Extinderea Construcției Europene în zona extinsă a Marii Negre. Balcanii de Vest

Autor: Alexandru Marian Crenganiș

De-a lungul istoriei, bazinul Mării Negre a reprezentat un spaţiu al cooperării şi comerţului, dar şi o zonă a confruntărilor militare şi politice. În prezent, Marea Neagră reprezintă un spaţiu de graniţă între Uniunea Europeană şi NATO pe de-o parte şi regiunea Caucazului, pe de altă parte. "Ca spaţiu geopolitic, bazinul Mării Negre este caracterizat de existenţa unor conflicte îngheţate, prelungite prin persistenţa în regiune a unor „moşteniri” sovietici de natură culturală, socială, dar şi politico-militară, de rivalitatea dintre Turcia şi Federaţia Rusă pentru obţinerea supremaţiei navale, dar şi de tentative ale statelor riverane, precum şi ale Uniunii Europene, de a dezvolta cooperarea economică şi de a consolida democraţia”.[1] Schimbarea contextului de securitate în imediata apropiere a bazinului Mării Negre a determinat schimbarea formatului de cooperare în regiune, lansând noi provocări la adresa politicii Uniunii Europene de vecinătate şi determinând revizuirea Parteneriatului Estic.

Totodată, „agresivitatea” în plan regional a Federaţiei Ruse a condus la manifestarea unui interes sporit al NATO pentru flancul de est, materializat prin derularea de exerciţii navale de mare amploare în Marea Neagră, dar şi prin amplasarea, în viitorul apropiat, a unor forţe de reacţie rapidă în mai multe state est-europene, printre care se numără şi România. De asemenea, descoperirea în Marea Neagră a unor "importante rezerve de hidrocarburi ar putea conferi arealului un rol central în asigurarea securităţii energetice atât a României, cât şi a Uniunii Europene, impunându-se o reevaluare, la nivel european, a politicilor de dezvoltare susţinute prin Parteneriatul Estic şi prin Sinergia Mării Negre, precum şi a celor de securitate comună"[2].

Pentru România, importanţa geostrategică a Mării Negre nu poate fi contestată. Bazinul Mării Negre prezintă pentru ţara noastră importante oportunităţi economice şi de dezvoltare, dar şi numeroase provocări de securitate.

Potrivit unor autori, există o serie de factori ai contextului global actual care au sporit importanţa geostrategică a Mării Negre, cu toate că, anterior, aceasta era considerată o „mare închisă”.

"Dintre aceşti factori, se pot enumera următoarele elemente:

• apariţia unei linii de demarcaţie între conflictele existente sau potenţiale din jurul bazinului Mării Negre (Balcani, Transnistria, Crimeea, Nordul Caucazului, estul Ucrainei);

• activitatea navală în Marea Neagră s-a intensificat, existând un mare potenţial pentru manifestarea unor rivalităţi navale între diverse puteri regionale;

• bazinul pontic s-a transformat într-un centru de integrare economică, potenţialul economic reprezentat de statele membre OCEMN stârnind interesul unor state non-riverane precum Austria, Germania sau Israel;

• nu în ultimul rând, potenţialul energetic al Mării Negre i-a conferit un rol geostrategic semnificativ pentru Uniunea Europeană atât datorită rezervelor de hidrocarburi, cât şi datorită faptului că, pentru a putea fi valorificate eficient pe piaţa europeană, rezervele de petrol şi gaze naturale din regiunea Mării Caspice ar trebui să tranziteze bazinul Mării Negre."[3]

Pentru Uniunea Europeană, Regiunea Extinsă a Mării Negre reprezintă un spaţiu al oportunităţilor de dezvoltare, dar şi un mijloc de a-şi asigura securitatea energetică. UE a urmărit o implicare activă în regiune încercând, prin mijloace diplomatice şi programe de asistenţă financiară, să „exporte” modelul european al democraţiei, statului de drept, stabilităţii economice şi al respectului pentru drepturile omului în statele din zona extinsă a Mării Negre.  

Extinderea

După cum stim, zona Balcanilor este o zonă a conflictelor permanente – cel mai recent fiind cel din anii 90, având ca început neînțelegerile etnice. Deși este o zonă conflictuală, marile puteri au început sa manifeste un interes tot mai mare pentru această regiune, după conflictul din Iugoslavia.

Toți actorii geopolitici sunt interesați de resursele din zonă dar și de poziția geopolitică și geostrategică.

În primul rând, UE este interesantă de această zonă, din perspectiva păcii și a stabilității. Practic, U.E. dorește împiedicarea propagării conflictelor între țările vecine dar și contrabalansarea influențelor Rusiei și Chinei, care sunt din ce în ce mai mari.

De stabilitatea zonei și menținerea păcii în zonă este interesată și NATO. Acest lucru a început să fie vizibil prin implicarea în conflictul din Iugoslavia dar și prin acceptarea ca membru NATO a Macedoniei.

O influență mare în această zonă o are Rusia. Din ce în ce mai îngrijoraţi de expansiunea NATO în spaţiul post-sovietic, dar şi de interesul pentru zona Balcanilor, administraţiile preşedintelui Vladimir Putin au început să ia în considerare oportunităţile de parteneriat în vest, prin care să încetinească ritmul extinderii către est până când acesta ar putea fi inversat.

Aceasta a avut și are în continuare relații bune cu Serbia. Relațiile încep în anul 1991, dar după aceea o bună perioadă acestea vor fi înghețate, fiind reluate ulterior după apariția statului Kosovo. Rusia s-a mai implicat financiar prin cumpărarea a 51% din acțiunile companiei Naftana Industrija Srbije de către Gazprom.  S-a mai implicat prin creearea unui Centru de criză comun ruso-sărb în orașul Niŝ, nod de comunicații între autostrăzile și rețelele feroviare care leagă Europa Centrală și de Est și Sudul Balcanilor.

 Pentru Moscova este și va fi de neacceptat ca țările din vecinătatea sa să se apropie de (și/sau cu atât mai mult să devină membre) NATO sau U.E. Popularitatea istorică de care se bucură în Balcanii de Vest, ca o contrapondere la Occident, reprezintă pentru Rusia o modalitate convenabilă şi ieftină de a-şi susţine imaginea ca o adevărată putere mondială, cu interese răspândite pe tot globul, inclusiv în vecinătatea UE.

Pentru a rămâne prezentă în regiune, Moscova va încerca prin toate mijloacele să identifice eşecuri ale politicilor UE şi americane pentru zona Balcanilor de Vest, va exploata diviziunile etnice ale regiunii, vulnerabilitatea statelor regiunii etc., exploatând prioritar legăturile politice, sistemele de informaţii, mijloacele financiare şi, cel mai important, relaţiile sale energetice.

 De ani de  Rusia a lucrat pentru a câştiga influenţă în Europa de Sud-est, folosindu-se de Serbia pentru a crea un sanctuar prietenos pe un continent ostil. Prietenia fără precedent între ruşi şi sârbi (care nu trăiesc numai în Serbia, ci formează şi minorităţi influente în ţările învecinate) face ca Serbia să devină prioritară în exercitarea interesului politic al Rusiei în regiune.

Un alt stat care a devenit din ce in ce mai interesat de această zonă este China. Începând cu anul 2016, "odată cu achiziţia, de către grupul COSCO, a unei participaţii de 51% în portul Pireus, caracterul implicării Chinei în Balcani a început să se schimbe. Împrumuturile acordate Macedoniei, Serbiei, Muntenegrului pentru finanţarea proiectelor de infrastructură rutieră, ca şi investiţiile în alte domenii, în ciuda avertismentelor din partea Băncii Mondiale”[4] şi a Fondului Monetar Internaţional (potrivit cărora proiectele respective pot pune în pericol stabilitatea fiscală a ţărilor din Balcani), demonstrează că atitudinea Chinei faţă de regiune este total diferită faţă de ceilalţi actori care îşi manifestă interesele în această zonă.

China oferă un partneriat politic, bazat pe cooperarea bilaterală pragmatică; astfel, Bejingul va beneficia de o influență politică în capitalele balcanice concomitent cu dezvoltarea conexiunilor cu piețele europene. China se gândeşte la Balcani ca la un hub comercial spre pieţele europene, precum şi ca la o modalitate de a-și proiecta puterea printre noii membri UE şi potenţialii candidaţi la aderare.

UE consideră China o ameninţare politică şi normativă deoarece investiţiile pe care le oferă nu respectă standardele de reglementare şi de mediu ale Uniunii Europene şi, mai mult decât atât, influenţează hotărârea statelor balcanice de a urma conducerea europeană în adoptarea politicilor şi regulamentelor.

În acest context, în mod surprinzător, Rusia nu este deranjată de influența Chinei în zonă. Acest lucru se intâmplă cel mai probabil deoarece nu există rivalități istorice, dar și din cauza faptului că investițiile chineze sunt utile Moscovei deoarece diminuează interesul statelor balcanice pentru instituțiile europene.

Dacă, în Uniunea Europană, se vorbește de o Construcție cu două viteze, putem spune că și în acest proces de aderare avem două viteze. Avem pe de o parte Serbia și Muntenegru, care au deschise un număr mare de capitole de negociere, iar de cealaltă parte avem Albania, Bosnia-Herțegovina, Republica Macedonia și Kosovo, relația de construcție a extinderii europene fiind cu aceste țări în etapa de început.

Ca urmare a perturbărilor provocate de conflictele din anii 1990 şi de crizele financiare din perioada 2008-2011, ţările din Balcanii de Vest (Albania, Bosnia şi Herțegovina, Kosovo, Macedonia, Muntenegru şi Serbia) şi-au consolidat relaţiile economice cu Uniunea Europeană. UE este cel mai mare partener comercial al regiunii, "reprezentând 83% din exporturile şi 67% din importurile sale. Din 2008, comerţul cu mărfuri între UE şi Balcanii de Vest a crescut cu 80%, stimulat de acordurile de stabilizare și asociere. În cifre, acest lucru se traduce astfel: peste 10 miliarde euro investiții străine și 43 de miliarde de euro schimburile comerciale"[5].

O problemă majoră în această zonă rămâne Macedonia. Conflictul de lungă durată cu Grecia a privat mai bine de 10 ani Macedonia de aderarea la UE. Disputa privind numele țării a subminat încrederea Greciei în zona Balcanilor, în timp ce pentru Macedonia a însemnat amânarea aderării. Cele două țări au căzut de acord asupra unui referendum, care a avut loc anul acesta, astfel încât Macedonia şi-a schimbat numele în Macedonia de Nord.

Un alt punct sensibil îl constituie acordul dintre Kosovo și Serbia care trebuie semnat până la finele anului în curs. Se pune problema dacă aderarea Serbiei la UE este condiționată de recunoașterea statului Kosovo. Deja au apărut și la Belgrad și la Priștina poziții prioritar negative privind acest acord.

Comisia Europeană a anunțat câteva inițiative pentru această zonă, cum ar fi: consolidarea statului de drept, cooperarea în materie de securitate și migrație, extinderea Uniunii energetice pentru a cuprinde și Balcanii de Vest.

Cu toate acestea, o posibilă aderare va fi extrem de greoaie și de lungă durată. O problemă deosebită o pune instabilitatea guvernamentală, dar și corupția din această zonă. O altă problemă o pune economica necompetitivă și șomajul extrem de mare. Unele state din Balcanii de Vest sunt dependente de investițiile străine din zona Uniunii Europene. Banca Mondială a estimat recent că vor fi nevoie de circa șase decenii pentru ca PIB-ul mediu pe cap de locuitor din Balcanii de Vest să atingă media UE.

Pentru România, susţinerea parcursului european şi euro-atlantic al statelor din Balcanii de Vest reprezintă una din priorităţile majore ale politicii externe. Statutul României de ţară membră UE şi NATO, precum şi vecinătatea cu spaţiul vest balcanic, impun o raportare specială a Bucureştiului faţă de statele din această regiune.

România a militat pentru grăbirea procesului de aderare (a și avut câteva inițiative în cadrul Președinției Consiliului Uniunii Europene, deţinută în 2019 pentru prima dată de la aderarea sa la Uniunea Europeană). Balcanii de Vest au fost de asemenea prezenţi în cadrul fostului Program de guvernare 2018-2020 într-o serie de referinţe punctuale care arată zonele de interes ale României şi gama de acţiuni pe care dorim să le întreprindem la nivel regional şi european. În fine, Balcanii de Vest continuă să reprezinte o prioritate și pentru actualul Guvern al României.

 Balcanii de  Vest sunt regiunea în care vocea României poate conta cu adevărat. Putem oferi expertiză în tranziția democratică și asigura susținerea statelor candidate din punct de vedere al reformelor care trebuie întreprinse.

O problemă majoră va  apărea dacă SUA și Uniunea Europeană se vor axa în perioada următoare pe rezolvarea problemelor interne și nu vor mai sprijini în mod sistemic procesul democratic din această zonă, fragilizat de miscări naționaliste.