30 de ani de la izbucnirea Războaielor Iugoslave
Autor: Dorin Melnic
Acum 30 de ani a izbucnit una dintre cele mai macabre serii de războaie de la al Doilea Război Mondial și până în prezent, numite “Războaiele Iugoslave”.
După moartea lui Josip Tito, în 1980, Iugoslavia, formată din republicile Slovenia, Croația, Bosnia și Herțegovina, Macedonia, Muntenegru și Serbia, cea din urmă având în componența sa două provincii autonome, Kosovo și Vojvodina, urma să se confrunte cu probleme financiare foarte mari, datoriile lor depășind peste 20 de milioane de dolari. FMI și Banca Mondială stabilesc însă acordarea unui împrumut intitulat ,,Structural Adjustement Program’’. Efectul împrumutului nu a ameliorat criză economică în Iugoslavia, continuând devalorizarea monedei, creșterea prețurilor, provocând și stoparea proiectelor și programelor sociale.
Tensiunile interetnice au fost și ele un catalizator al izbucnirii războaielor. Slobodan Milošević, un ultranaționalist sârb, ajunge președintele Comitetului Central al Ligii Comuniștilor din Serbia în 1986, ajungând și în fruntea forțelor politice sârbe un an mai târziu. Milošević se temea că problemele economice ale țării vor determina populațiile non-sârbe să se rupă de Iugoslavia.
1986 a fost și anul în care Academia Sârbă de Științe a emis un Memorandum care a devenit un focar pentru naționalismul sârb privind reânvierea ideilor unei Serbii Mari. Memorandumul preciza că Tito, un croat, a încercat să slăbească zonele sârbe, oferind astfel publicului sârb o explicație facilă pentru a descrie de ce Serbia se descurca mai slab din punct de vedere economic comparativ cu Slovenia și Croația. Memorandumul susținea, de asemenea, că Kosovo trebuia să rămână sârb, în ciuda unei populații albaneze de 90%, din cauza importanței pentru Serbia a unei bătălii din secolul al XIV-lea în acea regiune.
În 1990, odată cu prăbușirea comunismului în Europa Centrală și de Est, Congresul Comunist al Iugoslaviei s-a fragmentat pe linii naționaliste. Slovenia și Croația au decis organizarea unor alegeri libere, ca răspuns la intenția lui Milošević de a centraliza puterea rămasă a Iugoslaviei în mâinile sârbilor.
Anul 1991 a însemnat începutul Războaielor Iugoslave. Odată ce Slovenia și Croația și-au declarat independența la 25 iunie, JNA (armata iugoslavă, sub control sârb) a primit ordin să țină Iugoslavia împreună. Milošević dorea un nou model de federaţie, în care populaţia sârbă dispersată să fie unită într-o singură republică şi sârbii să aibă o influenţă politică raportată la poziţia lor de cea mai numeroasă minoritate din Iugoslavia, punct de vedere susţinut de principalii lideri ai JNA, în majoritate sârbi sau muntenegreni, care se considerau ultimul bastion al unităţii statului şi care priveau forţele naţionaliste din Croaţia şi Slovenia drept inamicul principal al ideii de Iugoslavia. Liderul dorea să invadeze cele două noi state sub pretextul de a ,,proteja’’ minoritatea sârbă, deși în Slovenia sârbii constituiau doar 2% din populație.
Primul război, cunoscut sub numele de Războiul de 10 Zile din Slovenia, a avut la bază intrarea trupelor iugoslave pe la granița Serbiei cu Italia, imediat după ce aceasta și-a declarat independența. Izbucnirea războiului a dus la eforturi diplomatice ale Comunității Europene pentru a pune capăt crizei. Trei miniștri de externe ai CE s-au întâlnit cu reprezentanți ai guvernelor din Iugoslavia și Slovenia la Zagreb, în noaptea de 28 spre 29 iunie, căzând de acord asupra unui plan pentru armistițiu, care însă nu a fost pus în aplicare. Războiul s-a încheiat pe data de 7 iulie, odată cu acordul de la Brioni.
Al doilea război şi anume Razboiul Croat de Independență, a constat in atacul primit de guvernul croat din partea sârbilor începând cu 1991, acesta terminându-se în 1995. Încetarea focului s-a realizat în 1992, dar, cu toate acestea, Croaţia a continuat operaţiunile militare până in 1995, participând la razboiul din Bosnia. În 1995 Croaţia întreprinde Operaţiunea Storm, cu scopul de a cuceri Krajina. Menirea intervenţiei în războiul din Bosnia a fost de asemenea consolidarea independenţei croate. Statele Unite au sprijinit operaţiunea, iar CIA a oferit informaţii militare croaţilor.
Războiul din Bosnia a fost cel mai sângeros capitol din dezintegrarea Iugoslaviei. Între 1992 și 1995, 36% din populația statului Bosnia și Herțegovina a dispărut (morți sau refugiați). Printre cele mai cunoscute orori se numără asediul de patru ani al orașului Sarajevo și masacrul a 8000 de musulmani în orașul Srebenica, în iulie 1995.
În timpul dezbaterii de la Parlamentul European, deputatul liberal Philippe Morillon (care a fost șeful forțelor ONU în Bosnia în 1992-1993) a vorbit despre orașul martirizat Sarajevo în care a intrat acum 15 ani. Un oraș care ,,nu avea ghetouri’’ până când nu a fost ocupat de ,,milițiile nebune’’.
Conflictul s-a încheiat abia după ce ofensivele NATO și ale Croației au răsturnat situația împotriva lui Milošević. Acesta a negociat Acordurile de Pace de la Dayton, iar comunitatea internațională i-a îngăduit să rămână la putere – ajungând să pretindă că merită acest lucru pentru că a adus pacea în Balcani. Însă pacea nu a durat mult. După ce și-a asigurat funcția de președinte al Iugoslaviei (redusă doar la Serbia și Muntenegru), în 1997, când mandatul de președinte al Serbiei a expirat, și-a trimis forțele într-un nou război, de astă dată în provincia Kosovo. Revoltei armate pentru independență, declanșată în 1999, i s-a răspuns cu represiuni cumplite ale sârbilor asupra populației albaneze, iar purificarea etnică a revenit în Europa. Acum, însă, aceasta a declanșat o campanie de bombardamente de 74 de zile a NATO, ordonată de președintele american Clinton și de prim-ministrul Marii Britanii Tony Blair, care l-a silit pe Milošević să înceteze ostilitățile.
În afara poziţiilor militare ale armatei sârbe, campania aeriană a vizat clădiri guvernamentale şi infrastructura pentru a destabiliza regimul Milošević. Operaţiunile aeriene au fost suspendate la 11 iunie 1999, când Serbia a acceptat un acord de pace care prevedea retragerea forţelor sârbe din provincie şi înlocuirea lor cu trupe NATO de menţinere a păcii. Cu excepţia a doi piloţi americani decedaţi în timpul unei misiuni de antrenament în Albania, nu au existat alte pierderi de vieţi omeneşti în timpul celor 78 de zile ale operaţiunii. Au existat şi incidente nefaste care au dus la moartea unor refugiaţi albanezi, membri ai Armatei de Eliberare din Kosova şi civili albanezi. Cel mai controversat incident a fost bombardarea ambasadei Chinei din Belgrad, la 7 mai 1999, care a dus la moartea a trei jurnalişti chinezi şi a declanşat o criză în relaţiile bilaterale sino-americane.
La 12 iunie, forţele NATO au pătruns în Kosovo din Macedonia; în aceeaşi zi, trupe ruse au debarcat în Priștina, capitala regiunii Kosovo, forţând Alianţa Nord-Atlantică să accepte o ocupare comună a provinciei. Milošević a fost răsturnat de la putere în octombrie 2000 şi a decedat la 11 martie 2006, într-o închisoare olandeză, cu puţin înainte ca procesul în care era acuzat de crime împotriva umanităţii să se încheie.
Fanatismul lui Milošević a contribuit la izbucnirea celor mai mortale conflicte din Europa, după al Doilea Război Mondial – acestea au fost caracterizate de masive crime de război și purificări etnice. Au fost primele conflicte după cel de-al Doilea Război Mondial considerate oficial genociduri, iar multe dintre persoanele cheie participante au fost ulterior acuzate de crime de război.
La final războaiele s-au încheiat cu noi state independente pe harta Europei, dar și cu o mare parte a Iugoslaviei rămasă săracă și în colaps economic.
Deși acest naționalism radical nu mai face parte azi din viața de zi cu zi, cicatricile trecutului se văd cu ochiul liber. Sârbii nu recunosc Kosovo ca stat independent, continuând să revendice acest teritoriu drept parte a propriului teritoriu suveran. Cu toate acestea, în urma Acordurilor de la Bruxelles din 2013, Serbia a fost de acord să nu blocheze drumul Kosovo către eventuala aderare la UE. De asemenea, Milošević încă se bucură de o popularitate ridicată, fiind considerat de mulți sârbi drept unul dintre cei mai mari oameni de stat ai Serbiei moderne, care nu a permis nimănui să umilească acest popor, a introdus un sistem multipartit și, în final, a apărat țara de NATO, fiind o obligație morală pentru cetățenii Serbiei ca astfel să-și arate “recunoștința” față de fostul lider iugoslav.
