Evoluţia vieţii politice italiene. 1990-2019 (fișă documentară)

Autor: Alexandru-Marian Crenganiș

  Sfârşitul Războiului Rece a privat in scurt timp de orice alibi ideologic reînnoirea partidului şi a guvernului comunist din Italia, care prea mult timp se ascunseseră  în spatele falsei justificări a pericolului comunist care venea din Est şi trebuia oprit – ca şi Partidul Comunist Italian, care era cel mai mare din Occident[1].

  Datorită acestei legitimări, partidele politice din Italia s-au transformat în adevărate centre de putere din ce in ce mai influente, fiind în măsură să intervină direct în punctele vitale ale instituţiilor statului; chiar şi economia a devenit din ce în ce mai condiţionată de interferenţele partidelor de guvernământ.

  Totuşi, cu precădere în anii 80, partidele din Italia au devenit mai degrabă centre de afaceri şi de corupţie decât locuri de elaborare politică. Confruntată cu acest proces de degenerare, societatea a făcut eforturi să reacţioneze: arma referendumului popular a fost printre cele mai eficiente instrumente reformiste în Italia. La 9 iunie 1991 s-a mers la vot pentru abolirea preferinţei multiple în alegerea deputaţilor pentru Cameră iar rezultatul a fost surprinzător: din aproximativ 30 de milioane de persoane prezente, 95,6% s-au declarat în favoarea abrogării[2].

  În februarie 1992 izbucneşte Tangentopoli. Tangentopoli este numele dat  unei serii de scandaluri de corupţie în care au fost implicaţi numeroşi politicieni ai epocii. Ancheta demarată de procuratura din Milano a demonstrat că, la nivel local, la nivel regional şi nivel naţional, funcţiona un sub-sistem universal de finanţare ilegală a partidelor. Din ancheta şi procesele care au urmat,  s-a demonstrat  că partidele deveniseră incapabile să mai suporte cheltuielile masive ale propriului aparat. Ca urmare, pe parcursul  timpului s-au dezvoltat reţele la nivel local şi naţional prin care oamenii politici primeau sume de bani de la persoane private sau firme în schimbul contractelor cu statul[3].

  Seria scandalurilor începe odată cu arestarea lui  Mario Chiesa, la 17 februarie 1992, surprins în timp ce lua mită de la un reprezentat al Cosa Nostra.

  Respectiva modalitate de atribuire a contractelor publice a produs o distorsionare a regulilor pieţei libere. Procurorul şef care s-a ocupat de acest caz, Antonio Di Pietro, reuşise să înţeleagă cum funcţionează sistemul încă de la sfârşitul anilor 80. Acesta a fost ajutat în primă fază de Gherrardo Colombo, procurorul care în  anul 1981 a scos la iveală activităţile ilegale ale lojei masonice Propaganda Due[4].

  Efectele acestei operaţiuni au fost imediat vizibile la alegerile din 1992. Aceste alegeri s-au desfăşurat în baza noii legi electorale, care a înregistrat o ruptură față de de comportamentele de vot tradiţionale[5].

  Extrema fragmentare a voturilor care fuseseră acordate în favoarea a 14 liste diferite, neţinând cont de voturile acordate listelor marginale, creează, de fapt,  premisele unei imposibilităţi de a guverna ţara. Partidele istorice, cum ar fi: D.C, P.S.I,  P.D.S,  Rifondazione Comunista, P.L.I,  P.D.S.I, M.S.I scad foarte mult, dar apar noi partide cum ar fi: Verzii, Lega Nord etc[6].

Apariţia lui Silvio Berlusconi în viaţa politică

        Pe fondul dezagregării vechiului sistem de partide, la 23 noiembrie 1993 Silvio Berlusconi, un tânăr om de afaceri din Milano, şi-a prezentat intenţia de a se lansa în politică. La momentul respectiv, familia sa deţinea grupul de firme Fininvest, care avea activităţi economice numeroase, însă cele mai importante dintre acestea era gestionate de grupul editorial Mondadori şi consorţiul de teleziziune Mediaste[7].

  În plan politic, Berlusconi a înfiinţat propriul său partid politic, intitulat Forza Italia, în decembrie 1993. Acesta a fost organizat pe principiile unei societăţi comerciale, beneficiind de toate tehnicile de marketing. Partidul s-a sprijinit pe puterea televizată a grupurilor sale mass-media şi a impus persoana lui Berlusconi ca fiind o figură politică aptă să conducă şi să atragă voturi[8].

  Astfel, liderul paritdului Forza Italia s-a prezentat pe de o parte ca un campion al antipoliticii, iar pe de altă parte ca un moderat ce doreşte să menţină regimul politic italian în limitele liberalismului moderat promovat timp de aproape o jumătate de secol de fosta DC. O altă caracteristică a omului politic Berlusconi a fost pretenţia de a fi unificatorul dereptei italiene prin atragerea de partea sa a electoratului de centru-dreapta traditional DC, prin deschiderea colaborării cu foştii fascişti conduşi de Gianfranco Fini şi prin strânse alianţe cu partidul separatist din nordul Italiei, Lega Nord / Liga Nordului, condusă de Umberto Bossi[9].

    Alegerile din 2006

Alegerile parlamentare din 2006 au deschis drumul unei noi coaliţii de centru-stânga condusă de Romano Prodi; acesta l-a învins pe primul-ministru de centru-dreapta Silvio Berlusconi[10].

  Cu toate acestea, s-a demonstrat rapid că noul guvern este instabil. A pierdut multe voturi în parlament ca urmare a hotărârii de a trimite trupe militare în războiul din Afganistan în anul 2007, iar în 2008 a fost demis deja prin moţiune de cenzură[11].

  Berlusconi a refăcut coaliţia Oamenii Libertăţii (PDL),  câştigând alegerile parlamentare din 2008 cu un număr de 334 de locuri în Camera inferioară şi 174 de locuri în Senat, în colaborare cu încă doi aliaţi mai mici. Coaliţia de centru-stânga condusă de către noul Partid Democratic s-a plasat pe locul al doilea. A obţinut 246 de locuri în Camera inferioară şi 132 de locuri în Senat[12].

  În această perioadă, guvernul Berlusconi a adoptat câteva măsuri pentru scăderea criminalităţii și pentru scăderea imigraţiei ilegale. În acest scop şi Parlamentul a adoptat unele măsuri sectoriale între 2008-2009[13].

 În 2011, datoria publică a Italiei ajunsese la 120% din PIB. Un pachet cu măsuri de austeritate a fost trecut de ambele Camere ale Parlamentului în luna noiembrie. Din cauza scăderii popularităţii şi a mişcărilor de stradă, Berlusconi a demisionat în noiembrie 2011.

  Acesta a fost înlocuit de către un guvern de tehnocraţi condus de respectatul economist Mario Monti, fost membru al Comisiei Europene. Noul guvern a fost nevoit şi el să treacă un pachet de măsuri de austeritate prin Parlament în luna decembrie. În iulie 2012 guvernul a anunţat că trebuie să taie 26 de miliarde de euro din cheltuielile statului în următorii 3 ani, inclusiv  reducerea numărului angajaţilor din aparatul de stat cu 10%[14].  

  Alegerile Parlamentare din februarie 2013  au adus la putere Partidul  Democrat şi în funcţia de prim-ministru pe Mateo Renzi. Acesta a devenit astfel cel mai tânăr prim-ministru din istoria Italiei[15].

Renzi va demisiona după ce a iniţiat un referendum pentru modificarea Constituţiei nevalidat de către populaţie. Demisia acestuia a venit într-un moment extrem de greu, când partidele populiste şi extremiste erau în creştere. După demisia lui Renzi, guvernarea ţării a fost asigurată de guvernul condus de Paolo Gentiloni. Acesta a condus guvernul până la alegerile din anul 2018.

La alegerile din anul 2018, italienii au votat prioritar pentru forţele de dreapta dar şi cele semite, Partidul Mişcarea 5 Stele fiind marele câştigător al acestor alegeri; noua formațiune aducea în viaţa publică politicieni extremişti precum Matteo Salvini. Pentru că nici un partid nu a reuşit să strângă suficiente voturi pentru a avea o majoritate, se va ajunge la o coaliţie de guvernare între Mişcarea 5 Stele şi Liga, prim-ministru al țării fiind Giuseppe Conte.

După o scurtă perioadă de timp încep să apară disensiuni între Conte şi Salvini. După lungi dispute, premierul Italiei Giuseppe Conte va demisiona. Preşedintele a acceptat demisia şi, după ce a chemat partidele la consultări, a dat din nou mandatul pentru formarea unui guvern lui Conte.

Acesta a reuşit să negocieze cu Partidul Democrat şi cu Mişcarea 5 Stele şi astfel a pus capăt unei perioade de incertitudine politică. În prezent, guvernul Conte se confruntă cu efectele extrem de grave ale crizei din sănătate, Italia fiind una dintre cele mai afectate ţări din lume de actuala pandemie a noului coronavirus.

    Alegerile prezidenţiale

  Judecătorul  Sergio Mattarella a devenit noul preşedinte al Italiei, acesta obținând la 31 ianuarie 2015 505 voturi din partea marilor electori, suficiente pentru a deveni preşedintele Italiei. Mattarella are 73 de ani şi, conform Constituţiei, poate fi ales preşedinte pe viaţă[16].

  Sergio Mattarella îl înlocuieşte pe Giorgio Napolitano. Acesta a fost ales preşedinte în 2006. A renunţat la această funcţie în 2015 din cauza vârstei înaintate[17].