Relațiile bilaterale dintre România și Polonia în perioada interbelică

Relațiile bilaterale dintre România și Polonia în perioada interbelică

Autor: Alexandru Marian CRENGANIȘ, masterand, Specializarea Relații Internaționale, Facultatea de Istorie și Studii Politice, Universitatea Ovidius Constanța

Analiză elaborată în cadrul stagiului de practică la Asociația Casa Mării Negre / Black Sea House  (iunie – iulie 2018)

 

Relațiile diplomatice

 

 

Așezarea geografică, dar și implicațiile spațiului baltic și pontic, unde s-au ciocnit de-a lungul secolelor cele mai mari imperii, au creat premisele unui destin aproximativ comun pentru Polonia și România.

Relațiile bilaterale  au o tradiție îndelungată, „cronicii polonezi atestând existența lor  începând cu ultimul sfert al secolului al XIV-lea. Din teritoriile românești, Moldova a avut ample relații cu Polonia, dar nu au lipsit și conflictele, care s-au încheiat în 1691, odată cu ultima expediție în Moldova a regelui Jan Sobieski al III-lea.”[1]

Relațiile politice au favorizat „schimburile  economice și legăturile culturale, vizibile cu predilecție în secolul al XVIII-lea, când influențele umaniste poloneze sunt remarcabile, îndeosebi în domeniul istoriografiei.”[2] Un astfel de exemplu îl reprezintă istoriografii Gheorghe Ureche și Miron Costin, care și-au făcut studiile în Polonia. Un alt eveniment, care a ajutat la evoluția relațiilor  româno-polone, a fost reprezentat de Revoluția de la 1848, „când conducătorii revoluției românești au cultivat relații cu aripa conservatoare a emigrației poloneze, care s-au extins pe parcursul ultimei jumătăți a secolului al XIX-lea, presa din exil sprijinind mișcarea  pentru unificarea Principatelor din 1859.”[3]

Destinul celor două țări a cunoscut din nou o apropiere la sfârșitul Primului Război Mondial, când ambele țări au reușit să-și realizeze idealul național, Polonia redevenind stat național în 11 noiembrie 1918, iar România la 1 Decembrie 1918. Astfel, acest lucru a condus la restabilirea relațiilor diplomatice după mai bine de un secol de pauză.

Nu se poate stabili o dată certă pentru  restabilirea contactelor între cele două țări și nici „în ceea ce privește recunoașterea oficială a Poloniei de către România.”[4] Recunoașterea reciprocă, apare drept implicit în urma schimbului de scrisori oficiale între primul ministru al Poloniei, Ignacy Paderewski, către primul-ministru al României, Ion I. C. Brătianu, la 12 ianuarie 1919, respectiv a Președintelui Senatului României, Mihail Peherekyde, către Ignacy Pederewski.”[5]

Aceste două documente sunt considerate momentul când cele două state s-au recunoscut reciproc în mod oficial. De altfel, „este și prima reacție venită de la București la cererea lui Józef Pilsudski, șeful statului polon, de a  recunoaște independența Poloniei. Ion Bulei consideră totuși, într-o cronologie privind relațiile diplomatice ale României, că stabilirea relațiilor între România și Polonia s-a făcut la 9/22 februarie, prin stabilirea reciprocă de reprezentanțe diplomatice provizorii în cele două capitale.”[6]

Problema relațiilor dintre cele două state era complicată de doi factori: „artificialul regat polon creat de germani era reprezentat la București de Mariusz de Lindé, aflat la post și după încheierea războiului mondial și faptul că guvernul de la Varșovia nu a fost imediat recunoscut de Antantă, care continua să mențină vechiul statut  al Comitetului național de la Paris.”[7]

Astfel, relațiile diplomatice bilaterale au fost stabilite provizoriu la 9 februarie. În data de 16 iulie 1919, autoritățile de la București au decis trimiterea unei legații la Varșovia, condusă de Alexandru Florescu. Misiunile diplomatice română și polonă „au fost, în întreaga perioadă interbelică, canale de legătură între cele două state, instrumente care au contribuit la o mai bună cunoaștere a celor două state.”[8]

Pe lângă legații, transformate ulterior în 1938 în ambasade, România a avut o serie de consulate în Polonia. În anul 1929, la data de 17 decembrie, România și Polonia, „semnează o convenție consulară în 24 de articole.”[9] În baza acestei convenții, se vor deschide consulate românești în Varșovia, Lvov, Poznan și Danzing.

De asemenea, și Polonia a înființat o serie de consulate în România. Pe lîngă cel din București, au fost înființate consulate poloneze în Constanța, Brăila, Galați, Cernăuți și Cluj. Activitatea acestora s-a înscris în linia obișnuită a acestui gen de oficii diplomatice. O atenție specială a fost acordată cunoașterii și sprijinirii minorității poloneze din România. Deși a sprijinit și financiar comunitatea poloneză din România, aceasta acțiune nu a avut un caracter negativ și iredentist.

 

Cooperarea politico-militară

 

În primii ani interbelici, relațiile dintre România și Polonia au fost determinate de scopul comun al acestora, și anume securizarea frontierelor răsăritene. Inițial, ministrul de Externe român, Take Ionescu, dorea atragerea Poloniei în alianța celor cinci. Acest lucru nu a fost posibil deoarece între Polonia și Cehoslovacia existau anumite conflicte, care priveau disputa unor teritorii. Cu toate acestea, Polonia și-a exprimat dorința de a face o alianță cu România, pentru a elimina orice amenințare venită din partea rusă.

Astfel, negocierile purtate de guvernul român și polonez, „au dus la semnarea, la 3 martie 1921, a tratatului de prietenie și colaborare și a convenției militare.”[10] De fapt, încă din „vara anului 1920 au fost schițate în secret punctele esențiale ale alianței româno-polone cu ocazia vizitei la București a generalului Rozwadowski.”[11]

Esența defensivă a alianței „a fost definită în Art 1: Polonia și România se angajează să se ajute reciproc în cazul în care una din ele ar fi atacată fără provocare din partea sa, la frontierele sale orientale actuale.”[12] Prin sintagma „frontiere răsăritene actuale”, care apare în textul convenției, “este evidentă recunoașterea oficială a apartenenței la cadrul național statal a Basarabiei și Bucovinei, respectiv a Galiției Orientale și a regiunii lituaniene Vilnius.”[13]

Această convenție defensivă între cele două state conținea și trei protocoale secrete, numite A, B și C. „În protocolul secret A, cei doi miniștri de Externe precizau că “frontierele orientale actuale” înseamnă cadrul rezultat din prevederile tratatului de la Paris dintre România și Puterile Aliate privind Basarabia și ale tratatului de pace polono-sovietic de la Riga. Aceste „frontiere orientale actuale”[14] trebuiau să fie recunoscute și internațional, iar protocolul A reprezenta astfel primul pas către acest obiectiv.

În cadrul protocolului secret B se stipula ca acest protocol “să fie ținut  secret atâta vreme cât tratatul de pace polono-sovietic nu va fi semnat. Rostul protocolului era să preîntâmpine o nouă insistență din partea Franței  sau a Angliei de a îndrepta cele două state împotriva vecinului de la Răsărit și de a nu trezi suspiciuni la Moscova.”[15] Protocolul secret C, care era și cel mai important dintre cele trei, „consemna necesitatea studierii mijloacelor prin care se va putea încheia Mica Înțelegere în cinci, astfel ca să-și dea garanții reciproce contra oricărei agresiuni și să se întrajutoreze pentru menținerea acestor tratate sau a unora dintre ele.”[16]

În completarea convenției politice, la aceeași dată a fost semnată si convenția militară între cele două state. Textul convenției releva două chestiuni : “un factor definitiv, de colaborare mutuală în cazul unei agresiuni neprovocate și, pe de altă parte, un evident factor antisovietic.”[17]

Convenția militară din 1921 era compusă din „11 articole și în mod declarat a avut un caracter secret. Articolul 1, cheia întregii alianțe, impunea că, în cazul în care unul din cele două state ar fi fost atacat dinspre Răsărit, statul neagresat avea obligația de a declara imediat mobilizarea generală.”[18]

În data de 16 decembrie 1922 s-a semnat între România și Polonia „un nou aranjament tehnic, redactat în aceiași termeni neagresivi, alianța fiind operantă numai în ipoteza unei agresiuni neprovocate.”[19] Prin apariția unor noi elemente în politica europeană, convenția menționa că „în cazul producerii unui atac împotriva unei părți contractante, cealaltă se angaja să intre în război.”[20]

În anul 1926 a fost semnată prelungirea alianței cu Polonia. Tratatul semnat în anul 1921 a fost înlocuit cu „cu unul cu garanții generale, al cărui conținut se înscria în spiritul Pactului Societății Națiunilor.”[21] În acest nou tratat a fost inclusă, „prin eforturile României, clauza erga omnes (împotriva tuturor).”[22] În data de 15 ianuarie 1931, la Geneva, a fost semnată prelungirea acestuia cu încă cinci ani.

În afară de convențiile politice și militare, România și Polonia au mai negociat și semnat și alte acorduri. Astfel, în data de 24 octombrie 1929, se semnează Tratatul de Arbitraj. Tratatul a fost ratificat de România în data de 28 decembrie 1929, iar de Polonia la data de 11 ianuarie 1930.

Un alt document semnat între cele două state a fost Convenția cu privire la ajutorul mutual și protecție juridică în materie civilă. A fost semnat în data de 19 decembrie 1929. În data de 26 martie 1930 se semnează Convenția pentru extrădarea infractorilor și de asistență juridică în materie penală. În mai 1935 au fost adoptate două documente importante: „Convenția cu privire la protecția, conservarea și reconstituirea bornelor de hotar și Actul final de delimitare a hotarelor româno-polone.”[23]

 

Cooperarea economică

 

Relațiile economice dintre cele două state sunt foarte vechi. Odată cu terminarea Primului Război Mondial, relațiile economice între cele două state au fost reluate și s-au dezvoltat din ce în ce mai mult. Acest lucru se datora „acelorași cauze care până acum o sută cincizeci de ani au provocat strânse legături comerciale.”[24]

Pentru a reglementa schimburile reciproce de mărfuri și pentru soluționarea problemelor financiare, au fost semnate o serie de acorduri și convenții între cele două state. Chiar protocolul C al Convenției de alianță „stabilea că cele două guverne se angajau să negocieze un tratat de comerț  și unele convenții bilaterale.”[25] În cele din urmă, a fost semnată o Convenție comercială. Aplicarea ei a întâmpinat peidici, deoarece Polonia avea o economie dirijată.

Acestă convenție a fost denunțată pînă la urmă în anul 1929, iar în locul ei a fost semnată, în data de 23 iunie 1930, o Convenție “ de comerț  și navigație pe doi ani.”[26] Aceasta a fost în vigoare până la începerea celui de-al doilea război mondial.

În baza acestei Convenții din anul 1930,  au fost semnate o serie de acorduri  speciale de aplicare. Astfel, la 24 octombrie 1936,  s-a încheiat Acordul confidențial privind schimburile comerciale, valabil pe un an, dar cu clauza de tacito recondito. De asemenea, listele de mărfuri au fost modificate printr-un Protocol”[27] semnat în data de 22 iulie 1938.

Alături de aceste convenții, s-au semnat și o serie de acorduri  privind modalitățile de plată: unul semnat în decembrie 1934, cel de-al doilea semnat în data de 10 februarie 1937 la Varșovia, un altul la 22 iulie 1938, dar și Convenția asupra turismului din data de 24 aprilie 1937.

Evoluția schimburilor comerciale dintre cele două state, s-a caracterizat prin „fluctuații și printr-o balanță oscilantă: în intervalul 1919-1938, balanța a fost de 7 ori activă pentru România și deci de 13 ori pasivă.”[28] Legăturile economice dintre cele două țări nu s-au limitat doar la comerț și comunicare, dar s-au dezvoltat și în domenii precum: agricultura, industria sau finanțele; în aceste domenii, consemnăm legături economice foarte reduse.

Între cele două războaie mondiale, raporturile economice dintre cele două țări au fost limitate ca volum din cauza faptului că structura economică a celor două state era asemănătoare. Ca urmare, legăturile economice dintre cele două state au fost de intensitate redusă, limitate ca direcție și acțiune.

 

 

Colaborarea în domeniul cultural

 

Dacă în cazul relațiilor politico-militare am consemnat o răcire a acestora, în perioada celui de-al doilea deceniu interbelic schimburile în ceea ce privește cultura s-au dezvoltat constant. „Interferențele s-au înregistrat în literatură, poezie, teatru, muzică, arte și științe. Din inițiativa unor prestigioși oameni de cultură, apar societăți și ligi de prietenie în principalele centre universitare (Iași, București, Lvov, Poznan, Varșovia).”[29] Acestea au constituit un bun instrument pentru  strângerea legăturilor româno-polone.

În anul 1934 a fost creată la București “Asociația intelectuală româno-polonă, iar în anul 1939, Asociația culturală româno-polonă. Au funcționat și  două organisme specializate: Comitetul de presă polono-român și Asociația juridică româno-polonă.”[30]

Activitatea acestor asociații a dus la semnarea unui acord cultural între cele două țări în anul 1936, iar în anul 1937 „se deschidea Institutul polonez cultural în București. În consecință, traducerile poloneze din clasicii literaturii române au fost consistente, trecând prin Mihai Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Lucian Blaga sau Nicolae Iorga.”[31]

 

Evoluția relațiilor bilaterale

 

Relațiile dintre cele două state, la nivel politic, au avut o evoluție sinuoasă, trecând de la prima fază de ascensiune (între anii 1919-1933) la o etapă de răcire. „Demiterea lui Nicolae Titulescu din guvern, în august 1936, a marcat revitalizarea alianței româno-polone, care ocupa un loc tot mai important până în ajunul celui de-al doilea război mondial, când anumite acte ale politicii externe poloneze au evidențiat dificultatea reală a găsirii unui punct de vedere comun în chestiuni vitale.”[32]

Trebuie scos în evidență și faptul că alianța româno-polonă „atât cea politică, cât și cea militară, încheiate în 1921 și care s-au păstrat până la prăbușirea Republicii polone, în septembrie 1939, a avut drept fundament piloni mai importanți decât ceea ce separa aceste state.”[33]

Atacarea Poloniei de către cele două puteri totalitare cu care se învecina nu a trecut fără ecou în România. Președintele Consiliului de Miniștri, ca răspuns la solicitarea guvernului polonez, va da un comunicat în data de 15 septembrie 1939, în care erau prevăzute măsurile pentru primirea refugiaților.

În noaptea de 17 spre 18 septembrie, „președintele  Poloniei, primul-ministru și alți membri ai guvernului au trecut granița în România, fiind primiți cu ospitalitate la Cernăuți, urmați de un număr mare de militari, civili, vehicule și materiale de război.”[34] În ciuda presiunilor externe, dar și a amenințărilor, România a acceptat cererea guvernului polonez de a tranzita  pe teritoriul său rezerva de aur a Băncii Poloniei.

 

Concluzii

 

Așezarea geografică și implicațiile geopolitice ale spațiului baltic și pontic, unde s-au ciocnit de-a lungul sutelor de ani marile imperii, au creat premisele unui destin foarte asemănător pentru România și Polonia.

Relațiile bilaterale dintre cele două state sunt vechi, ele datând din a doua jumătate a secolului XIV-lea. După terminarea primului război mondial, acestea au fost reluate și, în urma negocierilor, în data de 3 martie 1921 a fost semnat Tratatul de prietenie și colaborare dar și Convenția militară.

Pe lângă tratatul de prietenie și convenția militară, în anul 1922 s-a semnat între cele două state un nou aranjament tehnic. De asemenea, s-a mai semnat în anul 1929 o convenție economică, care va fi reînnoită în anul 1931. În baza acestei convenții, vor mai fi semnate câteva documente în scopul cooperării în plan juridic între cele două state.

Toate aceste acorduri, dintre care cele politico-militare au fost de maximă importanță, au constituit fundamentul pe care au evoluat concret raporturile politice și militare româno-polone în perioada interbelică. Trebuie spus că aceste acorduri au funcționat până în anul 1939, când statul polonez va dispărea.

Relațiile româno-polone au cunoscut, la nivel politic, o evoluție sinuoasă, trecând la început printr-o fază de accesiune care a corespuns anilor 1919-1933. Apoi a urmat o etapă de răcire, dar demiterea lui Nicolae Titulescu din guvern, în august 1936, a dus și la revitalizarea relațiilor bilaterale.

Alianța militară româno-polonă a reprezentat, pentru România, un element deosebit de important din sistemul de securitate regional menit să păstreze status-quo-ul teritorial și geopolitic. De asemenea, aceasta alianță mai era importantă deoarece România se confrunta tot mai des cu revizionismul maghiar care devenea tot mai agresiv și amenința integritatea țării.

Dincolo de toate acestea, relațiile româno-polone din perioada interbelică au evoluat pozitiv. România nu a avut cu Polonia nici o dispută teritorială, fiind singurul din vecinii săi în această situație. Solidaritatea reciprocă se manifestă și în ziua de astăzi, după ce ambele țări au cunoscut teribilul regim comunist.

 

 

Bibliografie

 

  • ANGHEL, Florin, Constituirea Sistemului Cordon Sanitaire”: Relațiile româno-polone, 1919-1926, Editura Cetatea de Scaun, 2008
  • CAMPUS, Eliza, Politica externă interbelică: 1919-1939, Editura Politică, 1975
  • CEAUȘESCU, Ilie, PASCU, Ștefan, România în anii celui de-al doilea război mondial, Volumul I, Editura Militară, 1989
  • CONSTANTIN, Ion, Din istoria Poloniei și a relațiilor româno-polone, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2005
  • DASCĂLU, Nicolae, Relațiile Româno-Polone, Editura Academiei Române, 1991
  • SCURTU, Ioan, Tratatul de Istorie a Românilor, Volumul VII, Editura Enciclopedică, 2003
  • https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/romania-si-polonia-in-perioada-interbelica-alianta-inimilor-un-singur-popor-cu-doua-drapele   

 

 

 

 

 

 

 

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Anghel Florin, Constituirea Sistemului „ Cordon Sanitaire”: Relațiile româno-polone, 1919-1926, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2008, p.60.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem., p. 61.

[7] Nicolae Dascălu, Relațiile Româno-Polone, Editura Academiei Române, București, 1991, p. 14.

[8] Ibidem., p. 18.

[9] Ibidem., p. 24.

[10] Ceaușescu Ilie, Pascu Ștefan, România în anii celui de-al doilea război mondial, Volumul I, Editura Militară, București, 1989, p. 143.

[11] Nicolae Dascălu, op.cit., p. 29.

[12] Ioan Scurtu, Tratatul de Istorie a Româniilor, Volumul VII, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 433.

[13] Florin Anghel, op.cit., p. 124.

[14] Ibidem., p. 125.

[15] Ioan Scurtu, op.cit., p. 434.

[16] Ibidem.,

[17] Florin Anghel, op.cit., p. 135.

[18] Ibidem., p. 137.

[19] Ceaușescu Ilie, Pascu Ștefan,, op.cit., p. 143.

[20] Ibidem.,

[21] Ioan Scurtu, op.cit., p. 435.

[22] Eliza Campus,  Politica externă interbelică: 1919-1939, Editura Politică, București, 1975, p. 19.

[23] Nicolae Dascălu, op.cit., p. 55.

[24] Ibidem., p. 94.

[25] Ibidem., p. 106.

[26] Ibidem., p. 105.

[27] Ibidem., p. 105.

[28] Ibidem.  p. 128.

[30] Ibidem.,

[31] Ibidem.,

[32] Nicolae Dascălu, op.cit.,p. 56.

[33] Florin Anghel, op.cit. p. 150.