Conflictele înghețate din Zona Extinsă a Mării Negre

Autor: Alexandru Marian Crenganiș

Noţiunea de Spaţiu Extins al Mării Negre include statele non-membre UE/NATO cu ieșire la Marea Neagră, precum Ucraina, Federaţia Rusă, Moldova, Georgia, (fără a se limita la ele; se apreciază că și celelalte două state din Caucaz, Armenia și Azerbaidjanul, aparțin regiunii). După destrămarea URSS, această zonă s-a confruntat cu mai multe conflicte înghețate – Transnistria, Osetia de Sud,  Abhazia, Nagorno-Karabah, dar și  Cecenia sau Donbas.

Conflictele înghețate din Zona Extinsă a Mării Negre au devenit o  sursă permanentă de instabilitate și insecuritate. Principală cauză care a dus la izbucnirea acestor conflicte a fost în general de natură etnică, iar desfășurarea lor a generat crize atât politice cât şi militare prin implicarea marilor puteri, precum Rusia pe de o parte și diferite țări occidentale pe de cealaltă parte, acestea fiind în tabere diferite de interese.

Conflictele înghețate par a fi depășit în intensitate conflictele militare, dar ele nu pot fi considerate încheiate deoarece, în urma tratativelor de stopare a acestora, nu au fost găsite soluții viabile care să  satisfacă ambele tabere implicate.

Au fost numite astfel ca fiind conflicte înghețate „acele conflicte care au atins o stare fragilă de echilibru, de tipul nici pace nici război, în urma victoriei militare a comunităților minoritare. Independența acestora nu este însă recunoscută la nivel internațional, rămânând un subiect al încălcării dreptului internațional.”[1]

În prezent, situația din Regiunea Mării Negre este extrem de complexă din cauza conflictelor din Ucraina, implicării Rusiei în coflictele înghețate, dar și a militarizării fără precedent a Peninsulei Crimeea. Federația Rusă dorește crearea unei zone tampon în Zona Mării Negre, folosind în acest sens, în favoarea ei, conflictele înghețate.

1. Conflictul moldo-transnistrean

 Acest conflict, precum multe altele din spațiul ex-sovietic, își poate avea cauza în moștenirea sovietică – în special, „naționalitatea politică, diviziunea ilegală a resurselor în cadrul RSS moldovenească dar și consecințele  perestroikai și glasnostului”[2] și politica pe care a promovat-o ultimul președinte al URSS, Mihail Gorbaciov.

Începând cu anul 1990, RSS moldovenească a cerut reforme în plan politic dar și social, precum și recunoașterea limbii „moldovenești”/române ca limbă oficială a statului. Aceste solicitări, dar și alte politici identitare (văzute de către unii experți străini ca fiind instrumente de „românizare” a vieții politice, culturale dar și a limbii”[3]) au dus la o serie de proteste a minorităților în întreaga RSS moldovenească, inclusiv a vorbitorilor de limbă rusă din regiunea de est a râului Nistru. Aceste proteste au dus în cele din urmă la proclamarea independenței Republicii Moldovenești Transnistrene în luna septembrie a anului 1990.

Ciocnirile între forțele guvernamentale ale Republicii Moldova și ale celor din Republica Transnistreană au început la sfârșitul anului 1990. Tensiunile au crescut imediat ce Republica Moldova și-a declarat independența, în august 1991 și au degenerat în perioada 19-21 iulie 1992. De partea separatiștilor s-a implicat militar și politic Rusia „prin Armata a 14-a, staționată în apropiere. Peste 1000 de persoane au fost ucise iar 4.500 rănite.”[4]

Conflictul moldo-transistrian a fost încheiat în 21 iunie 1992,  „în urma acordului semnat între președintele rus, Boris Elțîn, și cel moldovean, Mircea Snegur.”[5]  Conflictul a devenit unul de tip înghețat iar operațiunea condusă de către Rusia s-a transformat într-o poziționare permanentă a trupelor ruse pe linia frontului. Procesul de negociuere a păcii se derulează în prezent în formatul „5+2”: pe de o parte Transnistria și Moldova, iar pe de cealaltă parte OSCE, Rusia și Ucraina (plus SUA și UE).

După ce, mai bine de un deceniu, Republica Moldova a avut o politică servilă fața de Rusia, președintele Voronin refuză în anul 2003 semnarea „aşa numitului plan Kozak, de reglementare a conflictului transnistrean, prin care regiunii separatiste i se cereau multiple condiții de a se despărți de teritoriul R. Moldova și de a-și declara independența”[6]. Acest lucru marchează începutul orientării către Occident a Republicii Moldova.

Începând din 2009, de când majoritatea parlamentară a început să fie pro-europeană, Moldova s-a apropiat de UE și NATO. Politica de Vecinătate a UE este considerată (mai puțin în ultimele luni) a fi un succes pentru apropierea de valorile democratice, dar și pentru dezvoltarea  R. Moldova.

Conflictul transnistrean rămâne unul dintre cele mai reprezentative conflicte înghețate din spațiul ex-sovietic. Criza din 2014, din Ucraina, a influențat si acest conflict. După ultima întâlnire  a negocierilor 5+2 din anul 2014, „au fost doi ani de pauză, apoi consultările s-au reluat în anul 2016 la Berlin.”[7] De asemenea, alegerea președintelui pro-rus Igor Dodon în anul 2016 a afectat în mod direct negocierile în acest format. Acest a declarat că dorește semnarea unei rezoluții cu partea transnistreană.

Unii cercetători consideră că Transnistria „poate deveni  noua Crimee pentru Rusia, dacă aceasta va recunoaște independența teritoriului separatist”[8] Importanța strategică a Transnistriei s-a schimbat după anexarea Crimeei. Însă, în momentul de față, economia Rusiei nu îi mai permite inițierea unui nou conflict.

1. Conflictul din Caucazul de Sud

Georgia, Armenia și  Azerbaidjan sunt statele care constituie Caucazul de Sud. Această zonă are frontieră cu Rusia, Asia Centrală, dar și cu Orientul Mijlociu. De asemenea, ea se poziţionează “pe principalele rute de tranzit Est-Vest, Nord-Sud.”[9] Resursele din această zonă au făcut ca ea să devină una de interes strategic pentru diverși actori statali.

După prăbușirea URSS, această regiune a devenit una disputată între Turcia, Rusia și Iran. De asemenea, SUA, NATO și UE au interese în această regiune. În timp de Rusia dorește să obțină din nou influența în această regiune, Turcia percepe Caucazul de Sud „ca o regiune importantă pentru a stimula ambițiile sale de a deveni un centru energetic pentru Europa.”[10] De asemenea, Iranul are ca scop principal ca statele din regiune să nu proiecteze strategii defavorabile intereselor sale. Interesul statelor occidentale în această zonă a început să crească considerabil. Principalul motiv îl reprezintă instaurarea unui regim democratic în aceste zone, după ieşirea lor de sub influența directă a Federaţiei Ruse, dar și importantele resurse din această regiune. Există temeri că această zonă poate afecta  statele occidentale prin cronicizarea situației de instabilitate economică şi politică.

• Georgia

După obținerea independenței, au urmat crize politice dar și  confruntări armate pentru deţinerea  controlului asupra Abhaziei și Osetiei de Sud, care făceau parte din  Georgia Sovietică, până la destrămarea Federaţiei Ruse.

În anul 1990, autoritățile din Osetia de Sud au proclamat Osetia de Sud Republică independentă, ceea ce a dus și la declanşarea conflictelor armate (1991-1992). Pe 24 iunie 1992,  Georgia, Rusia și Osetia de Sud, „în calitate de observatori, au semnat acordul de la Soci, prin care își garantau integritatea teritorială.”[11]

Statutul Osetiei de Sud nu a fost stabilit, dar a fost creată “ o comisie tripartită de menținere a păcii, cuprinzând soldați din Georgia, Osetia de Sud și Rusia.”[12]

Confruntările dintre autoritățiile georgiene și cele abhaze au început în anul 1992 și s-au sfârșit în anul 1994. Armistițiul s-a semnat  în “mai 1994, fiind implicate Națiunile Unite și OSCE.”[13] Ambele părți au fost de acord asupra unor noi negocieri, prezidate de ONU, privind „redactarea  statutului Abhaziei de către ONU și OSCE, dar și întoarcerea refugiaților și schimbul de prizonieri. Acordul a fost supravegheat de Comunitatea Statelor Independente, de aproximativ 1700 de soldați ruși, dar și observatori ONU din Georgia.”[14]

Relațiile dintre Georgia și Abhazia  după anul 2001 au fost tensionate. “ Chiar și în momentul în care Tbilisi a oferit mai mulă autonomie federală Abhaziei, acesta s-a coordonat cu Osetia de Sud pentru a cere alipirea la Federația Rusă.”[15] După aceea, Rusia și-a stabilit o bază navală la Marea Neagră în Abhazia, „iar ca răspuns la blocada navală a Georgiei, asupra Abhaziei, nave rusești au început să patruleze în Marea Neagră”[16], pentru a împiedica navele georgiene să intre în apele teritoriale ale Abhaziei.

Ambele conflicte au rămas înghețate. Până în anul 2003, aceste au fost de interes scăzut, însă, odată cu venirea la putere a lui Mihail Saakașvili, acestea au redevenit de interes. Saakașvili „a proclamat restaurarea integrității teritoriale a Georgiei ca fiind unul dintre obiectivele sale principale, iar guvernul său a impus o mai bună integrare a republicilor separatiste.”[17]

Tensiunile au escaladat în anul 2008, când Georgia a încercat să recâștige controlul asupra Osetiei de Sud. Forțele georgiene au lansat un atac asupra orașului Tskhinvali. În replică, sub pretextul apărării cetățenilor ruși, Rusia a ripostat.

Conflictul a făcut „cca 850 de victime, de asemenea mulți dispăruți și răniți, iar peste 100.000 de civili au devenit refugiați. Rezultatul conflictului a dus la un nou status quo în anul ce a urmat.”[18] Rusia a recunoscut oficial indepedența Abhaziei și Osetiei de Sud.

Uniunea Europeană s-a implicat în rezolvarea acestui conflict. Reprezentantul special al UE în această zonă a fost însărcinat cu rezolvarea pașnică a conflictelor din zona Caucazului de Sud.

Un alt mijloc de implicare a UE pentru gestionarea conflictelor înghețate din Georgia a constat „în sprijinul financiar pentru implementarea reformelor necesare dezvoltării capacității interne a Georgiei de rezolvare a acestor conflicte”[19]. „Asistența financiară bilaterală pentru Gorgia se ridică, în perioada 2007-2013, la 452,1 milioane de euro.”[20]

Uniunea Europeană a fost primul actor implicat în medierea conflictului din Georgia. Conflictul a încetat prin intervenția Franței, care, la acea dată, conducea Președinția UE; la propunerea Parisului, a fost convenit un acord, cunoscut sub numele de Acordul în șase puncte, care prevedea: „încetarea utilizării forței, încetarea definitivă a ostilităților, permiterea accesului liber a ajutorului umanitar, retragerea forțelor georgiene la bazele militare permanente, retragerea forțelor rusești în spatele liniilor la care se aflau înaintea izbucnirii conflictului, deschiderea negocierilor internaționale privind acordurile de stabilitate și securitate în Abhazia și Osetia de Sud.”[21]

În urma evenimentelor din anul 2014, Rusia și-a consolidat controlul asupra Abhaziei și Osetiei de Sud. Aceasta a mărit prezența militară în aceste regiuni. „Rusia și Abhazia au încheiat un acord de Alianță și un Parteneriat strategic în noiembrie 2014, în timp ce cu Osetia de Sud a semnat un tratat de Alianță și Integrare în anul 2015.”[22]

• Nagorno-Karabah

 Disputa pe statutul noului stat format se dă între Armenia şi Azerbaidjan pe de o parte, iar pe de cealaltă parte avem conducerea autoproclamatei regiuni Nagorno-Karabah, fiind  implicate și alte puteri regionale. Armenia este sprijinită de Rusia, iar Azerbaidjanul este sprijinit de Turcia. „ De-a lungul timpului, Linia de Contact, ce se întinde pe 100 de kilometri, a fost considerată una dintre cele mai periculoase zone militarizate din vecinătate Europei.”[23]

Istoria conflictului datează de mai multe secole, dar istoria contemporană a acestuia începe odată cu anul 1980. În perioada sovietică, acest conflict a fost lichidat. În anul 1988, pe 20 februarie, „Consiliul regional din Nagorno a decis că provincia ar trebui integrată în Armenia. În același an, la 1 decembrie, Armenia a declarat regiunea ca parte a republicii armene unificate.”[24]

În anul 1991 are loc un referendum în NK privind independența față de Azerbaidjan. Pentru independență au votat „99,8% din populație.”[25] Guvernul azer a respins acest referendum și astfel a început conflictul actual. Armenia, dar și diaspora armeană, au susținut independența NK. Forțele  separatiste au reușit să rupă din Azerbaidjan cam 15% din teritoriu. Până în anul 1994, „conform datelor Institutului de Securitate de la Stockholm, mai mult de 30.000 persoane au fost ucise şi peste un million strămutate.”[26]

Conflictul s-a “stins“ în data de 12 mai 1994, după ce, la Moscova, delegaţii Statelor Independente au fost de acord cu încetarea focului iar pe 27 iulie acest acord a fost extins pe o perioadă nedeterminată de timp.

Spre deosebire de celelalte conflicte, în NK nicio parte nu a acceptat operaţiunile de pace conduse de către Federaţia Rusă. Cu toate acestea, negocerile au fost duse cu OSCE şi grupul de la Minsk, care a fost creat în anul 1992. Inclusiv SUA au încercat un proces de negociere în anul  “2001, la Key West, Florida. De asemenea, au urmat, în anul 2007, o altă încercare de negociere, cunoscută sub denumirea de Procesul de la Praga, apoi celebrele Principii de la Madrid, dar şi negocierile încercate de ruşi în anul 2011.”[27] Nici unul dintre aceste procese de mediere nu a avut succes.

În anul 2016 au avut loc cele mai sângeroase conflicte de după anul 1994. Aceste lupte s-au purtat în perioada 2-5 aprilie. Aceste conflicte au fost diferite față de celelalte, deoarece atacul care le-a provocat a fost planificat din timp, iar „campania militară s-a bazat pe o nouă strategie a Azerbaidjanului care viza obţinerea  şi securizarea controlului, susţinut de o dezvoltare importantă a propriilor capabilităţi militare”[28].

Uniunea Europeană s-a implicat şi în acest conflict, pentru soluţionarea acestuia. Relaţiile UE de facto cu Armenia şi Azerbaidjan diferă în conținut și obiective. Pentru Armenia, prima recomandare a UE pentru rezolvarea conflictului este „creşterea sprijinului politic pentru eforturile de rezolvare a conflictului în cadrul Grupului OSCE de la Minsk, pe baza principiilor şi normelor internaționale, inclusiv principiul autodeterminării popoarelor.”[29] Pentru Azerbaidjan, acelaşi document stipulează că relaţiile între UE şi Baku se vor baza pe „valorile comune, inclusiv respectul şi sprijinul pentru suveranitatea, integritatea teritorială şi inviolabilitatea graniţelor recunoscute la nivel internaţional.”[30]

De asemenea, UE a acordat sprijin financiar Armeniei şi Azerbaidjanului. În perioada anilor 2007-2013, Armenia a primit  215 milioane euro, iar Azerbaidjanul 143,5 milioane euro.

După 2014, lista conflictelor înghețate din regiune pare a se fi îmbogățit cu raioanele de est din Ucraina, cunoscute sub numele generic de “Donbas”. Evoluțiile din teren, în Donbas, sunt simultane, în prezent, tentativelor de negociere a noilor formule de pace, derulate în formatul Normandia.