Relațiile româno-otomane în primul deceniu al secolului XX

Relațiile româno-otomane în primul deceniu al secolului XX

Autor: Abduraman AMIR, masterand, Specializarea Relații Internaționale, Facultatea de Istorie și Studii Politice, Universitatea Ovidius Constanța

Analiză elaborată în cadrul stagiului de practică  la Asociația Casa Mării Negre / Black Sea House  (iunie – iulie 2018)

 

În contextul raporturilor tensionate dintre statele balcanice și marile puteri, relațiile politice și economice ale României cu Imperiul Otoman au cunoscut, în opinia noastră, un traseu interesant. Deşi nu au avut o istorie comună lipsită de confruntări diplomatice sau militare, autorităţile de la Bucureşti şi cele de la Constantinopol au trecut peste experienţele nefaste ale trecutului, iar în a doua jumătate a secolului XIX şi începutul secolului XX au dezvoltat, în general, raporturi normale. Ele s-au datorat intereselor comune, legate mai cu seamă de păstrarea ordinii în Balcani şi de menţinerea statu-quo-ului. Evident, nu au lipsit nici secvenţele tensionate, cauzate de probleme comune litigioase, cum ar fi de exemplu acordarea drepturilor culturale comunităţii aromâne şi problema proprietăţilor turceşti din Dobrogea.

Diplomaţia otomană devenise conştientă că nu putea rezista singură în faţa presiunilor venite dinspre marile puteri şi nici în faţa atitudinii tot mai ostile adoptate de statele din imediata vecinătate. Grecia, Serbia şi Bulgaria erau potenţiale ameninţări la adresa integrităţii teritoriale a Imperiului Otoman, dar şi a stabilităţii interne a statului turc, prin încurajarea grecilor, sârbilor şi bulgarilor din Imperiu să lupte pentru autonomie şi drepturi. Pasul următor nu putea fi decât împărţirea teritoriilor sale europene.

O asemenea eventualitate afecta şi interesele României, a cărei politică externă promova tocmai ideea stabilităţii regionale. Orice modificare teritorială pe seama Turciei ar fi însemnat implicit o lărgire a frontierelor Bulgariei, ceea ce echivala cu sporirea rolului şi importanţei acestui stat în Balcani. Extinderea sa era privită la Bucureşti ca o ameninţare directă pentru securitatea graniţei dobrogene, în condiţiile în care autorităţile politice şi militare de la Sofia nu abandonaseră ideea de a modifica frontiera nordică.[1] După o convorbire avută cu D. A. Sturdza, Henry, ministrul Franţei la Bucureşti, îi scria lui Delcassé că România „pentru moment nu pretinde un rol activ în Balcani, dar, în momentul ultimei faze a conflictului turco-bulgar, românilor li se poate cuveni rolul de jandarm al Puterilor, însărcinat să impună Bulgariei legile Europei.”[2] În acelaşi registru se încadrează şi discuţia dintre Carol I şi John Kennedy, ministrul Marii Britanii la Bucureşti. Regele declara că „Un guvernator creştin va fi fără putere [în Macedonia, n.n.] pentru a rezista atât presiunilor contradictorii ale Puterilor, cât şi acţiunilor confuze şi revoluţionare ale naţionalităţilor, el va fi victima predestinată a unui atentat, care probabil va avea drept consecinţă unirea noii provincii cu Bulgaria, soluţie care nu este admisă nici de România, nici de Rusia. Singura soluţie a problemei macedonene ar fi stabilirea unui principat independent cu un prinţ străin.”[3]

Reprezentanţii diplomatici români deveniseră, aşadar, conştienţi de limitele puterii statului turc în faţa presiunilor exercitate atât de statele din zonă, cât şi de marile puteri. Liderii de la Bucureşti luau în considerare tot mai serios eventualitatea în care teritoriul Macedoniei urma să fie detaşat de Imperiul Otoman şi încercau să găsească din timp soluţiile unei asemenea crize. În acest context, o eventuală alianţă româno-otomană ar fi avut şanse de reuşită atâta timp cât s-ar fi păstrat statu-quo-ul, atâta timp cât nici un alt stat balcanic şi în special Bulgaria nu ar fi anexat vreun teritoriu din Turcia europeană. România şi Imperiul Otoman aveau, deci, un obiectiv comun – păstrarea statu-quo-ului şi echilibrul de forţe în Balcani – însă parteneriatul nu rezista şi în eventualitatea în care un stat din zonă ocupa o parte din teritoriul Macedoniei, deoarece România nu avea să se angajeze într-un război alături de statul turc, ci ar fi acceptat situaţia, în schimbul unor compensaţii teritoriale. De altfel, parteneriatul româno-otoman nu putea fi unul durabil din moment ce, încă din 1904, Carol se pronunţa în favoarea soluţionării problemei macedonene prin crearea unui stat independent, condus de un prinţ străin. Obiectivele unei potenţiale alianţe româno-otomane erau, în asemenea condiţii, limitate şi conjuncturale, deoarece partea română nu dorea să se angajeze ferm faţă de un stat care, în viziunea diplomaţiei de la Bucureşti, reprezenta, în sine, „o cauză pierdută”, tandemul româno-otoman urmând a funcţiona doar pentru a menţine statu-quo-ul în Balcani, atât timp cât era posibil.

Intenţiile autorităţilor de la Constantinopol erau, însă, altele. Ele doreau încheierea unei alianţe cu România care să ofere o garanţie de securitate pentru integritatea teritorială a Imperiului Otoman. Astfel, încă din februarie 1880, cu ocazia unui dineu oferit de sultan în cinstea lui D. Brătianu, ministrul României la Constantinopol, Abdul Hamid, susţinea că „necesitatea imperioasă pentru Turcia şi România este de a întreţine relaţii cât mai amicale.”[4] Ideea a fost reluată în 1890, cu ocazia întâlnirii dintre Mitilineu, reprezentantul României în Imperiul Otoman şi sultan, iar în 1896, D. A. Sturdza remarca într-un raport adresat lui Carol că „turcii par a fi înţeles că România poate fi de ajutor pentru ei nu doar în relaţiile cu puterile, dar mai ales în Macedonia, cheia Europei.”[5]

În toamna lui 1897, intenţiile sultanului au devenit explicite. Abdul Hamid l-a rugat pe Trandafir G. Djuvara să vorbească cu regele Carol despre o alianţă pentru a împiedica un conflict general în Balcani. Cu aceeaşi ocazie el a trimis şi un proiect de tratat în cinci articole, care prevedea: „Art. 1 Guvernul Imperiului Otoman şi guvernul Regal Român se angajează să-şi acorde reciproc ajutor şi asistenţă efectivă pentru apărarea integrităţii lor teritoriale şi drepturile şi interesele lor particulare, contra tuturor atacurilor, venite din partea statelor balcanice vecine sau din partea unuia dintre ele. Art. 2 Acest angajament este bazat pe principiul reciprocităţii, dar asistenţa defensivă oferită de România nu vizează decât teritoriul otoman situat în Europa. Art. 3 Este înţeles că asistenţa care trebuie oferită reciproc de cele două ţări trebuie să fie aplicată pentru motive legate strâns de apărarea teritoriilor lor. Art. 4 Contingentul general al diferitelor corpuri de armate, care vor fi afectate, nu poate depăşi cifra de 100.000 de oameni. Comanda acestor corpuri de armată va trebui acordată unui ofiţer superior desemnat de puterea căreia îi aparţine. Art. 5 Cele două părţi contractante vor trebui, în prealabil, să stabilească, dacă e nevoie, traseul expediţiei trupelor unei părţi pe teritoriul alteia şi pe cât posibil durata şederii. Această durată va putea fi prelungită după negocieri.”[6] Carol a răspuns atunci că România nu va oferi un răspuns scris autorităţilor otomane, ci, la întoarcerea lui Djuvara la Constantinopol, îi va spune sultanului că un astfel de tratat e periculos şi inutil[7].

Statul român nu dorea să se angajeze atât de mult faţă de Imperiul Otoman, chiar dacă interesele şi obiectivele de politică externă erau până la un punct comune. România nu îşi propunea să se amestece în afacerile balcanice decât atunci când i-ar fi fost lezate interesele, ceea ce, în termeni reali, însemna extinderea unui stat pe seama Imperiului Otoman fără ca România să primească compensaţii teritoriale în schimb. Până la declanşarea unei astfel de crize, autorităţile române doreau să-şi păstreze libertatea de acţiune, să aleagă singure momentul în care aveau să intervină la sud de Dunăre şi să fie factorul de mediere în potenţialele conflicte din zonă.

În contextul agitat, în care marile puteri încercau să-şi impună propriile programe de „reformă” în Turcia şi îşi disputau supremaţia politică şi economică în Balcani, dincolo chiar de alianţele tradiţionale şi în condiţiile unor presiuni tot mai mari venite din partea statelor din zonă şi a naţionalităţilor din Imperiu, diplomaţia de la Constantinopol a încercat, cu disperare am spune, să-şi găsească aliaţi. Austro-Ungaria privea cu tot mai multă atenţie spre Bosnia-Herţegovina şi viza extinderea teritorială spre sud-est, care însemna practic, vecinătatea cu Imperiul Otoman şi exercitarea unei presiuni mai mari asupra Serbiei şi Bulgariei; Rusia intenţiona să păstreze echilibrul în zonă, adică să ceară compensaţii teritoriale în măsura în care monarhia dualistă îşi realiza obiectivele, iar Italia pretindea, la rândul ei, o poziţie avantajoasă în acest „joc diplomatic”, ceea ce însemna recunoaşterea în plan european a interesului direct faţă de Albania. La rândul lor, Grecia, Serbia, Muntenegru şi Bulgaria căutau momentul favorabil pentru împărţirea Macedoniei şi aliaţi puternici care să le susţină proiectele. „Adversarul” comun, cel pe seama căruia se realizau proiectele, era, în ultimă instanţă, Imperiul Otoman.

În asemenea condiţii, contractarea unei alianţe politice şi militare ar fi constituit singura posibilitate viabilă pentru Turcia de a ieşi din izolare, cel puţin în plan regional, iar România constituia, în viziunea diplomaţiei otomane, cea mai indicată soluţie. De altfel, încă de la sfârşitul anului 1906, o serie de diplomaţi şi militari turci au vizitat capitala română, în speranţa menţinerii unor raporturi bilaterale amicale şi eventual a încheierii unui acord politic între cele două state. La 11 noiembrie 1906, Munir Paşa a venit la Bucureşti pentru cinci zile, timp în care a fost primit de ministrul afacerilor străine, I. Lahovary şi prinţul Ferdinand. Autorităţile române au susţinut că diplomatul otoman s-a interesat de soarta vakâfurilor[8] din Dobrogea şi de construirea căii ferate spre Adriatica, ce urma să plece de la Turnu Măgurele[9].

Discuţiile nu s-au finalizat prin vreun acord concret asupra punctelor supuse atenţiei de Munir sau printr-o înţelegere politică, însă ecourile acestei vizite şi eventualitatea unei alianţe româno-turce au determinat reacţii mai ales la Sofia. Ferdinand se temea de o posibilă încercuire a statului bulgar şi de o apropiere între Bucureşti şi Constantinopol, care ar fi însemnat un obstacol major în calea programului său de politică externă, ce viza obţinerea independenţei şi anexarea unei părţi din Macedonia. Teama era cu atât mai mare cu cât România nu se număra la acea dată printre prietenii săi, iar o eventuală propunere de colaborare contra Bulgariei venită de la sultan ar fi găsit la Bucureşti un teren favorabil. De altfel, observaţia făcută de colonelul Rozwadowski, ataşatul militar austriac, într-o convorbire cu ministrul bulgar Hepsaciev, surprindea fidel natura relaţiilor încordate între cele două state danubiene: „România nu are nici un fel de intenţii agresive faţă de Bulgaria, însă nu se poate ca energia şi vitalitatea manifestată de poporul bulgar să nu-i dea de gândit. Românii se tem de soarta Dobrogei, deschisă şi expusă unei lovituri bulgare […] Cât timp Bulgaria stăpâneşte importantul centru strategic Dobrici, atât scumpul port Constanţa, cât şi podul de la Cernavodă vor fi expuse unui pericol permanent.”[10]

Or, în acest context diplomatic, autorităţile de la Sofia nu puteau să fie decât foarte atente la schimbul de vizite oficiale ale reprezentanţilor turci şi români şi să acţioneze pentru a contracara o eventuală alianţă între cele două state. De altfel, la 4 iunie 1907, Principele Ferdinand al Bulgariei a făcut o vizită la Bucureşti, în condiţie în care în martie, Munir Paşa, aflat în fruntea unei delegaţii, a revenit în România, oferindu-i reginei Elisabeta Marea Panglică a ordinului „Shefkat”, cu briliante şi o decoraţie cu inscripţia „Pentru merite literare şi artistice”[11].

Vara anului 1907 a fost plină de asemenea întruniri oficiale, de vizite ale autorităţilor otomane în România şi de misiuni diplomatice româneşti la Constantinopol. În iunie 1907 a sosit la Bucureşti o delegaţie turcă în frunte cu Abdulah Paşa, şeful cabinetului militar al Sultanului, pentru a-i oferi lui Carol I însemnele unui ordin turc[12], pentru ca la 12 iunie 1907 să plece la Constantinopol o misiune românească, în frunte cu ministrul de război, generalul Averescu, pentru a-i oferi lui Abdul Hamid Marea Panglică a ordinului „Carol I” cu briliante[13].

În mod evident, acest schimb intens de vizite şi amabilităţi la nivel înalt a lăsat loc interpretărilor. Atât marile puteri, cât şi statele din zona balcanică, au susţinut ipoteza conform căreia între Imperiul Otoman şi România s-ar fi încheiat o alianţă politică şi militară. Ambasadorul Italiei la Londra, San Giuliano, nota în acest sens că ministrul britanic, Stead, susţinea ideea existenţei unui acord între România şi Turcia, „conform căruia România se obliga să-şi folosească influenţa morală asupra Bulgariei pentru a o determina să respecte statu-quo-ul în Macedonia, iar Turcia, în schimb, trebuia să satisfacă cererile legitime ale cuţovlahilor.”[14]

Semnale ale unei posibile alianţe româno-otomane au apărut şi în presa românească. Ziarul „Adevărul”, în numărul din 22 iulie 1907, comenta agitaţia produsă la nivel european şi prezenta zvonurile care circulau în mediile politice internaţionale referitoare la posibilul acord între guvernul de la Bucureşti şi cel de la Constantinopol. Cotidianul se plasa în tabăra susţinătorilor unui astfel de proiect, observând că „Poarta nici nu putea găsi în jurul său un stat cu care să încheie alianţă. Grecia şi Bulgaria vor teritorii din Imperiul Otoman. Rămâne România, cu considerabile resurse militare şi economice, care nu numai că nu aspiră, din cauza situaţiei geografice, la teritoriile turceşti, dar încă e singurul stat interesat ca în Peninsula Balcanică să se menţină statu-quo-ul, pentru că numai astfel se poate garanta libertatea de viaţă a naţiunii aromâne.”[15]

Opiniile exprimate în articolul din „Adevărul”, ca de altfel şi observaţiile făcute de ministrul Stead, erau, fără îndoială, premise posibile, în contextul de atunci din Balcani. Imperiul Otoman se dovedea a fi din ce în ce mai izolat, statele vecine şi marile puteri aşteptau un moment favorabil pentru a-i împărţi teritoriile europene, iar alianţa cu România ar fi rămas singura posibilitate a autorităţilor otomane de a ieşi din izolare şi încercuire. Perspectiva oferită de mediile diplomatice europene şi presa română este însă doar până la un punct credibilă. Conform poziţiilor exprimate de „Adevărul” şi de unii oficiali de rang înalt, interesul manifestat de România faţă de soarta Imperiului Otoman s-ar fi datorat eforturilor autorităţilor de la Bucureşti de a asigura drepturi culturale şi politice aromânilor, eforturi privite ca un scop în sine. Or, în opinia noastră, „problema aromână” a fost doar un mijloc folosit de diplomaţia română pentru a-şi justifica implicarea în „afacerile” balcanice, a fost mobilul acestei implicări pentru un scop ce ţinea mai de grabă de dimensiunea politică, a asigurării echilibrului de forţe şi a unei supravegheri atente a eventualelor modificări teritoriale.

Cât priveşte presupusa alianţă româno-otomană, suntem la fel de rezervaţi. Lipsa unor dovezi certe, în acest sens, completează o anumită viziune despre strategia de politică externă a României. Oricât ar fi fost de presantă problema asigurării frontierei sudice, a neutralizării Bulgariei sau a protejării intereselor „conaţionalilor” din vilaetele macedonene, autorităţile de la Bucureşti nu intenţionau să angajeze statul român faţă de nici una dintre puterile regionale. Carol prefera să-şi păstreze libertatea de mişcare în Balcani şi să nu se implice direct decât atunci când considera că era util pentru România. Aceasta însemna că orice alianţă politico-militară în zonă nu putea găsi un sprijin la Bucureşti, cel puţin nu la momentul 1907.

De altfel, în octombrie 1907, regele României declara corespondentului ziarului „Hamburger Nachrichten” că „Eu n-am fost şi nici nu pot fi câştigat pentru unele planuri aventuroase ale unor state balcanice. Ca şi Austria şi Rusia menţinerea statu-quo-ului în Peninsula Balcanică eu o consider o necesitate absolută.”[16] Carol mai preciza că raporturile bune cu Sultanul sunt rezultatul atitudinii paşnice pe care o au aromânii în Imperiul Otoman[17].

Dincolo de retorica regelui Carol, interesul sporit pe care îl manifestau autorităţile otomane faţă de România ţinea de încheierea unei alianţe politice. Ideea nu s-a concretizat, însă încercările de îmbunătăţire a raporturilor bilaterale au folosit Turciei în rezolvarea problemei prelungirii convenţiei comerciale şi a încheierii unei convenţii consulare cu România. În iulie 1907, tratativele între reprezentanţii României şi cei ai Imperiului Otoman, pe aceste probleme, erau în plină desfăşurare. Dificultăţi au apărut în privinţa vacâfurilor, adică a despăgubirilor pe care statul român trebuia să le acorde turcilor care au avut proprietăţi în Dobrogea şi pe care le-au pierdut după 1877[18]. De altfel, partea otomană susţinea că nu dorea încheierea convenţiei comerciale fără cea consulară, iar România se dovedea destul de reticentă în a acorda despăgubiri turcilor[19], foşti proprietari în Dobrogea.

Discuţiile au luat sfârşit la 5 august 1907, autorităţile de la Bucureşti oferind despăgubiri turcilor ce au avut proprietăţi în Dobrogea şi obţinând în schimb recunoaşterea drepturilor capitulaţiilor pentru supuşii români ce locuiau în Turcia. În practică, acest sistem însemna că străinii din Imperiul Otoman depindeau de autoritatea şi jurisdicţia consulilor lor în cazul rezolvării unor probleme apărute între membrii aceleiaşi comunităţi şi erau judecaţi de tribunalele turceşti în cazul unor conflicte cu supuşi otomani, asistaţi fiind de consulii sau dragomanii statului lor. De asemenea, conform aceloraşi capitulaţii, străinii erau scutiţi de impozitele şi taxele arbitrare la care erau supuşi indigenii[20]. Importanţa acestor prevederi este indiscutabilă, iar beneficiile ambelor părţi, română şi turcă, pot explica măcar în parte eforturile de menţinere a unor raporturi bune între România şi Imperiul Otoman, chiar dacă intenţia diplomaţiei de la Constantinopol, de încheiere a unui acord politic, nu s-a concretizat.

În contextul agitat al anului 1908, autorităţile române au urmărit îndeaproape revoluţia Junilor, iar la 30 iunie/13 iulie 1908 reprezentantul României la Constantinopol informa că „mişcarea avea ca scop revendicări şi libertăţi constituţionale egale pentru toţi supuşii otomani, fără deosebire de rasă şi religie şi înlăturarea amestecului european în reformarea Macedoniei şi a Imperiului.”[21] Interesul manifestat de guvernul de la Bucureşti pentru evenimentele din Turcia, bunăvoinţa cu care privea transformările din statul otoman, dar şi dorinţa de a menţine în continuare echilibrul şi statu-quo-ul în Balcani, au fost surprinse şi într-o notă trimisă de ministrul francez la Bucureşti, Blondel, către premierul Clemenceau.

Interesată să menţină relaţii bune cu un guvern ce promitea drepturi pentru naţionalităţi şi păstrarea statu-quo-ului în Balcani, diplomaţia română a stabilit contacte încă de la început cu noile autorităţi de la Constantinopol. Astfel, Al. Papiniu, ministrul român în capitala otomană, s-a întâlnit cu Kiamil Paşa, noul premier, întâlnire despre care nota: „Se va sili să cultive amiciţia noastră. Mi-a zis că pot să vin să-l vizitez ca <<avocat oficios>> despre afacerile românilor din Turcia, pentru ale căror aspiraţiuni în privinţa limbii române în biserici şi a unui cler propriu, Alteţa Sa a hotărât altădată contra Patriarhului.”[22] Apoi Papiniu s-a întâlnit şi cu Ahmed Riza, preşedintele Adunării Deputaţilor, pentru a-l felicita cu ocazia numirii în funcţie şi pentru a-i declara sprijinul României în demersurile sale, noul regim fiind „o garanţie a păcii şi o chezăşie pentru aromâni, supuşi otomani.”[23]

Deschiderea spre dialog şi colaborare manifestată de diplomaţia de la Bucureşti, încrederea cu care era privit guvernul otoman, dar şi potenţialele pericole care pândeau statul turc, mai ales din partea marilor puteri, au determinat autorităţile de la Constantinopol să spere într-un acord bilateral cu România. De altfel, la 28 septembrie/11 octombrie 1908, Safa Bey, ministru la Bucureşti, propunea explicit o alianţă româno-otomană[24], în timp ce, la 8 octombrie 1908, într-un interviu acordat ziarului „Adevărul”, marele vizir Kiamil Paşa a lăsat să se înţeleagă că, dacă România va adopta o atitudine favorabilă Turciei, Bulgaria era obligată să-şi modereze poziţia.[25] Într-un alt interviu dat aceluiaşi ziar „Adevărul”, ministrul de externe Tewik Paşa declara că în acel moment România şi Turcia „ţineau în mâinile lor echilibrul balcanic”, că între cele două state există interese majore politice şi mai ales comerciale, iar acordul între ele ar putea reprezenta garanţia păcii în regiune.[26]

Consecventă politicii sale neangajante, diplomaţia română a refuzat propunerile, demonstrând că, în pofida declaraţiilor de simpatie pentru noul regim turc şi pentru deschiderea pe care acesta o manifesta faţă de cauza naţionalităţilor din Imperiu, statul român prefera să-şi menţină libertatea de acţiune în Balcani şi să se limiteze la ideea păstrării statu-quo-ului, fără a participa la un proiect politic alături de vreun stat din zonă. De altfel era şi dificil să accepte în toamna anului 1908 propunerea de alianţă, în condiţiile în care contextul internaţional nu era unul favorabil. Junii turci nu deţineau efectiv puterea în Imperiu, guvernul fiind format din reprezentanţi ai „vechiului regim”, iar în fruntea statului continua să fie sultanul Abdul Hamid II. În plan extern ei erau priviţi cu rezervă de marile puteri, care se îndoiau de capacitatea lor de a administra teritoriul şi problemele politice, economice, sociale şi naţionale. În plus, pentru unele state această schimbare de regim şi toată instabilitatea creată în Turcia au constituit condiţii prielnice pentru realizarea programelor naţionale şi de politică externă. Astfel, în toamna anului 1908 Bulgaria şi-a proclamat independenţa, iar Austro-Ungaria a anexat Bosnia-Herţegovina. În acest context, oricât de multe schimbări s-ar fi produs în cadrul Imperiului Otoman în avantajul comunităţii aromâne, România nu se putea angaja faţă de un stat ameninţat de pericole externe atât de mari şi cu o situaţie incertă pe scena politică europeană. Singura posibilitate a diplomaţiei de la Bucureşti era, deci, de a menţine noul regim pe orbita intereselor statului român, până la limpezirea relaţiilor cu marile puteri şi cu statele din regiune.

Privite în ansamblu, relaţiile României cu Imperiul Otoman, în primul deceniu al secolului XX,  au înregistrat o evoluţie relativ constantă, marcată de eforturile părţii turce de a încheia o alianţă politică şi militară şi de reticenţa diplomaţiei de la Bucureşti faţă de un angajament explicit. Pe fondul acestor demersuri iniţiate la Constantinopol, autorităţile otomane au sperat să câştige simpatia factorilor de decizie din capitala română, prin atenţia specială acordată vlahilor. Administraţia centrală otomană a fost receptivă la cererile venite din partea României pentru rezolvarea problemelor şcolare sau bisericeşti şi i-a recunoscut pe aromâni ca o comunitate distinctă în cadrul Imperiului, prin iradeaua sultanului din 1905. Corupţia şi lipsa de autoritate a instituţiilor statului a făcut, însă, ca unele dintre măsurile adoptate la centru să nu fie aplicate în teritoriu sau ca unii funcţionari otomani să acţioneze împotriva comunităţii aromâne, din cauza unor interese personale.

 

 

 

 

 

Bibiografie

 

1.       Henry către Delcasse, Bucureşti, 20 februarie 1904, în Documents diplomatiques français (1871-1914), (în continuare Documents...) 2 série (1901-1911), tome IV, oct. 1903 – aprilie 1904, Paris, Imprimerie Nationale, 1932

2.      Henry către Delcasse, Bucureşti, 16 aprilie 1904, în Ibidem, tome V, Paris, Imprimerie Nationale, 1934

3.       Gh. Zbuchea, Relaţiile României cu sud-estul european la începutul secolului al XX-lea (1900-1912), Bucureşti, Edit. Paco, 1999

4.       Beatrice Marinescu, Romania and South-East Europe at theend of the 19th century, în „Révue d’Etudes Sud-Est Européen”, tom XXI, nr. 4, 1983

5.       Trandafir G. Djuvara, Mes missions diplomatiques 1887-1925, Paris, Librairie Felix Alcan, 1930, p. 26

6.       Hristofor Hesapciev,  Amintirile unui diplomat bulgar în România (1905-1910), traducere, note şi postfaţă Daniel Cain, s.l., 2003

7.       Ion Gh. Şendrulescu, Relaţiile diplomatice ale României cu statele balcanice în perioada 1900-1914, în „Studii şi articole de istorie”, XLVII-XLVIII, Bucureşti, 1983

8.       Gh. Zbuchea, Relaţiile României cu sud-estul european la începutul secolului al XX-lea (1900-1912), Bucureşti, Edit. Paco, 1999

9.       San Giuliano către Tittoni, Londra, 20 noiembrie 1907, în 35 de ani de relaţii italo-române 1879-1914. Documente diplomatice italiene, ed. de Rodolf Dinu, Ion Bulei, Bucureşti, 2001

10.     „Adevărul”, XIX, nr. 6438, 22 iulie 1907

11.     Convorbire despre chestiunea Orientului, Sinaia, înainte de 8/21 octombrie 1907, în Carol I al României, Scrisori şi cuvântări, tom III, 1887-1909, Bucureşti, Institutul de arte grafice Carol Göbl, 1909

12.     Mesaj la deschiderea Corpurilor legiuitoare, 15 noiembrie 1907, în Ibidem,

13.     „Adevărul”, XIX, nr. 6437, 26 iulie 1907

14.     Ibidem, XIX, nr. 6444, 2 august 1907

15.     Ibidem, XIX, nr. 6469, 22 august 1907

16.     Constantin Paraschiv, Diplomaţia României în Balcani în timpul crizei bosniace, în România în relaţiile internaţionale 1699-1939, coord. L. Boicu, V. Cristian, Gh. Platon, Iaşi, Edit. Junimea, 1980

17.     Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (în continuare Arhiva MAE), fond 71, vol. 115, f. 292, apud. Constantin Paraschiv, op. cit.

18.     Arhiva MAE, fond 71, vol. 115, f. 292, apud. Ibidem

19.     Gh. Zbuchea, Relaţiile României…

20.     Beatrice Marinescu, Romania and South-East Europe at theend of the 19th century, în „Révue d’Etudes Sud-Est Européen”, tom XXI, nr. 4, 1983

 

 

 

[1] Existau unele manuale militare bulgare în care Dobrogea era prezentată ca teritoriu bulgar, teritoriu pe care armata avea să-l cucerească mai devreme sau mai târziu.

[2] Henry către Delcasse, Bucureşti, 20 februarie 1904, în Documents diplomatiques français (1871-1914), (în continuare Documents...) 2 série (1901-1911), tome IV, oct. 1903 – aprilie 1904, Paris, Imprimerie Nationale, 1932, p. 396.

[3] Henry către Delcasse, Bucureşti, 16 aprilie 1904, în Ibidem, tome V, Paris, Imprimerie Nationale, 1934, p. 28.

[4] Gh. Zbuchea, Relaţiile României cu sud-estul european la începutul secolului al XX-lea (1900-1912), Bucureşti, Edit. Paco, 1999, p. 69.

[5] Beatrice Marinescu, Romania and South-East Europe at theend of the 19th century, în „Révue d’Etudes Sud-Est Européen”, tom XXI, nr. 4, 1983, p. 329.

[6] Trandafir G. Djuvara, Mes missions diplomatiques 1887-1925, Paris, Librairie Felix Alcan, 1930, p. 26.

[7] Ibidem, p. 27.

[8]Vakâful este un tip de proprietate asupra unui bun religios în Imperiul Otoman. Toate proprietăţile funciare erau împărţite în trei categorii: miri sau posesiunile satului, mulk sau proprietatea privată şi vakâf, care aparţinea fundaţiilor religioase.

[9]Hristofor Hesapciev,  Amintirile unui diplomat bulgar în România (1905-1910), traducere, note şi postfaţă Daniel Cain, s.l, 2003, p. 89.

[10] Ibidem, p. 61.

[11] Ibidem. p. 62.

[12] Ion Gh. Şendrulescu, Relaţiile diplomatice ale României cu statele balcanice în perioada 1900-1914, în „Studii şi articole de istorie”, XLVII-XLVIII, Bucureşti, 1983, p. 82.

[13] Hristofor Hesapciev, op. cit., p. 94;

[14] Gh. Zbuchea, Relaţiile României cu sud-estul european la începutul secolului al XX-lea (1900-1912), Bucureşti, Edit. Paco, 1999, p. 76.

[15]„Adevărul”, XIX, nr. 6438, 22 iulie 1907, p. 1.

[16] Convorbire despre chestiunea Orientului, Sinaia, înainte de 8/21 octombrie 1907, în Carol I al României, Scrisori şi cuvântări, tom III, 1887-1909, Bucureşti, Institutul de arte grafice Carol Göbl, 1909, p. 599.

[17] Mesaj la deschiderea Corpurilor legiuitoare, 15 noiembrie 1907, în Ibidem, p. 604.

[18] „Adevărul”, XIX, nr. 6437, 26 iulie 1907, p. 1.

[19] Ibidem, XIX, nr. 6444, 2 august 1907, p. 1.

[20] Ibidem, XIX, nr. 6469, 22 august 1907, p. 1.

[21] Constantin Paraschiv, Diplomaţia României în Balcani în timpul crizei bosniace, în România în relaţiile internaţionale 1699-1939, coord. L. Boicu, V. Cristian, Gh. Platon, Iaşi, Edit. Junimea, 1980, p. 386.

[22] Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (în continuare Arhiva MAE), fond 71, vol. 115, f. 292, apud. Constantin Paraschiv, op. cit., p. 405.

[23] Arhiva MAE, fond 71, vol. 115, f. 292, apud. Ibidem, p. 405.

[24] Gh. Zbuchea, Relaţiile României…, p. 77.

[25] Beatrice Marinescu, Romania and South-East Europe at theend of the 19th century, în „Révue d’Etudes Sud-Est Européen”, tom XXI, nr. 4, 1983, p. 120.

[26] Ibidem. p. 120.