Unificarea Irlandei – complexă, dar nelăsată deoparte
Dorin Melnic
Pe 3 februarie a.c., Michelle O’Neill, vicepreședinte al partidului naționalist Sinn Féin (SF), care activează atât în Irlanda de Nord, cât și în Republica Irlanda, a devenit primul prim-ministru local nord-irlandez dornic de a lupta politic pentru unificarea insulei.
,,Alegerea mea în postul de premier arată schimbarea care este în curs de a se produce pe întreg teritoriul irlandez’’, a declarat aceasta.
La rândul ei, Mary Lou McDonald, președintele SF, a declarat recent că un referendum privind unirea dintre Irland de Nord și Republica Irlanda va avea loc până în anul 2030.
,,Cred cu fermitate că – până la sfârșitul deceniului – vom avea un astfel de referendum și că este de datoria mea și a oamenilor care gândesc ca mine să investim într-o astfel de oportunitate care va consolida cu adevărat relația noastră cu Marea Britanie, ca bun prieten și vecin’’, consideră McDonald.
Irlanda de Nord a fost înființată în 1921, atunci când Irlanda a fost divizată prin Government of Ireland Act 1920, creând un guvern descentralizat pentru cele șase comitate din nord-estul țării. Așa cum intenționau unioniștii (pro Marea Britanie) și susținătorii lor de la Westminster, Irlanda de Nord a avut o majoritate unionistă, care dorea să rămână în Regatul Unit. Aceștia erau în mare parte descendenți protestanți ai coloniștilor din Marea Britanie.
Între timp, majoritatea din Irlanda de Sud (care a devenit Statul Liber Irlandez în 1922) și o minoritate semnificativă din Irlanda de Nord erau naționaliști irlandezi (în general catolici) care doreau o Irlandă independentă unită.
Conflictul dintre cele două tabere a generat numeroase confruntări armate în ultimul secol, inclusiv atacuri teroriste comise de în Marea Britanie de IRA (Irish Republican Army)
În conformitate cu Acordul din Vinerea Mare, semnat între Londra și Dublin la 10 aprilie 1998, este abolită revendicarea teritorială asupra teritoriului nord-irlandez de către Republica Irlanda, dar încă se află în vigoare amendamentul care prevede că ,,dacă în orice moment pare probabil’’ ca ,,majoritatea populației nord-irlandeze’’ să-și exprime dorința de a se alătura unei Irlande unite, atunci guvernul de la Belfast se poate pronunța pentru un referendum care ar dezbate aspecte esențiale bazate pe reunificare și modificări constituționale.
Potrivit unui studiu al Institutului de Afaceri Internaționale și Europene, un think-tank din Dublin, costul inițial al unei Irlande unite ar fi de cel puțin 8 miliarde de euro pe an și ar putea ajunge cu ușurință la o sumă de 20 de miliarde de euro.
John Fitzgerald și Edgar Morgenroth, doi dintre autorii studiului, sunt de părere că unificarea ar fi urmată imediat de ,,o reducere majoră a nivelului de trai’’ a poporului irlandez, dar consecințele negative ar putea fi diminuate în cazul în care Irlanda de Nord ar face schimbări majore în economia sa pentru a-și crește productivitatea și datorită integrării automate a teritoriului în Uniunea Europeană.
,,Să nu uităm că oamenii au acceptat ideea de Brexit fără să știe care vor fi implicațiile exacte. Noi habar nu avem cum ar arăta o Irlandă unită’’, a afirmat sceptic Morgenroth.
Aspectul economic reprezintă cea mai mare provocare cu care se confruntă susținătorii unei Irlande unite. Populația republicii nu va vota pentru unificare dacă procesul va însemna creșterea taxelor și a impozitelor. Guvernul Regatului Unit transferă aproximativ 10 miliarde de lire sterline în fiecare an pentru a acoperi deficitul fiscal al Irlandei de Nord. Dublinul nu doar că va trebui să ofere această subvenție anuală, dar va trebui să și demonstreze că provincia ar putea prospera după unificare.
Procesul ar fi precedat de un tratat bilateral între Irlanda și Regatul Unit, precum și de negocieri multilaterale, în special la nivel UE. Întrebarea cu privire la cum exact ar avea loc un transfer din Londra câtre Dublin al suveranității asupra celor șase comitate nord-irlandeze ar reprezenta un subiect major al acestor acorduri, căci vor fi dezbătute subiecte ca soarta instalațiilor militare britanice, proprietatea statului, datoria suverană, pensiile ș.a.
De asemenea, constituția Irlandei va trebui modificată dacă Irlanda de Nord va vota în favoarea unificării la un viitor referendum. Este cert că Acordul din Vinerea Mare va continua să producă efecte, făcând parte din ordinea constituțională de la Belfast. Aceasta înseamnă că va exista în continuare un Parlament ales în partea de nord (Stormont), ceea ce va obliga Irlanda să meargă în direcția unei descentralizări și mai mari decât în prezent. Marea Britanie va continua să fie garantul funcționării instituțiilor din partea de nord a Irlandei, precum și a cetățenilor britanici care vor putea opta și pentru o a doua cetățenie, cea irlandeză.
În concluzie, un proces de unificare ar pune capacitatea statului irlandez sub o presiune enormă. Făcând o comparație, fosta Germanie de Vest era de 12 mai mare decât Irlanda de astăzi și era echipată cu un serviciu public de dimensiuni corespunzătoare. În timp ce s-ar putea susține că unificarea Irlandei ar fi, în anumite privințe, mai simplă, activiștii și politicienii militanți pentru un stat unic irlandez ar putea să își pregătească agenda luând exemplu de la unificarea Germaniei, cel mai recent caz al ciocnirii complexităților juridice a două entități care s-a încheiat cu o victorie politică, morală și chiar economică.
