Globalizarea - istorie, confruntare şi viitor

Autor: Andrei Vlășceanu

Notă: Articolul a fost publicat inițial pe blogul autorului de pe site-ul "Adevărul" (Blogurile "Adevărul")

Comuna primitivă, Antichitatea şi Evul Mediu s-au format şi modelat sub imperiul “globalizării”, iar prezentul este rezultatul istoriei!

Nu există o definiţie clară a „globalizării“, însă putem sublinia principala idee de „flux“: al persoanelor şi ideilor, al tehnologiei, al comerţului şi implicit al capitalului, procese petrecute la nivel internaţional. În acelaşi timp, toate aceste lucruri nu se puteau petrece fără acorduri politico-juridice transnaţionale, interregionale şi globale, ele fiind „baza“ întregului ecosistem creat pe interdependenţă.

La ora actuală, pe fondul crizei Covid-19, apar multiple voci care anunţă sfârşitul „globalizării“ şi al „multilateralismului“, însă istoria procesului, care se îmbină cu însăşi istoria civilizaţiei umane, ne arată contrariul – după cum urmează.

I. Prima globalizare - Polisurile greceşti şi coloniile feniciene din Mediterana

Istoria începe din „comuna primitivă“, iar principiul comerţului şi al activităţii economice se dezvoltă încă de atunci prin troc şi ulterior prin introducerea numerarului din aur, argint, bronz şi câteodată fier. Însă prima globalizare apare prin intermediul apariţiei statului şi a relaţiilor acestuia cu alte state, iar bunele relaţii se aplicau mai ales în comerţ.

Căderea Troiei a reprezentat cel mai mare „cataclism“ geopolitic din istorie: urmând firul narativ al lui Homer din Iliada, atunci Micene a devenit „centrul“ lumii antice, aşa cum o cunoşteau grecii antici. Efectul dispariţiei imperiului troian din Asia Mică a reprezentat apariţia polisurilor greceşti de pe coasta vestică a Mării Egee; acestea, fiind în strânsă legătură cu statele-mamă din arhipelagul grecesc european, au devenit totodată „puncte de contact“ cu popoarele asiatice / barbare, fapt care a ajutat la creşterea comerţului şi a fluxului filosofic.

Grecii antici au fost un popor de navigatori înnăscuţi, fiind deopotrivă comercianţi si soldaţi, iar aceștia au dominat multă vreme cele 3 mări: Mediterana de Est / Egeea, Marea Marmara şi Marea Neagră, au creat alte polisuri/colonii (Histria, Callatis şi Tomis din Dobrogea) şi au interacţionat cu popoarele „barbare“ / non-elene, dezvoltând relaţii de comerţ şi chiar alianţe politico-militare, creionând astfel, de facto, primele relaţii de interdependenţă.

Un alt popor „globalizator“ au fost fenicienii, de origine semitică şi cu origini pe malul estic al Mediteranei (actualmente Libanul de azi); aceștia au dezvoltat flote comerciale şi militare şi o „reţea“ de colonii în arealul Mării Mediterane (unde Cartagina era „bijuteria coroanei“), care trecea de „Coloanele lui Hercule“ / strâmtoarea Gibraltar şi ajungea în arhipeleagul britanic.

În acest sens observăm că grecii şi fenicienii au reuşit să realizeze „prima globalizare“ prin multiplele colonii create din arealul mediteranean şi prin realizarea unor operaţiuni comerciale şi schimburi culturale de amplitudine, care au contribuit la viitoarea „globalizare“ prin „lumea elenistică“.

II. A doua globalizare - Imperiul elenistic al lui Alexandru cel Mare

Macedonia antică a fost un regat balcanic care a devenit, în decurs de câteva decenii, o forţă militară ce a dominat, iniţial, lumea greacă şi ulterior, un areal semnificativ de la Marea Mediterană până în India, iar „arhitecţii“ acestuia au fost Filip al II-lea şi fiul său, Alexandru al III-lea devenit „Alexandru cel Mare“, dezvoltarea acestuia fiind de facto un alt efect al căderii Troiei.

Filip al II-lea a preluat un regat „barbar“, însă a introdus arta militară tebană, deoarece Teba, după Atena, era una dintre principalele forţe militare din Grecia antică; tebanii preluaseră disciplina şi structura militară de la Sparta lui Licurg – d.e. falanga. Astfel, armata macedoneană a devenit o adevărată „maşină de război“, iar tânărul rege a început să-şi extindă regatul în Balcani şi a intervenit direct în politica din arhipelagul grecesc; prin câştigarea bătăliei de la Chaeronea, unde fiul său Alexandru era comandantul flancului drept, Filip a devenit „conducătorul“ oraşelor-stat greceşti prin Liga de la Corint, având ţelul de a începe războiul cu imperiul persan şi a de a elibera oraşele de pe coasta estică a Mediteranei. Însă asasinarea acestuia de către Perdicas a reprezentat o întârziere a planurilor militare, ele fiind preluate și dezvoltate de către tânărul rege Alexandru al III-lea.

Alexandru a crescut sub 3 influenţe şi automat şi-a rafinat permanent gândirea şi ţelurile filosofice, politice şi militare. Prima influenţă a fost cea exercitată de mama lui, Olimpia (care a fost o influenţă puternică asupra viitorului rege, mai ales în zona de învăţătură). A doua influenţă a fost exercitată de Homer prin Iliada (tot prin intermediul mamei lui, care-i spunea că este fiu al lui Zeus și descendent al lui Ahile, eroul războiului din Troia şi învingătorul lui Hector). A treia influenţă a fost cea a lui Aristotel, filosoful care i-a insuflat spiritul „elenist“ – astfel încât să-i dezvolte apartenenţa la cultura greacă şi să o aplice/exprime prin eliberarea oraşelor greceşti de sub dominaţia imperiului persan. Pe acest fond, Alexandru pleacă din Pella pentru a elibera coasta estică a Mediteranei cu direcţia spre Egipt. Debarcând în Asia Mică (după presupunerile de atunci chiar la ruinele Troiei), tânărul rege începe operaţiunile militare împotriva armatei persane, formată inclusiv din unităţi de mercenari greci (considerate unităţi de elită) şi inițiază totodată expediţia către Egipt, eliberând coasta Ionică, tăind „nodul gordian“ şi cucerind Tirul (baza principală a flotei feniciano-persane); regele s-a îndreptat spre Ierusalim şi ulterior spre delta Nilului, unde a fost declarat faraon, urmând ca oracolul din Siwah să-l declare fiu al lui Zeus-Amon.

Dominat de ideea „elenistică“ şi având o misiune mistică, Alexandru decide cucerirea imperiului persan; în urma bătăliei de la Gaugamela, regele Darius al III-lea fuge definitiv, iar Alexandru devine „regele Asiei“, urmând ca Babilonul, Susa şi Persepolisul să-şi deschidă porţile în faţa cuceritorului. Fiind dornic de noi cuceriri, dar şi pentru a-şi legitima tronul asiatic, Alexandru continuă campania estică, traversează Munţii Hindukuş spre valea Indului către subcontinentul indian pentru a ajunge la „marginea lumii“, însă extenuarea armatei îl determină să se întoarcă la Babilon. În timp ce plănuia o expediţie navală în Golful Persic spre Oceanul Indian, Alexandru moare la 33 ani, iar imperiul lui „elenistic“ este împărţit între generalii lui, unde Egiptul îi va reveni vărului său (unele surse spuneau că erau fraţi vitregi), Ptolemeu.

Alexandru a fost un vizionar „globalizator“ prin aderenţa la „elenism“, fapt care s-a materializat prin construcţia Alexandriilor: o „reţea“ de 20 de oraşe care au încurajat traficul comercial şi implicit al oamenilor şi al ideilor filosofice, al interschimburilor culturale din Grecia antică prin Orientul Mijlociu şi Asia Centrală până la graniţa indo-chineză, unde Alexandria din Egipt a fost „Farul Antichităţii“.

Un adevărat „imperiu al minţii“ care a contribuit la următoarea „globalizare“ – cea realizată prin „drumurile mătăsii“.

III. A treia globalizare - „Drumurile mătăsii“ din perioada romană şi a Evului Mediu

Denumirea de „drum al mătăsii“ reprezintă de fapt fluxul comercial care a „unit“ Eurasia din cele două puncte extreme, China şi Roma şi, traversând Asia Centrală şi Orientul Mijlociu, lega totodată bazinul mediteranean cu Oceanul Indian.

Conform izvoarelor istorice, în special cele scrise, aceste „legături“ le regăsim inclusiv în perioada imperiului roman, deşi exploratorul veneţian l-a făcut faimos în sec XIII e.n. Ca efect al căderii Troiei, potrivit firului narativ din Eneida şi Ab Urbe Condita, eroul Enea şi troienii supravieţuitori ajung în peninsula italică, urmând ca după câteva secole pe cele 7 coline să apară cel mai puternic oraş-stat al lumii antice: Roma. Iniţial regat, ulterior republică şi imperiu, Roma s-a dezvoltat prin geniul conducătorilor săi, ajungând să aibă cea mai puternică, eficientă şi disciplinată „maşină de război“: legiunea romană, formată exclusiv din cetăţeni; la apogeul imperiului, legiunile însumau 750-800.000 soldaţi, prezenţi la „zidul lui Hadrian“, pe malurile Rinului şi Dunării, la graniţa cu imperiul persan şi la „graniţa“ cu deşertul Sahara; astfel, Roma domina şi controla întregul bazin al Mării Mediterane. Roma şi Imperiul Persan au fost competitori geopolitici acerbi însă, în perioadele de pace, caravanele şi comerţul înfloreau pretutindeni, astfel încât mătasea, mirodeniile exotice, sclavii şi alte „bogăţii“ începeau să curgă în spaţiul eurasiatic din China până la Roma şi viceversa, sporind interschimburile culturale şi implicit conştientizarea despre alte spaţii, state şi puteri geopolitice.

„Drumurile mătăsii“ au reprezentat astfel principalul flux şi coridor comercial timp de un mileniu, perioadă în care spaţiul mediteraneano-european a suferit schimbări de 180º la nivelul formei şi substanţei.

• Prima schimbare: imperiul a fost creştinat, iar împăratul Constantin a creat a doua capitală în fosta colonie a Bizanţului (vechi polis grecesc), redenumit Constantinopol.
• A doua schimbare: imperiul a fost divizat în „cel de Apus“ şi „cel de Răsărit“.
• A treia schimbare: dispariţia „Imperiului de Apus“, pe fondul invaziei „barbare“, unde regele germanic Odoacru l-a determinat pe ultimul împărat, Romulus Augustus, să abdice.
• A patra schimbare: apariţia imperiului carolingian în anul 800; acesta a fost ulterior împărţit, fapt care a dus la apariţia statelor feudale medievale (ex: Franţa, Anglia, etc), aflate sub „suzeranitatea“ papală.
• A cincea schimbare: apariţia califatelor islamice în Orientul Mijlociu şi cucerirea Ierusalimului de către sarazini au determinat Occidentul catolic, sub puterea bulelor papale, să recurgă la „cruciade“, să recucerească Ierusalimul şi să înfiinţeze un „regat creştin“; în acelaşi timp, a crescut puterea maritimă veneţiană – venețienii au profitat de „drumul mătăsii“ şi de efectul său „globalizator“, devenind dominanţi în Mediterana şi reuşind să ajungă în Marea Neagră, ulterior urmaţi de competitorii genovezi.
• A şasea schimbare: sarazinii, conduşi de Saladin, recuceresc Ierusalimul, iar cruciaţii se retrag în Europa, însă „drumul mătăsii“ continuă să se menţină.
• A şaptea schimbare: invazia mongolă, sub conducerea lui Gengis Han, a cucerit China şi a spulberat statele din Asia Centrală, iar „drumul mătăsii“ a fost pus în stand-by, fiind ulterior reluat prin hanaturile turanice.
• A opta schimbare: triburile turcomane, mai ales sub conducerea lui Osman, au devenit principala forţa militară asiatică, urmând să creeze “imperiul osmalâilor” – în 1453, sultanul Mehmet al II-lea (crescut sub influenţa lui Alexandru cel Mare) cucereşte Constantinopolul; Înalta Poartă va domina arealul geopolitic oriental timp de aproape 500 de ani, iar „drumul mătăsii“ va însemna de fapt comerţul turco-veneţiano-genovez.
• A noua schimbare: „Reconquista“ spaniolă şi începutul „marilor descoperiri geografice“, care s-au materializat ulterior în primele imperii portughezo-spaniole, ulterior unificate în „imperiul universal“ al lui Carol Quintul şi în „imperiul unde soarele nu apune“, al lui Filip al II-lea.

În acest context, modificările de mai sus au creat premise pentru următoarea „globalizare“ – cea realizată prin imperiile coloniale.

IV. A patra globalizare - imperiile „globale“ prin coloniile africano-asiatico-americane

„Marile descoperiri geografice“ reprezintă un capitol-cheie din istoria umanităţii, unde asistăm la prima expansiune comercialo-militară la nivel global, în special pe latura maritimă. Motivul principal l-a reprezentat preţul ridicat al mărfurilor „exotice“ aduse prin „drumul mătăsii“ (controlat de otomani) şi livrate în Europa de către cele două republici italieneşti: Genova şi Veneţia, care se întreceau în „bacşişuri“ la curtea din Istanbul pentru a câştiga bunăvoinţa sultanului. În acest sens, portughezii, în special viitorul Henric Navigatorul, au avut o abordare diferită din dorinţa de a ajunge la „sursa“ directă a mărfurilor exotice. Astfel, portughezii au profitat de Atlantic şi au început expediţiile către sud, creând porturi pe coastele Africii, ajungând în Oceanul Indian, Asia de Sud-Est şi stabilind colonii în China (Macao) şi fiind primii care au intrat în contact cu Japonia medievală a shogunatului. Reconquista spaniolă şi unificarea regatelor Aragon şi Castilia au creat baza necesară astfel încât Cristofor Columb să aibă o abordare diferită de Portugalia: în loc să ocolească Africa, el dorea să traverseze Atlanticul prin Vest pentru a „scurta“ drumul către „Indii“. Astfel, el a descoperit continentul american, iar coloniile spaniole, formate pe teritoriile imperiilor azteco-mayaşe-incaşe, au reprezentat un „izvor“ strategic financiar pentru Spania – în timpul lui Carol Quintul, având deja şi Portugalia cu coloniile ei, acesta a devenit un împărat „global“, iar fiul său, Filip al II-lea, a ajuns să afirme că „soarele nu apune“ în imperiul lui.

În acelaşi timp, pe fondul competiţiei dintre puterile europene, Anglia şi Franţa, ulterior noul stat Olanda, au început propriile expediţii şi colonizări pentru a-şi construi propriile imperii „globale“, urmând ca Africa, America şi o parte din Asia să fie „împărţite“ între marile puteri coloniale, fapt consumat între 1500 şi 1900. Astfel, la începutul secolului XX, Europa este „centrul lumii“, unde se regăseau imperiile coloniale deopotrivă cu imperiile continentale (Germania, Austro-Ungaria, Turcia otomană şi Rusia ţaristă) şi aflate în interdependenţe economice profunde, interschimburi culturale şi relaţii de rudenie: regina-împărăteasă Victoria era „bunica Europei“, având în vedere că împăraţii Rusiei şi ai Germaniei erau nepoţii ei şi veri deopotrivă.

După victoria Antantei din WW1, Imperiul Otoman, considerat „bolnavul Europei“, a fost împărţit între Marea Britanie şi Franţa: Acordul Sykes - Picot, prin care s-au împărţit fostele provincii otomane şi s-au creat „protectorate“, majoritatea în Orientul Mijlociu şi Nordul Africii / MENA, continuându-se astfel procesul „globalizării“ prin extinderea imperiilor coloniale.

Politicile revanșarde interbelice şi afirmarea ideologiilor fasciste, naziste şi comuniste, bazate pe un fundament naţional, au creat premizele WW2, iar elementul său principal a fost celebrul „spaţiu vital“ văzut de germani ca fiind motivul pentru expansiuni teritoriale. Prin invadarea Poloniei, convenită și implementată în comun cu URSS, Germania nazistă a intrat în război total cu Marea Britanie, Franţa şi ulterior SUA.

Finalizarea WW2 şi începutul „Războiului Rece“ au reprezentat următoarea formă de „globalizare“.

V. A cincea globalizare - bipolarismul global, „decolonizarea“ şi afirmarea „satului global“

WW1 a scos SUA din autoizolarea impusă, ca tradiţie politică, acestea intervenind în forţă pe frontul de Vest cu 1.000.000 soldaţi, sub comanda lui John „Black“ Pershing, fapt care a impus armistiţiul de la Compiegne şi finalul războiului, urmând ca Woodrow Wilson să fie liderul de necontestat al negocierilor de pace.

SUA, născute din războiul de independenţă, au devenit o forţă economică şi militară în urma a două evenimente-cheie:

(1) forţa militară a fost forjată în focurile războiului civil american, când unionismul federalist a învins separatismul confederat, iar instituţiile federale au devenit principalele elemente de putere în politica externă şi politica de apărare;

(2) expansiunea vestică, când SUA au ajuns la malul Pacificului, iar infrastructura de cale ferată a urmat îndeaproape industria manufacturieră; în aceste condiții, SUA au devenit un stat bi-oceanic, fapt care le-au determinat să-şi dezvolte propria forţă navală. Potrivit folclorului local, Rusia e apărată de „generalul“ Iarnă, aşa cum SUA sunt apărate de „amiralii“ Atlantic şi Pacific. La momentul începutului WW2, SUA a adoptat o „detaşare“ faţă de război, deşi generalul McArthur era în Filipine când armata japoneză a început invazia Asiei de Sud-Est, însă atacul de la Pearl Habour a declanşat „maşina de război“ a SUA, urmând ca bomba nucleară să-i afirme supremaţia politico-militară. Ulterior, URSS, prin reţeaua Rosenberg, a reuşit să egaleze puterea atomică americană, astfel încât lumea s-a transformat în spațiu de manifestare a bipolarismului competiţional politico-militar dintre „Lumea Liberă“ vs „Lumea Comunistă“ și a trăit în acest bipolarism definit sintetic de Pax Atomica / Mutual Assured Destruction.

Concomitent cu acest trend global, imperiile coloniale au început să se dizolve, iar fostele colonii să-şi câştige independenţa, generând noi raporturi relaţionale între metropolă şi noile state. Iniţial, metropola folosea colonia pentru materiale prime iar ulterior ca piaţă de desfacere; în schimb, indigenii puteau intra în reţeaua culturală a metropolei, astfel încât viitorii lideri de stat post-coloniali erau educaţi în acel sistem: Gandi, Lee Kuan Yew etc.

În acelaşi timp, metropola a modernizat spaţiul colonial, noul stat a beneficiat de o anumită „infrastructură“ deja existentă, iar noua conducere a trebuit să se orienteze în lumea bipolară: pro-SUA sau pro-URSS, fapt care a dus şi la reorientări ideologice (ex: Vietnam). Însă „globalizarea“ s-a menţinut indiferent de opţiunile politico-ideologice, iar fluxurile mondiale au continuat, mai ales pe fondul competiţiei de mai sus.

Creşterea cheltuielilor militare şi lipsa performanţei economice, la care s-au adăugat absența viziunii politice şi cangrena corupţiei interne, au “falimentat” politic și instituțional URSS şi întregul „lagăr“ comunist, iar fostul colos sovietic s-a dizolvat într-o serie de state independente, mai mult sau mai puţin dependente de fosta metropolă imperială/sovietică: Moscova.

Astfel, SUA şi aliaţii ei din NATO câştigă Războiul Rece, America devine superputerea mondială şi devine „primus inter pares“; drept consecință, tot sistemul global şi toate statele îşi reconfigurează raporturile în funcţie de „noua Romă“; în acest timp, Rusia devine o putere regională, dar cu apetit şi ambiţii globale; această victorie nu se putea materializa fără o breşă necesară şi anume „dezgheţarea“ relaţiilor sino-americane, fapt care a marcat ultimii aproape 50 de ani şi a generat momentul de „ridicare“ a Chinei d.p.d.v. economic, politic, militar şi geostrategic.

Fukuyama a proclamat „finalul istoriei“, unde democraţia liberală va fi sistemul de guvernare global, regional şi statal, însă „istoria“ va continua să existe şi să continue, iar anii ‘90 au fost marcaţi de războaie, genocide, afirmarea terorismului Al-Qaeda etc.; NATO şi UE s-au extins prin aderarea fostelor state comuniste, iar Rusia a trebuit să ducă două războaie pentru a nu se dezmembra. În acelaşi timp, se construiește o viziune realistă asupra viitorului (Huntington) prin „ciocnirea civilizaţiilor“,„decolonizarea“, crearea noilor state şi afirmarea propriilor identităţi civilizaţionale. Pe baza „matricei lui Huntington“, civilizaţiile sunt coagulate în jurul unui stat-nucleu, cu excepţia lumii islamice care are mulţi „pretendenţi“, dar fără forţa necesară impunerii unui “nucleu” (politologul a acordat o „şansă“ conceptuală Turciei non-kemaliste şi islamice, iar astăzi vedem în plină manifestare regimul islamic al lui Erdogan şi noile ambiţii neo-otomaniste ale acestuia).

Revenind la statele-nucleu, Occidentul de astăzi se regăseşte într-un impas major pe fondul unei autentice „furtuni“ generată de declaraţiile și  acțiunile politice de nivel înalt ale unora dintre liderii săi; putem regăsi în configurația de astăzi a Europei state care funcționează ca nuclee ale proiectului European – SUA, Germania şi Franţa, iar UK este o „curea de transmisie“, în timp ce din est începe să se ridice o nouă “stea”, Polonia.

Trăim astfel într-un „sat global“ în care fiecare decizie politică semnificativă sau scădere masivă a burselor poate afecta cealaltă parte a lumii, am devenit interdependenţi de facto. La orizont se anunţă un nou război rece, între China şi SUA, unde dorinţa Beijingului este să devină noul lider mondial; în subsidiar, Beijingul îşi doreşte să domine mările apropiate pentru a se lansa în dominaţia oceanelor planetare, însă US Navy rămâne stabilă și credibilă pe poziţiile sale din Pacificul de Vest, Oceanul Indian şi zona australiană, pentru a ţine în şah China.

„Globalizarea“ rămâne un punct esenţial în dezvoltarea societăţii umane ca un tot întreg, însă nu va tinde spre o „guvernare mondială“ deoarece caracterul identitar (al fiecărui stat şi automat al fiecărei civilizaţii aparţinătoare) pare a reprezenta un obstacol de netrecut; vom asista astfel la o lume globală a civilizaţiilor bazate pe co-existenţă, competiţie şi cooperare.

Astfel, „globalizarea“ nu va mai fi opusă „naţionalismului“; ambele dimensiuni vor deveni interdependente prin „civilizaţii“. Referitor la Uniunea Europeană şi la o posibilă sucombare a acesteia pe fondul crizei pandemico-economice, există întotdeauna posibilitatea „recreării“ unui astfel de proiect, iar un exemplu elocvent poate fi crearea unei „pieţe unice“ în NATO, un NAFTA transatlantic, care poate reprezenta fundamentul unei noi construcții euroatlantice.

PS: Viitorul a început de la anunţul preşedintelui Obama, din 2013, când a fost anunţată lansarea proiectului privind mineritul în centura de asteroizi. Preşedintele Trump a preluat acest proiect şi l-a materializat printr-un ordin executiv, iar între timp a anunţat crearea unei „forţe spaţiale“; potrivit acestuia, SUA vor fi primul stat care va coloniza Marte. Viitorul este în spaţiu!

Date despre autor: Andrei Vlasceanu este analist de politică externă și membru al Clubului Militar de Reflecție Euroatlantică