Cronicile Mării Negre. Ediția a V-a, Partea I

CRONICILE MĂRII NEGRE / CMN.

Jurnal de bord geopolitic la Pontul Euxin[1]

Ediția a V-a, sâmbătă, 2 martie 2024

I. Cronici albe[2]

• Se multiplică angajamentele de sprijin în domeniul securității pentru Ucraina, în timp ce noi angajamente de sprijin pentru Republica Moldova se lasă așteptate. Olanda și Ucraina au semnat un Acord bilateral în domeniul securității (“Acord privind colaborarea în domeniul securității între Ucraina și Olanda”[3]), pe o durată de 10 ani, după modelul acordurilor bilaterale anterioare semnate de Marea Britanie, Danemarca, Germania, Franța, Italia, Canada[4]. Acordul vizează colaborări sectoriale precum: asigurarea unor forțe armate stabile, capabile să protejeze Ucraina acum și în viitor; industria militară; cooperare în cazul unui viitor atac armat; consolidarea redresării, stabilității economice și sustenabilității Ucrainei; combaterea amenințărilor de securitate non-militare; facilitarea urmăririi penale; sancțiuni; sprijinirea integrării euroatlantice a Ucrainei etc. Documentul confirmă că Ucraina a cerut Olandei să devină țară lider în punerea în aplicare a paragrafului 7 („Restabilirea justiției”) al Formulei Păcii  și stabilește cadrul angajamentelor concrete ale Olandei în acest sens[5]. Angajamentul de sprijin al Olandei include un nou pachet de sprijin militar, în valoare de 2 miliarde de euro, care va fi acordat Ucrainei în 2024 conform Acordului menționat[6]. Alte prevederi:  transmiterea către Ucraina a unor “mijloace fiabile de descurajare a viitoarelor agresiuni externe” și sprijin pentru “creșterea interoperabilității operaționale cu forțele NATO - această activitate se va concentra pe dezvoltarea potențialului în domeniul aerian și maritim al Ucrainei”; “Ucraina se va asigura că sprijinul militar oferit de Olanda este utilizat exclusiv pentru autoapărare și descurajare a agresiunii”: “Olanda va coopera cu Ucraina pentru a promova dezvoltarea bazei industriale și de apărare ucrainene. Ucraina și Olanda vor elabora o foaie de parcurs pentru cooperarea strategică în industria de apărare”; “În cazul unui viitor atac armat al Rusiei asupra Ucrainei, la cererea oricăreia dintre părți, părțile se vor consulta în termen de 24 de ore, bilateral sau prin alte canale pe care ambele le consideră adecvate, pentru a stabili următorii pași corespunzători”.
• Acordurile bilaterale ale Ucrainei în domeniul securității încep să producă efecte – a se vedea în acest sens declarațiile și acțiunile politice recente ale Franței privind necesitatea consolidării sprijinului pentru Ucraina. Pe baza angajamentelor asumate în mod expres în acordul bilateral de securitate dintre Franța și Ucraina, oficialii francezi (președintele, premierul, ministrul de externe etc.) au făcut o serie de declarații explicite, care implică și exprimă voința politică de asumare a responsabilității privind asistența și sprijinul militar către Ucraina, asumate prin acordul bilateral respectiv. Textele acordurilor bilaterale încheiate de Ucraina devin tot mai complexe; este interesantă tendința acestora de a include prevederi concrete privind descurajarea și prevenirea unei noi agresiuni militare împotriva Ucrainei, precum și reacții coordonate la această prezumtivă nouă amenințare – consultări, asistență și sprijin (acesta era/este și sensul direct al încheierii acestor acorduri, potrivit proiecției inițiale a părții ucrainene, discutate în detaliu, în 2022, între consilierii președintelui Ucrainei și foști oficiali militari NATO).
• Moscova își cultivă ideologic relațiile promiscue cu țări membre UE. Noul guvern de la Bratislava a stopat recent trimiterea unui ajutor militar în valoare de 40 de milioane de euro către Ucraina pentru că nu vede “luminița de la capătul tunelului” în războiul din Ucraina[7]. La Forumul Diplomatic din Antalya, cu excepția oficialului slovac, ministrul rus Serghei Lavrov a mai avut întâlniri bilaterale cu omologii săi din Kârghâzstan, Azerbaidjan, Tadjikistan, Kazahstan, Uzbekistan și Turcia, precum și cu liderul secesionist Milorad Dodik (președintele entității Republicii Srpska a Bosniei și Herțegovinei).
• Franța lansează semnalul strategic al ieșirii Occidentului din paradigma paraliziei și pasivității față de Ucraina. În condițiile temporizării sprijinului pentru Ucraina, oboselii critice manifestate în plan internațional, discuțiilor pre-electorale din SUA și tergiversării acordării, la Washington, a noului pachet de sprijin și asistență, Parisul a transmis semnalul strategic privind ieșirea Vestului din “moartea sa clinică”: a desfășurat Summitul Ucraina (Conferință la vârf privind sprijinul Ucrainei, cu participarea a cca 20 de lideri din Europa, SUA și Canada), pregătește desfășurarea unei reuniuni tematice privind Ucraina la nivelul miniștrilor de externe și ai apărării[8], a lansat noi idei de anvergură privind sprijinul Ucrainei la nivelul comunității europene, a enunțat nevoia unui sprijin mai susținut față de Republica Moldova (la reuniunea miniștrilor de externe și apărare de la Paris va fi abordată și tema securității Republicii Moldova) etc. Relansarea strategică a Franței[9] pe temele mari de securitate regională este benefică. Chiar dacă celebrele declarații ale președintelui Franței, Emmanuel Macron[10], privind imposibilitatea excluderii variantei trimiterii de trupe la sol în Ucraina, dacă dinamica actualului conflict o va impune, au fost urmate de reacții de respingere a acestei ipoteze la nivelul NATO, SUA și al unor țări europene, rolul lor benefic pentru construcția sprijinului internațional acordat Ucrainei este evident. Mesajul președintelui francez reprezintă: un mesaj de disuasiune și descurajare pentru Moscova, în condițiile unei penurii de mesaje pe această linie și permanentizării amenințărilor narative ale Moscovei cu arma nucleară: Moscova trimite narativ rachete nucleare asupra Europei în timp ce mesajele de forță ale Vestului lipsesc (1), un semn al voinței politice a Franței privind îndeplinirea angajamentelor asumate în plan bilateral față de Ucraina odată cu Acordul privind cooperarea în domeniul securității (2) și totodată un mesaj pentru comunitatea occidentală, de a ieși din actuala paradigmă a pasivității (3). Coincidențe fericite pentru România, în acest context: celebrarea împlinirii a doi ani de la lansarea Misiunii Militare Franceze AIGLE[11] și noile declarații privind ridicarea la nivel de brigadă, din 2025, a Grupului de Luptă Avansat Consolidat al NATO din România, având Franța ca națiune-cadru, cu o puternică prezență militară franceză în cadrul acestei brigăzi.
• Mesaje contradictorii privind ipoteza neexcluderii trimiterii de trupe și/sau militari (instructori, personal de deservire etc.) în Ucraina, dacă dinamica o va impune. Se mențin pozițiile diferite ale membrilor comunității internaționale pe această temă. Inițiativa Franței de a se discuta această temă a generat poziționări diferite, care se mențin și în momentul de față. Slovacia nu va trimite nici un militar în Ucraina[12]; declarații explicite sau implicite, directe sau indirecte privind netrimiterea de trupe în Ucraina și dezavuarea acestei inițiative au fost consemnate la nivelul conducerii NATO, precum și în SUA, Germania, Polonia, Cehia, Italia, Ungaria etc. MAE rus vede în aceste declarații o escaladare directă a conflictului din Ucraina. Părțile care susțin inițiativa franceză sunt mai puțin vocale în spațiul public. Lansarea temei în spațiul public a reconfirmat semnele unei prezențe militare vestice actuale (cel puțin la nivel de instructori militari) în Ucraina, iar Moscova menționează de cca doi ani prezențe militare occidentale în Ucraina camuflate în mercenari; acest narativ rusesc a fost reluat recent de liderii de la Moscova, în contextul declarațiilor recente ale președintelui francez. Potrivit lui Serghei Lavrov, există o tendință militaristă a Europei în raport cu Rusia; „lagărul de război” din Europa este încă puternic”[13].
• Se înmulțesc semnele unui divorț ideologic cel puțin tactic între Federația Rusă și China. După cea mai recentă convorbire telefonică dintre președinții Federației Ruse și Chinei (însoțită de communicate de presă reci și contradictorii), președintele rus Vladimir Putin construiește într-un discurs pe teme strategice de două ore[14] o singură mențiune modestă la China (Belt and Road Initiative), vede o ordine mondială “doar” “cu o Rusie suverană puternică” în ea (fără trimiterile, obligatorii odinioară, privind “parteneriatul tare ca stânca” cu China în noua ordine mondială multipolară), iar Serghei Lavrov, la Forumul Diplomatic din Antalya, numește noua ordine mondială una care include Rusia “în centrul lumii”, alături de “China și India”[15]. Sunt semne că “apar noi probleme în Paradis”, în condițiile dezvoltării pantagruelice a discursului nuclear al Moscovei, care este privit la Beijing cu reținere (“strategică”).
• Noua ordine mondială a Moscovei s-ar construi pe fundamentul unei Rusii puternice în Eurasia, însă Rusia și-a pierdut piciorul de sprijin în Europa. Discursurile ample ale liderilor ruși din această săptămână (Vladimir Putin, discursul anual privind Starea Națiunii[16] și Serghei Lavrov[17]) menționează insistent nevoia unui rol global sporit al Rusiei într-o nouă ordine mondială (“o nouă ordine mondială cu o Rusie suverană puternică în ea” – Vladimir Putin și, respectiv, ”o Rusie în centrul lumii”, Serghei Lavrov), iar toate argumentele acestora privesc (trimit la) construcția politico-diplomatică strategică a Rusiei pe dimensiunea eurasiatică. Această construcție stă în centrul sistemului de narative rusești care ar justifica și legitima aspirația Rusiei către un rol global sporit. Totodată, aceste alegații sunt departe de a se mai putea susține: Rusia nu mai există politic în Europa, iar reinventarea sa în Asia este problematică, spațiul ne(mai)fiind liber de hegemoni. Semnele ieșirii Moscovei din Europa sunt multiple și par a fi devenit ireversibile: Rusia nu mai contează în Consiliul Europei, în Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, în Comisia Dunării, dialogul strategic cu instituțiile Europei este nul, structuri regionale precum Cooperarea Economică la Marea Neagră au devenit caduce etc. Fumigenele Kremlinului privind nevoia unui dialog pe teme privind noul contur al securității euroatlantice[18] sunt lipsite de fundament; aspirațiile Rusiei în acest sens nu mai sunt legitime; Rusia nu mai există politic și geopolitic în Europa.
• Moscova relansează ipocrit mitul negocierilor de pace în Ucraina. Pe fondul deținerii inițiativei tactice pe frontul din Ucraina și al creării premiselor pentru noi înaintări tactice (lente) pe direcțiile principale (în special în regiunea Donețsk), care ar putea face posibile noi ocupări teritoriale în estul Ucrainei, Moscova trimite semnale ipocrite privind disponibilitatea acesteia de a discuta soluții de armistițiu și pace în Ucraina. Teza presupusei disponibilități la negocieri a Rusiei a devenit permanentă în discursul oficialilor de la Moscova. Potrivit acestora, Rusia ar dori încheierea acestui conflict prin negocieri cu Ucraina (președintele Putin a reiterat această disponibilitate în cadrul adresării sale către Adunarea Federală), insistența președintelui ucrainean Volodimir Zelenski privind Formula Păcii ca bază a oricărei soluții de finalizare a războiului esste văzută la Moscova ca fiind “neproductivă”, iar Rusia vrea în continuare negocieri de pace “care să țină cont de realitățile actuale”, respectiv prin securizarea permanentizării regimului său de ocupație în teritoriile ocupate temporar din Ucraina. Forumul Diplomatic din Antalya a sporit aspirația Turciei de a găzdui negocieri de pace între Rusia și Ucraina, în contrapartidă cu Forumul Păcii din Elveția, unde organizatorii insistă asupra neparticipării Rusiei, cel puțin la ediția princeps a acestuia.
• Noi semne de independență anti-rusească la Erevan. Autoritățile armene discută tot mai frecvent ipoteza aderării la UE. În ziua discursului președintelui rus în fața plenului Adunării Federale, președintele Parlamentului Armeniei Alen Simonian evoca această posibilitate ca fiind cea mai bună soluție pentru viitorul Armeniei (iar la Chișinău se denunțau alte 3 acorduri semnate de Republica Moldova în cadrul Comunității Statelor Independente). În cercurile politice de la Erevan se discută posibilitatea denunțării prezenței grănicerilor Serviciului Federal (rusesc) de Securitate FSB pe Aeroportul Internațional Zvartnots din Erevan[19]. Moscova vede în tendințele armene de construire a independenței de Rusia “mâna Occidentului”[20].
• Noi rudimente ideologice în bagajul narativ al Moscovei: 1. Prin utilizarea insistentă a termenului „Donbas și Novorusia”, termen folosit cu frecvență obsesivă în adresarea către Adunarea Federală, președintele Putin dorește să obișnuiască populația rusă cu obiectivul/planul de a ocupa teritorial Novorusia în sensul ei larg, respectiv și regiunile Nikolaev și Odesa, precum și raioanele transnistrene ale Republicii Moldova. Putin fixează astfel borne geografice ale planurilor de ocupație în mentalul colectiv rusesc, pentru a-și pregăti și legitima, pe plan intern, posibile viitoare ocupări teritoriale în sudul Ucrainei. 2. “(Războiul din Ucraina se termină) în primul rând când în Ucraina vor fi respectate normele elementare ale dreptului internațional, inclusiv respectarea drepturilor omului, minorităților naționale etc… Nu avem nici un drept și nici o oportunitate de a trăda poporul rus din Donbass și Novorusia. Nu vom face niciodată asta”[21].
• Studioul cinematrografic Mosfilm (Мосфильм) a lansat fastuos, la 29 februarie a.c., la Moscova, proiecția filmului Noul Armaghedon nuclear, cu Vladimir Putin (președinte și candidat) în rolul principal[22], cu banalul obiectiv de a legitima în plan intern o victorie electorală care va fi enunțată public, triumfalist, cu un scor de 80% la „alegerile” din 15-17 martie a.c. O altă Rusie se ridică între timp din cenușă: țara rușilor curajoși care au participat la funeraliile lui Alexei Navalnyi împotriva fricilor și furcilor sistemului opresiv. Deocamdată, această Rusie este modestă în expresie și impact și va rămâne mică și în continuare. Dar ea există.