Protestele din Turcia: impact și recalibrări în politica externă

Autor: Caloianu Anamaria Florina

          În prezent, Turcia traversează o perioadă tumultoasă încă din data de 19 martie 2025, când primarul Istanbulului și principalul opozant al regimului Erdoğan, Ekrem Imamoglu, a fost reținut sub acuzațiile de corupție și de sprijinire a unei organizații teroriste în două procese diferite.

Drumul lui Imamoglu spre putere nu a fost lipsit de piedici: în martie 2019, Consiliul Electoral Suprem (YSK) a anulat alegerile pe fondul unor nereguli, această acțiune fiind remediată printr-o nouă rundă de alegeri, în urma căreia Imamoglu a crescut în popularitate și suport. Victoria inițială a CHP, partidul care l-a susținut pe Imamoglu, a reprezentat o lovitură puternică pentru partidul lui Erdoğan, AKP, care fusese până atunci preferatul electoratului urban. Au urmat o serie de evenimente nefaste, printre care o dispută legală cu guvernatorul Seddar Yavuz în 2019 și dispute juridice cu membrii Consiliului Electoral Suprem, care l-au acuzat pe Imamoglu de injurii, cea din urmă concretizându-se prin condamnarea acestuia la 2 ani, 7 luni și 15 zile de închisoare.

Anul trecut, Imamoglu a fost acuzat de trucarea unei licitații municipale în districtul Beylikduzu din Istanbul (proces audiat pe 2 octombrie 2024, dar amânat pentru o dată ulterioară). Toate aceste intervenții ale instituțiilor statului în conduita primarului Istanbulului au culminat cu decizia de revocare a diplomei de licență a oficialului, anterioară reținerii sale sub acuzații de corupție și de susținere a unei organizații teroriste. Revocarea diplomei are o semnificație aparte, având în vedere prevederea constituțională conform căreia candidaților pentru președinție li se solicită să aibă minimum o diplomă de învățământ superior. Odată revocată diploma respectivă, candidatul se află în imposibilitatea participării la alegeri.

          Valul actual de proteste prezintă o serie de particularități distincte în comparație cu protestele din 2013 din Gezi Park (asemănătoare doar ca amploare). Spre deosebire de acelea, manifestațiile actuale gravitează în jurul unui lider, opoziția răspunzând cu o singură voce împotriva abuzurilor regimului Erdoğan, în ciuda diferențelor ideologice. Participanții provin în mare parte din clasa de mijloc, au un nivel ridicat de educație și dețin pârghii economice care le permit să boicoteze afaceri esențiale pentru conducerea actuală.

În protestele din 2013 lipsea această imagine clară a unei alternative politice. Însă, începând cu 2019, Imamoglu și-a construit un public loial, devenind simbolul unei alternative viabile la actualul regim. În contrast, deși Erdoğan dă semne că ar urma să adopte măsuri pentru a obține un al patrulea mandat, în pofida fragilității fizice și a vârstei înaintate, el nu a desemnat încă un succesor clar în rândul publicului. Această incertitudine alimentează dezbaterile privind viitorul AKP.

Scenariile analizate de specialiști exclud, în mare parte, posibilitatea ca un membru al familiei sale să fie propulsat spre putere, deși ginerele său, Selçuk Bayraktar, este considerat un candidat strategic pentru o reorientare politică mai agresivă. Alte evaluări îl indică pe Hakan Fidan drept o opțiune capabilă să asigure continuitatea în politica externă a statului, însă influența sa este diminuată de anii petrecuți în actuala conducere.

          Acțiunile întreprinse după tentativa de lovitură de stat din 2016 de către regimul aflat la conducerea țării au slăbit pârghiile opoziției, limitând impactul acesteia atât în politica internă, cât și în cea externă, care a rămas aproape exclusiv în atribuțiile liderului turc. În ciuda acestor măsuri, frontul comun Alianța Națională, format din cele șase partide de opoziție, a introdus în spațiul public un pachet de amendamente constituționale destinat adoptării unui nou model parlamentar, restabilirii independenței ramurii judiciare, reformării instituțiilor publice și prevenirii abuzurilor asupra drepturilor omului.

În ceea ce privește politica externă, opiniile din cadrul opoziției sunt divergente. Expresia turcă bine cunoscută „pantofii prea mari pentru a fi umpluți” se aplică oricărui candidat pentru președinție. Deși au fost întreprinse acțiuni pe plan intern, Erdoğan a demonstrat un simț aparte pentru politica externă, mizând frecvent pe strategii riscante, flamboaiante, mercantile și adesea brutale pentru a asigura puncte de interes național. Astfel, chiar dacă s-ar putea imagina abordări diferite la nivel intern, pe plan extern politica lui Erdoğan rămâne deosebit de marcantă.

Partidul CHP, principalul contestatar al puterii, are în vedere următoarele aspecte în ceea ce privește recalibrarea politicii externe a statului: reîntoarcerea spre puterile vestice, restabilirea credibilității Ankarei în relație cu UE și NATO, reducerea retoricii antagoniste față de Grecia, prioritizarea reformelor democratice, precum și menținerea relațiilor economice cu Rusia, dar cu reducerea corelată a angajamentului politic în relația bilaterală cu Moscova. Este necesar să subliniem ultimul punct menționat, deoarece acesta relevă faptul că opoziția ar opta pentru un act similar de balancing ca și conducerea actuală, însă își dorește o reîntoarcere la momentul în care Turcia era considerată un partener cheie pentru Vest.

Al doilea partid ca mărime din cadrul opoziției, Good Party (IYI Party), condus de Müsavat Dervişoğlu, propune o viziune pragmatică și naționalistă asupra politicii externe, punând accent pe îndepărtarea de Rusia, apropierea de puterile vestice și încetarea avansului militar în Siria și Libia. În contrast cu CHP (care este infuzat și cu argumentul partidului istoric, împuternicit de imaginea lui Atatürk), IYI se confruntă cu o perpetuă criză identitară, fiind acuzat de a avea convingeri de extremă dreapta.

În acest cadru fragmentat, reprezentanții minorității kurde sunt cheia esențială pentru obținerea celui de-al patrulea mandat al lui Erdoğan, conform expertului Sinan Ciddi: „Pentru a realiza acest lucru, Erdoğan va trebui să găsească o modalitate de a schimba constituția, dar acest lucru poate fi posibil doar dacă reușește să obțină sprijinul principalului partid pro-kurd din Turcia.”[1]

          Elon Musk încă nu s-a implicat direct în acest subiect, însă platforma sa „X” a declarat oficial că nu va implementa măsurile solicitate de guvernul turc de a bloca principalele conturi ale activiștilor și protestatarilor. Totuși, au apărut deja semne că au fost luate măsuri de acest tip prin intermediul platformei X.

Până în prezent, din partea Americii nu există declarații oficiale referitoare la aceste proteste, pe ordinea de zi a relațiilor turco-americane aflându-se vizita ministrului turc al Afacerilor Externe în Washington pentru discuții oficiale ample cu Marco Rubio, în vederea ridicării sancțiunilor și reacceptării Turciei în programul F-35. Rămâne întrebarea retorică: dacă această vizită are ca obiectiv principal re-legitimizarea regimulului Erdoğan în contextul actualei conduceri americane.

Într-un context internațional extrem de permisiv, cu Trump la Casa Albă și Rusia lăsând Orientul Mijlociu pe un plan secundar, Erdoğan poate continua fără riscuri unor sancțiuni externe actualele acțiuni grave împotriva opoziției. Poziția statelor europene este critică, însă nevoia acestora de a primi promisiunea Ankarei de a trimite trupe de menținere a păcii în Ucraina pune în umbră argumentele ce ar putea fi aduse de liderii europeni. Turcia are un avantaj față de Europa, având a doua armată din NATO, iar declarațiile privind menținerea integrității teritoriale a Ucrainei limitează capacitatea acestora de a se pronunța ostil sau de a lua măsuri critice împotriva Ankarei.

CONCLUZII

Tocmai de aceea putem concluziona că acum este momentul propice în care Erdoğan poate face această mișcare critică împotriva opoziției, deoarece contextul extern îi permite un larg spațiu intern de manevră. Totuși, nu este o mișcare lipsită de riscuri; din contră, este extrem de incomodă, implicând pierderea unui număr semnificativ de investitori străini, vulnerabilitatea propriilor companii în fața cetățenilor turci și efectele adverse asupra lirei, care este cu greu menținută de la o zi la alta, în timp ce protestele continuă.

În concluzie, Turcia traversează o perioadă tumultoasă, marcată de reținerea primarului Istanbulului, Ekrem Imamoglu, principalul opozant al regimului Erdoğan, sub acuzațiile de corupție și sprijinire de a unei organizații teroriste. Acțiunile statului împotriva lui Imamoglu, inclusiv revocarea diplomei de licență, reflectă o intensificare a controlului autorităților asupra opoziției. Protestele actuale, care gravitează în jurul lui Imamoglu, se diferențiază de cele din 2013 prin unitatea opoziției și implicarea activă a clasei de mijloc educate.

Bibliografie:

1. „The Road to Imamoglu’s Detention: A Political Timeline – Türkiye Today”, TürkiyeToday, 22 Martie 2025, www.turkiyetoday.com/turkiye/the-road-to-imamoglus-detention-a-political-timeline-133580.
2. Arzu Geybullayeva,  „From Promises of Change to Total Capture — Turkey’s Political Forecast”, Global Voices, 27 Februarie 2025, globalvoices.org/2025/02/27/from-promises-of-change-to-total-capture-turkeys-political-forecast.