Croaţia şi pericolul naţionalismului
Alexandru-Marian Crenganiș
La începutul acestui an, croații l-au ales pe fostul prim-ministru Zoran Milanovic, un social-democrat, în funcția de președinte. Victoria lui Milanovic a fost posibilă pentru că acesta are reputația de a-și putea onora promisiunea de a face din Croația o țară mai tolerantă și de a întoarce pagina trecutului său din timpul războiului. De asemenea, victoria acestuia este văzută ca un semn că țara se îndepărtează de ideile naționaliste de extremă dreaptă care au devenit predominante în regiune (și nu numai).
Milanovic, care a dominat electoral orașele mari din Croația, nu a reușit totuși să obțină un succes semnificativ în zonele rurale mai conservatoare – unde acesta a câștigat parțial datorită scindării din dreapta politică locală. În plus, el a inclus unele elemente de dreapta în campania sa pentru a atrage voturile alegătorilor conservatori.
În timpul președinției predecesorului de dreapta al lui Milanovic, Kolinda Grabar-Kitarovic, unii lideri din elita politică a Croației au cedat tendinței de revizionism istoric și de glorificare a criminalilor de război pentru a câştiga capital politic suplimentar. Acest lucru a permis proliferarea unor discursuri de extremă dreaptă și a contribuit la extinderea semnificativă a ideilor naționaliste, xenofobe și rasiste din țară.
În 2019, în Croația s-a înregistrat o creștere a violenței naționaliste și a infracțiunilor motivate de ură. Cu un an în urmă, un raport al Comisiei Europene a avertizat că „discursurile de incitare la ură și intoleranță din discursul public se agravează” în țară, principalele obiective fiind „sârbii, persoanele LGBT și romii”. În raport se mai arată că răspunsul autorităților croate la această tendință îngrijorătoare a fost slab.
Ideile de supremație etnică ce câștigă teren astăzi în Croația își au rădăcinile în războiul de independență a Croației (purtat în perioada 1991-1995, în timpul războaielor pan-iugoslave).
În timpul luptei croaților pentru suveranitate împotriva forțelor iugoslave și sârbe, care ocupaseră o treime din țara lor, mii de persoane și-au pierdut viața și alte aproximativ 300,000 au fost strămutate. În 1995, forțele croate au recâștigat controlul asupra Croației printr-o operațiune militară extinsă, cu numele de cod Oluja (Storm) și au deschis calea către independența țării. Astăzi, Croația sărbătorește această operațiune ca pe un act de eliberare, dar mulți sârbi o consideră un act de purificare etnică, întrucât operațiunea care a eliberat Croația a dus, de asemenea, la strămutarea populației sârbe indigene din Croația.
Forțele sârbo-croate bosniace au comis, de asemenea (ca și celelalte părți implicate în conflict), crime de război și crime împotriva umanității în timpul războiului acestora împotriva forțelor bosniace.
În 1993-1994, conducerea autoproclamatei "Republici Croate Herzeg-Bosnia" s-a lansat într-o campanie de creare a unui mini-stat croat pur etnic în Bosnia și Herțegovina prin violență și teroare, iar Croaţia urma să anexeze acest teritoriu. Acest efort, care a avut sprijinul Croației, a declanșat un război între forțele croate și bosniace. În timpul acestui război, croații bosniaci i-au forțat pe musulmani să-și părăsească locuințele, apoi i-au bombardat și i-au asediat luni de zile.
În timp ce câțiva oficiali croați de rang înalt au recunoscut și au condamnat aceste crime în trecut, unii politicieni de dreapta din țară continuă să minimizeze consecințele devastatoare ale acțiunilor întreprise de trupele croate. Uneori, aceștia glorifică chiar luptătorii și generalii croați pentru crime de război comise în Croația, precum și în Bosnia și Herțegovina.
Actualul guvern al Uniunii Democrate Croate (HDZ) și fostul președinte Grabar-Kitarovic, care provin din același partid, și-au exprimat în mod repetat sprijinul față de criminalul croat de război Slobodan Praljak.
În 2017, Praljak, împreună cu alți cinci oficiali croați, au fost condamnaţi de Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (TPII) pentru comiterea de crime împotriva umanității în Bosnia și Herțegovina. Curtea a constatat că Praljak face parte din gruparea criminală care a încercat să epureze etnic o parte din populaţia musulmană din Bosnia şi Herţegovina
Praljak s-a sinucis bând otravă în ultima zi de deliberări la TPII. După moartea sa, președintele de atunci Grabar-Kitarovic l-a descris ca fiind "un om care a preferat să-și dea viața în loc să trăiască, fiind condamnat pentru crime pe care credea cu tărie că nu le-a comis".
Fostul președinte lăudase criminalul de război cu mult înainte de moartea sa, scriind într-o declarație emisă în anul 2017: "Contribuția generalului Slobodan Praljak la apărarea Croației și a Bosniei și Herțegovinei de o agresiune sârbă sporită și la apărarea supraviețuirii poporului croat în locațiile sale istorice din timpul Războiului de independență [războiul Croației din anii 1990] este de o mare importanță".
Grabar-Kitarovic a continuat să-l laude ca pe un erou național până la sfârșitul mandatului său de președinte. Recent, în decembrie 2019, ea a postat pe rețelele de socializare o fotografie cu Paljak alături de steagul croat și o cruce, într-o evidentă încercare de a câştiga voturile alegătorilor naționaliști de dreapta în campania electorală pentru funcția de șef de stat, unde l-a concurat pe Milanovic.
Încercările politicienilor proeminenți croați de a șterge din memoria publicului crimele produse în timpul războiului și de a glorifica criminalii de război brutali ca eroi naționali contribuie direct la recrudescența ideilor și narațiunilor de extremă dreaptă din Croația. Mai mult, elitele din țară nu doar aprobă, dar și laudă crimele comise de forțele croate împotriva altor grupuri etnice, creând astfel un mediu confortabil pentru exprimarea și proliferarea de opinii xenofobe, rasiste și instigare la ură.
Acest revizionism istoric periculos nu se limitează doar la evenimentele care au avut loc în timpul războaielor iugoslave relativ recente. În Croația, elementele de extremă dreapta încearcă de asemenea să revizuiască istoria complicată a celui de-al doilea război mondial.
Ustașii, membrii partidului de natură fascistă care au manageriat statul independent al Croației între 1941 și 1945, au ucis sute de mii de sârbi, evrei și romi, precum și numeroși disidenți politici în Iugoslavia în timpul celui de-al doilea război mondial. Partidul a supravegheat de asemenea cunoscutul lagăr de concentrare Jasenovac unde, potrivit estimărilor Muzeului Memorial al Holocaustului din SUA, au fost ucise între 77 000 și 99 000 de persoane.
În mentalul colectiv al popoarelor din Balcani, Ustasa este văzută ca o organizație ultranaționalistă, violentă, rasistă, "teroristă", care reprezintă o eră întunecată în istoria croată și europeană. Cu toate acestea, în Croația modernă, brutalitatea acțiunilor regimului Ustasa a fost uneori minimalizată de mass-media și de către politicieni proeminenți, iar partidul este prezentat de mulți ca un simbol al vremurilor bune și al mândriei naționale.
Salutul partidului, "Ready for [the] Homeland" (Za Dom Spremni), este încă folosit în mod deschis în rândul naționaliștilor de extremă dreapta. Negarea Holocaustului, care vine “la pachet” cu igienizarea crimelor comise de Ustasa împotriva evreilor din Croația, pare de asemenea să fi devenit tot mai permisivă în țară.
Aceste atitudini permisive față de regimul Ustasa, împreună cu narațiunile care subminează crimele comise de luptătorii croați în timpul războaielor iugoslave, normalizează atitudinile rasiste și xenofobe în Croația contemporană.
Ultranaționalismul a devenit atât de acceptat în Croația, încât țara și-a sărbătorit succesul la Campionatul Mondial de Fotbal din anul 2018 cu o reprezentație a unui cântăreț de extremă dreapta, Marko Perkovic Thompson, în piața principală a capitalei croate. Acesta a fost invitat să concerteze la Zagreb de către echipa națională de fotbal și de către antrenorul acesteia.
Astăzi, Croația este un creuzet de hiper-naționalism. Unele elite politice din țară, inclusiv Grabar-Kitarovic, nu numai că nu au reușit să condamne opiniile de extremă dreapta, dar au și creat un mediu în care activiștii de extremă dreapta se simt legitimați să își răspândească ideile dezbinatoare și periculoase. În acest context, având în vedere natura covârșitoare de dreapta a ideologiei campaniei lui Milanovic, este puțin probabil ca alegerea acestuia în funcția de președinte să schimbe cursul periculos descris mai sus.
Pentru a lăsa în urmă politica și discursul urii, Croația trebuie să renunțe urgent la apologia criminalilor de război și să pună capăt ascensiunii nostalgiei fasciste. De asemenea, trebuie să ia măsuri imediate pentru a contracara normalizarea opiniilor rasiste și xenofobe în rândul populației. Incapacitatea de a realiza aceste obiective ar putea avea consecințe nefaste nu numai pentru Croația, ci și pentru întreaga regiune a Balcanilor.
