Securitatea energetică (fișă documentară)

Securitatea energetică (fișă documentară)

Autor: Alexandru-Marian Crenganiș

 

 

Energia a devenit un factor strategic în politica globală, o componentă vitală pentru dezvoltarea economică şi pentru progresul societăţii în ansamblu, generând o serie de preocupări la nivel mondial încă din perioada imediat următoare Primului Război Mondial. În prezent, componenta de petrol şi gaze a energiei reprezintă cea mai mare provocare, dar în acelaşi timp şi o îngrijorare nu doar la nivel european, ci şi la nivel mondial. Evoluția componentei respective depinde de foarte mulţi factori: de rezervele în domeniu, de ţările care le gestionează, de politica acestora, de rutele de tranzit, de situaţia geopolitică, de puterea economică şi diplomatică etc.

În ultima vreme este tot mai vehiculat termenul de „securitate energetică”, aceasta fiind apreciată drept cheia securităţii regionale: „orice eşec al infrastructurii energetice critice are potenţialul unui impact politic, militar şi social”[1].

Europa deţine a şaptea parte din consumul mondial de energie şi este dependentă de importuri pentru mai mult de jumătate din necesarul energetic. Pentru a face faţă cererii explozive de hidrocarburi, Comisia Europeană a preluat rolul de lider în dezvoltarea parteneriatelor energetice strategice atât cu furnizori tradiţionali ai Uniunii Europene – Rusia, OPEC, Norvegia şi Algeria – cât şi cu furnizori alternativi din Bazinul Caspic, Asia Centrală, Africa de Nord şi America de Sud. Dealtfel, nu numai Uniunea Europeană, ci şi cel mai important bloc militar de pe Glob, NATO, este preocupat de securitatea energetică; de exemplu, cu ocazia Summit-ului ,de la Bucureşti (2-4 aprilie 2008), unul dintre principalele puncte de dezbatere a fost tocmai securitatea energetică şi stabilirea unor strategii clare pentru viitor în acest domeniu.

În ceea ce priveşte România, ţara noastră se află pentru prima dată în situaţia în care poziţia geografică şi cea geopolitică îi conferă o serie de oportunităţi în domeniu, care ar trebui valorificate la adevărata lor valoare.

Contextul geopolitic şi geoeconomic în regiunea Mării Negre s-a modificat mult în ultimii ani prin migrarea centrului de greutate al interesului principalilor poli de putere spre spaţiul ponto-caspic, în proximitatea României, spațiu care are potenţialul de a "deveni o „poartă de intrare” în blocul regional economico-politic al Uniunii Europene şi spaţiu de tranzit între producătorii central-asiatici şi mari consumatorii europeni de energie (având în vedere apropierea faţă de bazinele de resurse energetice, dar şi infrastructura supradimensionată – reţeaua de oleoducte, cea mai mare rafinărie de la Marea Neagră – Midia Năvodari, dimensiunea industriei petrochimice etc., suprafaţa topografică permisivă care nu presupune dificultăţi tehnice şi economice deosebite – cum ar fi staţiile de pompare cu costurile aferente, cel mai mare port din bazinul pontic – Constanţa ş.a.m.d.)"[2].

Politica energetică este privită tot mai mult ca o problematică interdisciplinară care interacţionează cu alte domenii: comerţ, mediu, climă, politici sociale şi, nu în ultimul rând, cu securitatea naţională.

Energia este un domeniu de importanţă strategică pentru faptul că asigurarea acesteia la preţuri rezonabile influenţează competitivitatea economică, capacitatea de producţie internă şi forţa politică a unui stat"[3]. Securitatea aprovizionării cu energie afectează bunăstarea unui stat, iar schimbările în preţurile energiei afectează alocarea bunăstării la nivel naţional. Şi, nu în ultimul rând, de buna aprovizionare cu energie depinde şi capacitatea de apărare a unui stat.

Securitatea energetică reprezintă un concept complex politic, tehnic, economic, comercial şi social. "Ca o axiomă, securitatea energetică absolută nu există. Ea se poate realiza la un nivel de risc acceptabil, cu un cost acceptabil. Ca o definiţie sintetică, securitatea energetică poate fi considerată drept asigurarea continuităţii în alimentarea cu energie, în diversele ei forme, cu respectarea unor condiţii restrictive, pe un orizont de timp dat"[4].

Pentru cei mai mulţi specialişti, securitatea energetică înseamnă să fii asigurat din punct de vedere al surselor, al controlului rutelor şi distribuţiei şi al alternativelor. În general, conceptul este definit ca „resurse sigure la un preţ rezonabil”, cu alte cuvinte înglobează o problematică mult mai amplă decât triunghiul securitate a aprovizionării – sustenabilitate – competitivitate[5]. Aşadar, existenţa resurselor suficiente şi disponibile reprezintă o precondiţie imperios necesară a realizării securităţii energetice.

Acest tip de securitate are un cost ridicat, fie că este vorba despre constituirea unor stocuri de urgență, despre diversificarea tipurilor de energie utilizate şi a surselor de aprovizionare sau despre efectuarea de cercetări şi investiţii pentru conservarea energiei.

Resursele din ce in ce mai limitate, în condițiile în care cererea este în continuă creștere, fac din energie un bun profitabil, dar și centrul unor lupte atât pe plan intern cât și pe plan internațional. Abordarea energiei ca o marfă necesită o piaţă liberă, iar ca bun strategic presupune protecţie, implicare guvernamentală.

În ultimii ani, „guvernanţa” "a operat pe un teren în care s-au confruntat, pe de o parte, un sistem bazat pe piaţă şi instituţii (guvernarea legii), iar pe de altă parte, sisteme geopolitice de concentrare a puterii la nivelul unor blocuri regionale"[6].

Guvernanţa multilaterală şi-a propus ca obiectiv principal să facă faţă provocărilor legate de interdependenţele de pe piaţa energetică, prin aplicarea unor reguli echitabile şi printr-un acces liber la resurse şi investiţii moderate de mecanismele pieţii, împreună cu o puternică implicare a companiilor private, în timp ce modelul geopolitic urmărește să asigure accesul exclusiv la resurse, în principal prin mijloace politice și militare.

 

Securitatea energetică în Uniunea Europeană

 

Uniunea Europeană este adepta modelului de guvernanţă multilaterală, acţionând în direcţia realizării unei interdependenţe între statele lumii prin întărirea cooperării economice, politice, culturale, prin stabilirea unui dialog şi a unor responsabilităţi comune legate de protecţia mediului şi de stoparea procesului de încălzire globală.

Problematica energetică s-a impus pe agenda reuniunilor europene la nivel înalt, mai ales sub aspectul necesităţii de a asigura aprovizionarea neîntreruptă cu energie la preţuri competitive. Obiectivele majore ale politicii energetice a UE sunt "siguranţa aprovizionării cu energie, creşterea competitivităţii pieţei interne şi promovarea energiei durabile."[7] Aceste obiective au ghidat eforturile de acţiune pe "dimensiunea externă (în raport cu ţări terţe producătoare sau de tranzit) şi pe dimensiunea internă (consolidarea pieţei interne de energie şi diversificarea mix-ului energetic pentru creşterea ponderii surselor alternative de energie)"[8]. Energia a fost inclusă pe agenda dialogului cu state terţe (Ucraina, Turkmenistan, Azerbaidjan, Kazahstan) şi în cadrul parteneriatelor cu ţările partenere din cadrul politicii de vecinătate (Georgia, Armenia, Azerbaidjan etc).

Astfel, Uniunea Europeană ajunge la concluzia că este necesară constituirea unei uniuni energetice, care a și luat ființă în anul 2015. În conformitate cu uniunea energetică (2015), politica energetică a UE are următoarele cinci obiective principale:

  • asigurarea funcționării pieței interne a energiei și interconectarea rețelelor energetice;
  • asigurarea siguranței aprovizionării cu energie în Uniune;
  • promovarea eficienței energetice și a conservării energiei;
  • promovarea dezvoltării unor noi forme de energie regenerabilă pentru o mai bună aliniere și integrare a obiectivelor privind schimbările climatice în cadrul noii organizări a pieței;
  • promovarea cercetării, inovării și competitivității.

Actuala agendă politică este determinată de politica integrată și cuprinzătoare privind clima și energia, adoptată de către Consiliul European la 24 octombrie 2014, al cărei obiectiv este de a realiza, până în 2030, următoarele: " reducerea cu cel puțin 40 % a emisiilor de gaze cu efect de seră față de nivelurile din 1990; creșterea cu 27 % a ponderii energiilor regenerabile în consumul de energie; îmbunătățirea eficienței energetice cu 20 %, cu scopul de a se ajunge la 30 %; dezvoltarea interconectării rețelelor de energie electrică cu cel puțin 15 %"[9].

Una dintre prioritățile stabilite de Consiliul European din mai 2013 a fost identificarea posibilităților de diversificare a aprovizionării cu energie a UE și dezvoltarea unor resurse de energie locale pentru a asigura siguranța aprovizionării și a reduce dependența de energie din surse externe. "În ceea ce privește sursele regenerabile de energie, Directiva 2009/28/CE din 23 aprilie 2009 a introdus un obiectiv de 20 %, care să fie atins până în 2020, iar Comisia a propus un obiectiv de cel puțin 27 % până în 2030 în cadrul politicii de revizuire a Directivei privind energia din surse regenerabile (COM(2016) 0382) (2.4.9 privind energia din surse regenerabile)"[10].

 

Securitatea energetică în viziunea NATO

Securitatea energetică nu este un domeniu nou de discuţie şi acţiune în cadrul NATO, însă, după Summitul de la Riga (2006), a început să fie considerată parte a unei politici consistente și cuprinzătoare. România este una dintre ţările NATO care au susţinut asumarea de către Alianţa Nord-Atlantică a unui rol mai proeminent şi mai activ în domeniul securităţii energetice, având convingerea că, prin experienţa şi capacităţile sale, Alianţa poate amplifica valoarea eforturilor altor actori naţionali şi internaţionali importanţi.

Conceptul Strategic al NATO, adoptat în anul 2010 la Lisabona, evidenţiază poziţia esenţială a resurselor energetice în definirea mediului de securitate "pentru statele aliate şi – în acest context - importanţa securităţii rutelor de transport a resurselor energetice"[11]. Printre noile ameninţări la adresa securităţii, domeniul energetic este unul cu un potențial ridicat de a face obiectul acestor ameninţări. ,Conceptul Strategic prevede ca NATO "să-şi dezvolte capacitatea de a contribui la securitatea energetică, inclusiv la protejarea infrastructurii critice energetice, a zonelor de tranzit şi a rutelor, în cooperare cu partenerii şi prin consultări interaliate pe baza evaluărilor strategice şi a planificării prealabile" [12].

În urma summitului  de la Varșovia, NATO a luat hotărârea de a consolida capacitatea de a acorda sprijin în protecția infrastructurilor energetice critice și întărirea rezilienței acestora, inclusiv în situații de amenințări hibride și cibernetice.

 Integrarea aspectelor de securitate energetică în exercițiile și procesul de planificare al NATO, cooperarea cu partenerii, precum și îmbunătățirea eficienței energetice a forțelor aliate, reprezintă dimensiuni importante ale acțiunii NATO în domeniu.

 

 

Securitatea energetică a României

 

Pentru România, asigurarea securității implică asigurarea necesarului de resurse energetice “şi limitarea dependenţei de cele de import, diversificarea surselor de resurse energetice din import şi a rutelor de transport a acestora, creşterea nivelului de adecvare a reţelelor naţionale de transport a energiei electrice şi gazelor naturale, protecţia infrastructurii critice"[13].

După criza gazului, provocată acum ceva timp de către Rusia, preocuparea pentru strategia energetică a României a crescut. Cele mai importante măsuri au fost adoptate în anul 2007. Conform Strategiei de Securitate Națională a României, sustenabilitatea securității naționale nu poate fi realizată fără a se asigura securitatea energetică a României prin adaptarea operativă şi optimizarea structurii consumului de resurse energetice primare, precum şi creşterea eficienţei energetice. Obiectivul securităţii energetice este urmărit în condiţiile în care "principalii producători autohtoni de energie au fost privatizaţi şi aparţin unor proprietari din UE, ceea ce oferă cadrul comunitar tuturor demersurilor"[14].

În CSAT-ul din 2007 s-a aprobat proiectul de Strategie Energetică pentru perioada 2007-2020. Strategia conferă un rol activ ţării noastre în piaţa UE, est şi sud-est continentală. Potrivit documentului, în conformitate cu politicile energetice europene, priorităţile României în domeniu sunt: "asigurarea competitivităţii, diversificarea surselor de aprovizionare cu resurse energetice, protecţia mediului şi asigurarea investiţiilor pentru creşterea capacităţilor de producţie şi dezvoltare"[15].

România îşi asigură din resurse interne 60% din necesarul de materii prime, dar își va spori dependenţa de importurile de petrol şi gaze naturale. La nivel european, pot apărea efecte negative asupra concurenţei în sectorul energetic datorită tendinţelor de concentrare din industria energetică. Pe acest fundal, principalele opţiuni se referă la "producţia de energie pe bază de cărbune şi energia nucleră, cauzele fiind creşterea prognozată a preţurilor la hidrocarburi şi dependenţa de importurile de gaze naturale dintr-o singură sursă (Federaţia Rusă)"[16].

România poate beneficia de o serie de  oportunități pentru dezvoltarea energetică, deoarece: "are o poziţie geografică favorabilă participării active la dezvoltarea proiectelor de magistrale paneuropene de petrol şi gaze naturale; existenţa pieţelor fizice şi financiare de energie, precum şi accesul la pieţe regionale de energie electrică şi gaze naturale, conferă oportunităţi de realizare a serviciilor de sistem la nivel regional; climatul investiţional este atractiv, atât pentru investitorii străini, cât şi autohtoni, inclusiv în procesul de privatizare a diferitelor companii aflate în prezent în proprietatea statului; liberalizarea totală a pieţelor de energie şi gaze naturale; accesarea Fondurilor structurale ale UE pentru proiecte în domeniul energiei; existenţa unui important sector hidroenergetic capabil să furnizeze volumul necesar de servicii tehnologice de sistem".

Scopul Strategiei respective îl reprezintă asigurarea independenței energetice. Astfel, securitatea aprovizionării, ca obiectiv central, presupune menţinerea suveranităţii naţionale asupra resurselor primare de energie şi respectarea opţiunilor naţionale în domeniul energiei. Se vor urmări reducerea treptată a dependenţei de resurse energetice primare din import şi menţinerea unui echilibru între importul de resurse şi utilizarea rezervelor naţionale pe baze economice şi comerciale. De asemenea, se va acţiona pentru: "diversificarea şi consolidarea, în cadrul stabilit la nivel european, a relaţiilor de colaborare cu ţările producătoare de hidrocarburi, precum şi cu cele de tranzit; diversificarea surselor de aprovizionare şi dezvoltarea rutelor de transport; încheierea de contracte pe termen lung pentru gaze naturale din import pentru a diminua riscurile de întrerupere a furnizării, cu respectarea regulilor concurenţiale; stimularea investiţiilor în domeniul exploatării rezervelor de gaze naturale, prin încurajarea identificării de noi câmpuri şi valorificarea maximă a potenţialului"[17].

Este clar astfel că asigurarea  securității României nu mai depinde exclusiv de resurse proprii sau de puterea economică la nivel național – aceasta trebuie coroborată, la Bruxelles, împreună cu companiile globale din domeniu.

 

[1] Silviu Negu, coordonator, Institutul European din România – Studii de strategie şi politici (SPOS 2008), București, 2008, p.5.

[2] Ibidem.,

[3] Ibidem.,

[4] Ibidem.,

[5] Cristian Băhnereanu,, Securitate Energetică , Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, București, 2008, p. 13.

[6] Idem., p. 5.

[8] Ibidem.,

[10] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Cristian Băhnereanu, op.cit, p. 28.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.