Zelenski – bilanțul primului an de politică externă
La 21 aprilie 2020 s-a împlinit un an de la alegerea lui Volodimir Zelenski ca președinte al Ucrainei.
Analiștii politici de la Kiev au conturat, cu această ocazie, un bilanț de etapă al politicii interne și externe în primul an al mandatului actual al lui Zelenski în calitate de șef de stat.
Alena Ghetmanciuk, director al Centrului “Noua Europă” de la Kiev, a publicat recent în mass-media ucrainene o amplă analiză privind politica externă a Ucrainei în primul an al acestui mandat.
Principalele evaluări ale acesteia:
În acest prim an, președintele Zelenski a demonstrat că nu face un cult din politica externă, folosind-o exclusiv pentru prioritățile agendei sale interne.
În timpul președinției lui Zelenski, nu s-au produs nici ridicarea sancțiunilor împotriva Rusiei (enunțată în mod activ de către adversarii săi în perioada campaniei electorale), nici abandonarea cursului de integrare a Ucrainei în UE și NATO.
Pariul inovator al lui Zelenski, de a găsi investitori străini în loc de noi aliați în războiul cu Rusia, ridică până acum mai multe întrebări decât răspunsuri. Ucraina nu a primit nici noi aliați puternici, nici noi investitori puternici. Kievul pare a fi renunțat, de asemenea, la rolul internațional al petiționarului. Ceea ce îl aseamănă pe Zelenski cu predecesorii săi este reticența de a înțelege că diplomații reprezintă în exterior Ucraina pe care politicienii o creează, cu acordul societății, în interior.
Printre plusurile politicii externe a Ucrainei în acest an, cel mai evident îl reprezintă începutul normalizării relațiilor cu vecinii occidentali ai Ucrainei, în special cu Polonia.
Încă de la începutul președinției, Zelenski a încercat (fie în mod conștient, la sfatul diplomaților profesioniști, fie inconștient, pe baza propriei intuiții) să pună în aplicare un model de politică externă simplu și clar, care a fost testat la un moment dat și de către alte țări: dezvoltarea unui sistem de relații internaționale pe trei dimensiuni – relațiile cu marii actori, cu țările vecine și cu celelalte state și organizații. Zelenski a căutat în mod clar să aplice aceeași tehnică pentru fiecare categorie – gestionarea relațiilor interstatale prioritar prin dezvoltarea unor relații interpersonale solide cu omologii și liderii internaționali. Astfel, președintele Zelenski a decis să adopte o relație strânsă cu Trump, dar și cu Putin (cu care, în principiu, orice relație reprezintă o aventură dubioasă, iar în cazul Ucrainei este și una primejdioasă).
La sfârșitul primului an de președinție al lui Zelenski, se poate afirma că ceea ce sub Poroșenko s-ar fi putut considera drept realizări clare, sub actualul președinte poate părea un rezultat dubios. Zelenski se confruntă astfel cu situații externe în care câștigurile rapide sunt de fapt înfrângeri amânate – nu doar în cazul Donbasului.
Cea mai mare diferență de abordare a politicii externe în raport cu predecesorii săi o reprezintă relațiile cu vecinii. Folosind exemplul Poloniei și parțial al Ungariei, el și-a putut crea o poveste de succes diplomatic local. Atmosfera în relațiile cu Polonia a devenit radical diferită. Dacă nu ar fi fost alegerile locale și apoi alegerile prezidențiale programate pentru luna mai a.c. în Polonia, Zelenski ar fi putut realiza progrese considerabile în soluționarea problemelor cele mai sensibile ale relației bilaterale cu Varșovia. Și cu Ungaria au fost schimbări de tonalitate, deși premierul maghiar Viktor Orban așteaptă încă o întâlnire cu președintele ucrainean.
Cu toate acestea, persistă întrebări despre cât de serios tratează Zelenski importanța țărilor vecine, cât de mult înțelege valoarea adăugată a acestora pentru securitatea Ucrainei.
Principala diferență conceptuală dintre politica externă a lui Zelenski și politica externă a lui Poroșenko o reprezintă încercarea clară a lui actualului șef de stat de reorientare a politicii externe de la căutarea de aliați la căutarea de investitori.
Sub Poroșenko, totul era mai mult sau mai puțin clar: Ucraina este victimă a agresiunii Rusiei, deci are nevoie de sprijin și de aliați. Lumea era împărțită în două tabere: agresorul și aliații acestuia (prioritar marginali) vs Ucraina ca victimă a agresiunii și aliații ei (prioritar respectabili). Sub Zelenski, Ucraina nu a încetat să fie victimă a agresiunii nici de facto, nici de jure, dar divizarea simplă și inteligibilă a lumii în cele două tabere de mai sus și-a pierdut în mod semnificativ claritatea.
În clasificarea amenințărilor privind politicile lui Putin, analiștii împart țintele acestor amenințări (respectiv reacțiile la acestea) în patru categorii: „victime ale sindromului de la Stockholm” sau „sadomasochiștii politici” – țări ai căror lideri cred că Putin face totul bine, iar dacă face câteodată lucruri „ambigue” este doar pentru că cineva l-ar fi înșelat sau provocat – de exemplu, SUA sau NATO (1); „compararea amenințărilor” - țări în care se apreciază că Putin depășește uneori granițele, dar, pe fundalul altor amenințări interne și externe, această amenințare nu este atât de semnificativă sau poate nu reprezintă deloc o amenințare, ci doar o altă provocare (2); „cunoscători ai dialogului corect” – țări în care se înțelege că Putin reprezintă o amenințare, dar se consideră că, dacă dialogul bilateral este construit și motivat în mod corespunzător, sunt șanse rezonabile pentru un dialog cu acesta (3); „nu se vorbește despre nimic”: țări în care Rusia lui Putin reprezintă o provocare și o amenințare pentru întreaga lume democratică și astfel este imposibil să ajungi la un acord cu Rusia atât timp cât Putin rămâne în Kremlin, ca atare soluțiile rămase sunt descurajarea și apărarea (4). Judecând după pozițiile publice și non-publice, Zelenski pare a fi un reprezentant al celei de-a treia categorii, cu diferite variații pe tema „Putin reprezintă o amenințare, dar…”. Cu toate acestea, unele figuri din cercul său se echilibrează probabil între a doua (politicile lui Putin nu sunt atât de amenințătoare în comparație cu alte provocări) și a treia categorie.
Riscurile interne de poziționare externă defectuoasă a lui Zelenski sunt foarte mari pentru acesta. Cercurile pro-europene din Ucraina pot recrea oricând Maidanul, pe când cercurile pro-ruse din țară, oricât de puternică ar fi starea de spirit pentru „pace și prietenie” cu Rusia, nu vor fi capabile să mobilizeze în stradă sute de mii de ucraineni pentru susținerea ideilor lor. Cu cât Rusia devine mai influentă în Ucraina, cu atât mai mică va fi chiar influența Ucrainei în propria țară. Din această perspectivă, acordurile de la Minsk, cu toate noile lor tentacule sub forma „formulei Steinmeier”, a Consiliului consultativ etc., reprezintă o modalitate prin care Rusia nu numai că va rămâne în Ucraina, ci și își va spori prezența în această țară.
Zelenski a răspuns în mod particular la cererea unei părți semnificative a societății ucrainene de a distruge agresorul: l-a “distrus” verbal, retoric. Nu mai vorbește despre el; cu buna credință de a pune capăt astfel războiului din Donbas. Dar, în acest context, dacă agresorul nu mai există pentru victimă (Ucraina), atunci de ce ar trebui să existe acesta în continuare pentru aliații victimei? Nu se știe dacă Zelenski va putea vreodată să oprească războiul rus împotriva Ucrainei, dar acesta deja reușește să împace Occidentul și Rusia într-un ritm de invidiat: Zelenski a reușit astfel să apropie pozițiile Vestului de cele ale Rusiei, slăbind fostul narativ al Ucrainei ca jertfă a agresiunii rusești.
Absența unei noi narațiuni geopolitice a Ucrainei ca stat a devenit și continuă să fie o provocare pentru Ucraina în dialogul extern cu o serie de parteneri. Anterior, atât pentru aceștia, cât și pentru ucraineni, totul era clar: susținem Ucraina pentru că este o victimă a agresiunii. Acum acest sistem de coordonate s-a destrămat și nimeni nu se grăbește să creeze unul nou.
Prioritatea nr. 1 a politicii externe a Ucrainei a reprezentat-o în acest an relația cu SUA. Câteodată, aceasta a intrat în conflict cu prioritatea nr. 1 de pe plan intern – conflictul din Donbas. Rezultatele obținute pe această prioritate sunt îndoielnice. Nu a fost realizată vizita sa oficială în SUA, dar s-a realizat un consens al celor două partide americane privind sprijinul către Ucraina.
Zelenski nu a reușit să asigure condițiile așteptate de marii investitori străini.
Spre deosebire de predecesorul său, Zelenski a fost mai puțin vulnerabil la nevoile partenerilor vestici. A inițiat procese proprii de reforme cu slăbirea patronatului politic din exterior.
În relațiile cu UE și NATO, a consolidat integrarea Ucrainei în UE și NATO, punând însă accentul pe dimensiunea practică – revizuirea Acordului de asociere cu UE și ajustarea reformelor cerute de NATO în sectorul apărării. Ca și Trump, Zelenski a demonstrat că nu are încredere în calitatea partenerilor vestici; acesta este convins că, indiferent de ce spun partenerii noștri internaționali și oricât de solid se fixează în Constituție ireversibilitatea cursului față de UE și NATO, Ucraina va fi sortită mult timp unei singurătăți geopolitice. Ca și Trump, Zelenski pare a privilegia relațiile bilaterale în dauna diplomației multilaterale; preferă să lucreze cu Franța, Germania, Polonia sau Statele Unite decât cu structuri internaționale precum UE și NATO.
În ceea ce privește UE, teza că integrarea europeană ar fi dăunătoare economiei ucrainene pare a deveni din ce în ce mai populară în mediile apropiate președintelui. Aceasta este o tendință alarmantă care trebuie revizuită.
A generat și manageriat relații moderate și prudente în formatul Normandia, relații care pot duce la unele succese de etapă până la finele anului 2020.
A manifestat tendințe sistemice de marginalizare a Ministerului de Externe în formatul de luare a deciziilor. În prezent, în MAE ucrainean se produce o „donbasizare” a politicii externe (o focalizare pe tema Donbas). Este posibil ca actualul ministru să lanseze versiunea ucraineană a Asiei Pivot, să dezvolte activ relațiile cu China etc., însă nu este clar dacă politica externă a Ucrainei va reuși să evite în continuare riscul unei “donbasizări” cronice a acesteia.
