despre o posibilă axă Rusia-Turcia-Iran[11], care complică tabloul securitar la Marea Neagră). Mutările geopolitice ale Rusiei la Marea Neagră par a redesena arhitectura strategică a regiunii, îngroșând liniile tradiționale de demarcație, creând noi designuri etc. În fine, nu trebuie subestimate rezultatele convingătoare ale ideologiei ruse pe linia promovării conceptului de Novorusia, concept de la care se așteaptă în continuare noi războaie hibride în regiune, mai ales în punctele cu potențial eruptiv ridicat[12]. Rămân în continuare cu nivel ridicat de probabilitate scenariile privind continuarea, cu mijloace și acțiuni militare, a proiectului rusesc Novorusia, în special în regiunea Odessa – aceste scenarii ar fi catastrofice pentru țările NATO riverane Mării Negre (România, Bulgaria, Turcia).

Replicile celorlalți actori globali la Marea Neagră par a nu atinge nivelul rafinat al Kremlinului. SUA și NATO au răspuns preocupărilor unor state membre privind crearea unei prezențe înaintate a NATO pe flancul estic, în regiunea Mării Negre. Sunt perspective pentru a se putea vorbi despre o consolidare a flancului sudic, de creșterea coeziunii Alianței în regiune, de o prezență navală intensificată în regiune etc. Însă, în afara măsurilor cu caracter pur militar, jocul geopolitic de răspuns al SUA/NATO/UE în regiune pare firav. Pentru SUA, jocul geopolitic în regiunea Mării Negre, departe geografic de America și de granițele sale, cu riscuri minime de a produce explozii critice pentru Washington, pare comod. Pentru Uniunea Europeană, de asemenea, orice teatru de confruntare neconvențională care poate îndepărta Moscova de ingerințe directe în zona sacralizată a Balcanilor este binevenit[13]. În acest design politic, statele UE/NATO din regiunea Mării Negre mai au încă substanțiale resurse neutilizate (diplomatice, economice, politice) pentru a convinge UE/NATO de necesitatea promovării unor programe geopolitice coerente care să conexeze regiunea Mării Negre de cea a Balcanilor. O asumare, de către România, ca prioritate a președinției semestriale a Consiliului Uniunii Europene (ianuarie-iunie 2019), a consolidării coeziunii europene în Balcani și Marea Neagră (2B / Western Balkans – Black Sea), ar genera multiple beneficii de stabilitate și coeziune în regiune[14]. În fine, ultimul actor important la nivel global care poate conta în ecuația geopolitică a Mării Negre, China, manifestă  preocupări tot mai insistente de a utiliza regiunea ca o posibilă rută a drumului mătăsii, ce ar permite transporturi rapide de mărfuri între China și Europa Occidentală.

                                              x     x     x

Perspectiva analitică tradițională vedea până acum în regiunea Mării Negre un posibil teatru de conflict militar/convențional. Din această perspectivă, analiza militarizării constante a regiunii, în ultimii ani, era esențială.

Sugestia noastră este că trebuie să citim mai degrabă în procesele geopolitice ce au loc în spațiul extins al Mării Negre o expresie a competiției geopolitice, într-un perimetru neoficializat, între marii actorii politici (SUA, Federația Rusă, NATO/UE, la limită și China), cu obiectivul de creare a unor dividende geopolitice la negocierile în curs pentru constituirea unei noi ordini globale.

În momentul de față, în poll position pare a se situa Moscova, care a inițiat scenarii geopolitice neconvenționale și de anvergură, într-un spațiu în care are avantajul expertizei maxime de joc.

Jocul geopolitic al marilor actori în spațiul Mării Negre se suprapune și se combină cu interesele și acțiunile politice aferente ale țărilor regiunii. Efectul paradigmatic al mixturii locale de interese este absența unui consens al părților/țărilor din regiune privind agenda regională de priorități. Pentru țările membre UE și NATO, lista de priorități a regiunii este generată de consolidarea mediului securitar la nivelul întregii regiuni, pentru a se conserva câștigurile în planul economic și democratic. Pentru țările aspirante la integrarea în UE (NATO), prioritare sunt derularea reformelor economice, juridice, sociale etc. care le pot facilita accesul în clubul prioritar, coroborate cu dezideologizarea sovietică/rusească. Pentru unele țări din spațiul extins, echilibrul de poziționare între polul euroatlantic și Moscova pare a fi soluția ideală. În fine, pentru Moscova, singurul actor global din regiune, menținerea / reluarea controlului geopolitic al regiunii este esențială și prioritară. Competiția pentru leadership-ul regional, în care principalii jucători sunt (sau au aspirații în acest sens) Turcia, Ucraina, chiar România, nu pare a genera plusuri de coeziune. Noile formate regionale (spațiul extins al Mării Negre, Inițiativa București B9, Intermarium, Inițiativa celor trei mări) nu au încă claritate și consistență, în absența unui consens cu privire la prioritățile regiunii.  În fine, mozaicul etno-cultural al regiunii, experiența istorică a crizelor, intersecțiile rutelor strategice nord-sud și est-vest, asigură acestui spațiu un nivel ridicat de reziliență la teste, aptitudine obligatorie pentru spațiile geopolitice neomologate ca teritorii de confruntare. 

Toată această ecuație geopolitică face din regiunea Mării Negre poligonul perfect al noilor teste privind negocierea noii ordini globale. În penumbra bătăliilor pentru public (Siria, Orientul Mijlociu etc.), această regiune va da combinația alchimică a noii ordini mondiale.