30 de ani de la aderarea statelor europene nealiniate la Uniunea Europeană

Autor: Dorin Melnic

          S-au împlinit recent 30 de ani de când Finlanda, Suedia și Austria, toate state membre ale Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS), au devenit membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene (UE) pe 1 ianuarie 1995, organizație care s-a extins astfel de la 12 la 15 state membre.

          Aceasta a marcat încheierea unor scurte negocieri care au început la 1 februarie 1993 și s-au încheiat în martie 1994. Norvegia și-a depus și ea cererea de aderare pe 25 noiembrie 1992 și a semnat Tratatul de aderare la 24 iunie 1994, însă parcursul european al acestei țări a fost abandonat în urma referendumului de pe 28 noiembrie în același an (unde doar 47.8% din populație a votat în favoarea apartenenței la UE), în timp ce Elveția, candidat oficial din 20 mai 1992, și-a retras cererea de aderare la Uniune ca urmare a respingerii aderării la Spațiul Economic European (SEE) șapte luni mai târziu.

          Negocierile s-au ciocnit totuși cu o serie de probleme majore. Ținând cont de propriile lor societăți social-democrate, Finlanda și Suedia au fost suspicioase față de ceea ce au considerat a fi o înclinație neoliberală în politica Bruxelles-ului.

          Finlanda a considerat că era mai benefic să fie în componența UE decât în afara ei, deși ar fi existat anumite sectoare care ar fi suferit pierderi. În ciuda temerilor legate de subvențiile sale pentru agricultură, sistemul de bunăstare și flexibilitatea industrială, finlandezii aveau o identitate puternică vest-europeană, posibil ca reacție culturală și istorică la relația lor cu Rusia Sovietică în timpul Războiului Rece. Aderarea la SEE a fost o încercare de a compensa pierderea piețelor sale estice, dar UE s-a dovedit a fi o oportunitate mai mare, iar acceptarea Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC) nu a fost o problemă în cele din urmă.

          Pentru Suedia, rămânerea în afara UE ar fi avut o influență mai mică, deși această țară era mai suspicioasă față de calitatea de membru cu drepturi depline decât Finlanda. Economia de export ar fi avut de câștigat, fiind factorul care a contribuit cel mai mult la înaintarea cererii de aderare. Partidele politice suedeze erau sceptice asupra controlului Uniunii asupra piețelor interne. Femeile aveau de asemenea pierderi, deoarece natura social-democrației din Suedia, considerată a fi rădăcina uneia dintre cele mai egale societăți din lume, le impunea să respecte nevoile sectoarelor sociale și reproductive ale țării, iar acestea s-au temut că eventuala calitate de membru a Suediei va diminua acest aranjament.

          Politica de neutralitate a celor două state nordice a reprezentat, de asemenea, un impediment. Rusia Sovietică a obligat Finlanda să mențină relații strânse cu Moscova după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, având în vedere granița terestră extinsă dintre cele două state. Această restricție a pus piedici în încercările diplomației finlandeze de a-și consolida relațiile cu celelalte țări nordice, precum și cu Europa Occidentală. În schimb, Suedia și-a bazat neutralitatea pe o poziție istorică și pe dorința sa de a fi un echilibrant și un stabilizator geopolitic în Scandinavia.

          În cazul Austriei, începând cu anul 1989, forța care a condus politica de integrare europeană a Vienei a fost sentimentul de izolare iminentă. Întrucât spectrul Anchluss a rămas de domeniul trecutului, iar declarația de soluționare a diferendelor cu Italia privind chestiunea Tirolului de Sud a fost depusă la ONU în 1992, ușa către ,,marea familie europeană’’ devenea astfel deschisă.

          Cele trei țări au organizat un referendum pentru a decide aderarea la Uniune, rezultatele fiind următoarele:

• Austria – 66% pentru (12 iunie 1994);
• Finlanda – 56.9% pentru (16 octombrie 1994);
• Suedia – 52.8% pentru (13 noiembrie 1994).

          Odată ce au devenit membre cu drepturi depline, celor trei țări li s-a atribuit câte un comisar european, în timp ce, în Parlamentul European, Suediei i s-au acordat 22 de reprezentanți, Finlandei - 16 și Austriei - 21, iar în Consiliul de Miniștri, Austria și Suedia trebuiau să aibă fiecare câte patru voturi, iar Finlanda trei.

          În concluzie, valul de extindere al UE din 1995 a avut un caracter distinct față de cele precedente, fiind cel de-al patrulea și primul val post-Războiul Rece, când Zidul Berlinului a reunit vestul și estul Europei. Cu o politică tradițională de neutralitate, Finlanda, Suedia și Austria au reușit în sfârșit să își manifeste liber dorința pentru intrarea în Comunitățile Europene. Intrarea lor a avut consecințe în ce privește interesul Bruxelles-ului pentru Europa de Est și o strângere a relațiilor economice dintre UE și statele din fostul bloc comunist, trend care s-a încheiat cu extinderea Uniunii în est, la 1 mai 2004.