România, factor activ în zona Mării Negre

Autor: Alexandru-Marian Crenganiș

Mediul de securitate din Bazinul Mării Negre (care ia în calcul prioritar evoluțiile din șase state riverane – România, Bulgaria, Ucraina, Rusia, Georgia, Turcia, dar include și Caucazul de Sud şi Republica Moldova) este în continuă schimbare. În urma anexării abuzive a  Crimeei de  către Federaţia Rusă, zona Mării Negre a devenit extrem de militarizată.

Ca urmare a acestor evenimente, este necesar să înţelegem mediul de securitate din Marea Neagră dar, mai ales, provocările atipice din această zonă. Este nevoie mai mult decât oricând de cooperare şi dialog între statele riverane pentru a preveni eventuale noi conflicte.

Încă din perioada comunistă, România era una dintre cele mai independente state (față de Moscova) din blocul comunist. După căderea comunismului, România a devenit stat membru NATO în anul 2004 şi stat membru UE în anul 2007. De asemenea, România a semnat, în anul 1997, un Parteneriat strategic cu SUA, valabil şi astăzi.

Anul 2014 a adus extrem de multe probleme din punct de vedere geostrategic în vecinătatea extinsă a României, mai ales în Regiunea Extinsă a Mării Negre. Aceste probleme au continuat şi în anul 2015, chiar amplificându-se, iar în prezent apar cu o frecvență ridicată noi probleme şi provocări, atât pentru România, cât şi pentru NATO şi Uniunea Europeană.

După evenimentele din anul 2014, securitatea din Marea Neagră a devenit pentru NATO, dar şi pentru România, o prioritate. De asemenea, România a participat la numeroase misiuni şi exerciţii NATO în Marea Neagră. România este unul dintre puţinele state ale Alianței care aloccă 2% din PIB pentru apărare.

Conform actualei Strategii de Apărare a Ţării, România are următoarele obiective pe plan internațional: „consolidarea profilului României în UE şi NATO, asigurarea securităţii în Marea Neagră, consolidarea parteneriatului strategic cu SUA, aprofundarea cooperării cu statele vecine, dar şi cu cele din flancul estic al NATO, susţinerea parcursului european al Republicii Moldova”[1].

Pentru a face față noilor provocări din jurul său, România „va continua procesul de înzestrare şi modernizare a Armatei Române, prin alocarea a 2% PIB timp de 10 ani, începând cu 2017, va dezvolta cooperarea cu NATO şi SUA, va dezvolta industria de armament şi achiziţionarea de echipament”[2].

România a trimis frecvent trupe în misiunile NATO. Forțele române terestre acționează în Afganistan încă din anul 2002 şi au contribuit cu „peste 20.000 de soldaţi în perioada 2002-2013; de asemenea, marina a trimis nave în misiuni NATO şi UE, în Marea Mediterană şi Oceanul Indian”[3].

De asemenea, România a participat la numeroase exerciţii organizate de NATO, printre care pot fi menționate Saber Gardien în 2013 sau Platium Laion în 2018.

După evenimentele din anul 2014, România a solicitat sporirea prezenţei trupelor NATO staţionate temporar pe teritoriul său. Ca răspuns, NATO a fost de acord cu înființarea unei divizii multinaţionale cu sediul la Bucureşti – “Comadamentul Naţional de Divizie Sud-Est” care se află sub comanda SACEUR şi în cadrul căruia „îşi desfăşoară activitatea ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri din 14 ţări, cu un număr total de 280 de persoane”[4].

După evenimentele din anul 2014, România a început să conştientizeze pericolele geopolitice din Marea Neagră şi să acţioneze ca stat activ membru UE şi NATO prin modernizarea armatei, dar şi prin întărirea cooperării în aceste organisme. Începând cu anul 2017 au fost depuse eforturi considerabile pentru a moderniza tehnica militară şi a achiziţiona echipamente militare moderne.

În urma instalării componentelor americane de apărare aeriană a  spaţiului NATO pe teritoriul său, România a devenit o ţintă, cel puțin la nivel retoric, a Moscovei; declaraţiile oficialilor ruşi confirmă în mod repetat că aceste componente ar reprezenta un pericol la adresa securităţii Federaţiei Ruse. Scutul antirachetă, apărut în timpul Războiului Rece, este un proiect ce a început sub Adminsitraţia Regan. “La 23 martie 1983, s-a creat proiectul Iniţiativa pentru Apărarea Strategică“[5], care avea ca scop apărarea împotriva rachetelor din URSS”.

În urma summitului de la Lisabona din anul 2010, s-a luat hotărârea de a dezvolta un scut antirachetă care “să asigure acoperirea totală şi protecţia tuturor statelor membre NATO din Europa, teritoriile şi forţele militare ale acestora, împotriva ameninţărilor crescânde reprezentate de proliferarea rachetelor balistice”[6].

România a semnat la 13 septembrie 2011 „Acordul cu SUA privind dislocarea Sistemului American de apărare împotriva rachetelor balistice”[7]. Acest document prevedea „înfiinţarea şi operarea unui sistem terestru SM-3 BMD”[8] la baza de la Deveselu.

În momentul de faţă există un mare pericol privind rachetele balistice din Orientul Mijlociu. Este de aşteptat ca această ameninţare să devină tot mai frecventă, mai ales din partea Iranului. „Iranul are deja cel mai larg inventar de rachete balistice din Orientul Mijlociu şi îşi extinde scara, raza de acţiune şi gradul de sofisticare a forţelor de rachete balistice, multe dintre ele capabile sa transporte încărcătură nucleară”[9]. Conform unor evaluări americane, Iranul va obține la un moment dat „capacitatea de a lovi în câţiva ani ţinte dispuse în SUA”[10].

Astfel, scutul de la Deveselu permite României să-şi îmbunătăţească statutul politic, economic şi militar în cadrul Alianţei, dar şi în Spaţiul Lărgit a Mării Negre. De asemenea, România a avut de câştigat economic în urma amplasării scutului; tot amplasarea scutului anti-rachetă a dus, cel puțin până acum, la consolidarea securității în zonă.

Amplasarea bazei de la Deveselu a generat totodată şi riscuri. În primul rând, a dus la o tensionare a relaţiilor României cu Rusia, dar şi a Rusiei cu NATO (deşi în perioada implementării, România a informat în permanenţă Federaţia Rusă cu privire la obiectivele acestui demers). Ameninţările la adresa României au început să fie tot mai frecvente în luările de poziţie a Rusiei după ruperea Tratatului de Neproliferare Nucleară  dintre SUA şi Rusia.

Unul din motivele pentru care Rusia s-a retras din Tratat a l-a reprezentat, cel puțin la nivel oficial, baza de la Deveselu. Chiar în unele declaraţii recente, Ministrul Apărării din Rusia a cerut SUA „să distrugă rachetele MK-41 de la Deveselu pentru a se putea reveni la Tratatul de Neproliferare”[11].

Oficialii NATO au afirmat în mod repetat că Baza de la Deveselu are caracter defensiv (şi nu ofensiv) și că, în acest context, Kremlinul încearcă să distragă atenţia de la încălcările repatate ale Tratatului de Neproliferare.

Prezenţa scutului anti-rachetă pe teritoriul românesc va oferi României şansa de a-şi îmbunătăți prezenţa în Alianţă, dar şi în Zona Mării Negre. De asemenea, a duss – cel puțin până la acest moment – la o îmbunătăţire a mediului de securitate din Bazinul Mării Negre. Deşi, în ultima perioadă, România a devenit o ţintă a atacurilor (declarative) din partea Rusiei, NATO și-a făcut o tradiție din a reacţiona de fiecare dată, desfiinţând cu argumente logice acuzaţiile Kremlinului.

În ultimele zile, asistăm la o escaladare fără precedent a tensiunilor dintre Iran şi Statele Unite. După cum ştim, relaţiile dintre cele două state s-au deteriorat în principal după ce preşedintele american a ordonat asasinarea celui mai important genral din armata iraniană, generalul Soleimani.

România a avut o poziţie matură și echilibrată față de aceste evenimente, cerând să se revină la calm și la negociere, manifestând totodată solidaritate cu principalul său aliat strategic. De asemenea, Bucureștiul a mai atras atenţia asupra lipsei clare de reacţie din partea UE privind acțiunile unui regim care este nu doar totalitar  dar şi anti-occidental.

România are responsabilitatea, pe care o confirmă periodic, de a proiecta stabilitate, democrație şi prosperitate în Zona Extinsă a Mării Negre, mai ales într-un design de securitate regională din ce în ce mai complicat.