De la hedging la hotărâre: s-a terminat dansul pe muchie de cuțit?

Autor: Caloianu Anamaria Florina

          Hedging-ul este deja un concept preluat din economie, bine consolidat în literatura de specialitate, cât și în discursul public despre relațiile internaționale; acesta este folosit frecvent pentru a deconstrui si analiza comportamentul puterilor mijlocii. Termenul desemnează o strategie duală prin care aceste state, aflate între interesele marilor puteri, caută să-și mențină autonomia, flexibilitatea și să evite angajamente definitive față de o singură tabără.[1]

Această abordare le permite să stea departe de confruntări directe și să-și protejeze interesele într-un mediu internațional tot mai volatil și imprevizibil. Pe măsură ce ordinea mondială se află într-o tranziție continuă, iar puterea globală este fragmentată între actori majori precum Statele Unite, China și Rusia, dar și între alte puteri regionale emergente, hedging-ul devine o opțiune tot mai atractivă pentru statele aflate în zonele gri[2] ale competiției geopolitice.

În acest context multipolar, perspectivele pe termen lung sunt imprevizibile, iar alianțele rigide pot deveni un pariu riscant. Astfel, statele mijlocii și emergente, care nu dispun de capacități militare sau economice comparabile cu marile puteri, riscă să suporte costuri disproporționate dacă se angajează ferm într-o alianță sau bloc geopolitic.[3]

Hedging-ul oferă posibilitatea de a „juca” mai multe cărți simultan, menținând relații diplomatice și economice atât cu marile puteri occidentale, cât și cu state precum China sau Rusia. Astfel, ele pot evita să fie expuse exclusiv la sancțiuni, presiuni politice sau riscuri militare cauzate de o poziționare unilaterală, reducând astfel vulnerabilitatea și asigurând o protecție pragmatică a securității naționale.

În economia globalizată, accesul la piețe, investiții și tehnologii este esențial pentru dezvoltarea națională, prin strategiile de hedging, statele mențin deschise mai multe canale de cooperare economică, evitând să-și limiteze opțiunile doar la parteneri geopolitici cu interese politice divergente. Această abordare le permite să beneficieze de avantajele competitive ale fiecărei relații, de exemplu, investiții și tehnologii din Vest, dar și comerț și sprijin politic din partea Chinei sau altor actori emergenți. Prin urmare, hedging-ul devine o formă inteligentă de a diversifica resursele și oportunitățile economice, sporind reziliența și potențialul de creștere.

În fața presiunilor și condiționărilor impuse de marile puteri în schimbul sprijinului sau cooperării, statele mijlocii caută să-și conserve suveranitatea și capacitatea de a lua decizii independente. Hedging-ul le oferă o marjă de manevră strategică, evitând supunerea față de un singur centru de putere și permițându-le să negocieze, să aleagă și să schimbe parteneriate în funcție de interesele și oportunitățile concrete. Cercetătorul Matias Spektor construiește analiza sa în jurul conceptului de hedging în Sudul Global, unde state precum Brazilia, India, Africa de Sud și Indonezia refuză să se alinieze definitiv cu blocul occidental sau cu Rusia și China. Pentru el, hedging-ul reprezintă o strategie de supraviețuire și adaptare[4] într-un sistem internațional în tranziție, caracterizat de o multipolaritate instabilă și de slăbirea hegemoniei americane. În această viziune, conceptul prinde un caracter reactiv și precaut, susținând faptul că aceste state încearcă să păstreze opțiuni deschise, să minimizeze riscurile legate de implicarea excesivă într-o tabără, și să evite să fie trase într-un război prin procură sau într-o rivalitate dură între marile puteri.

Alternativ, autorul Mustafa Kutlay preia tema hedging-ului, dar o transpune într-un registru mult mai activ și operaționalizat: pentru el, puterea mijlocie aleasă, anume Turcia, nu practică doar un hedging pasiv, ci o „diplomație economică multipolară”,[5] respectiv o strategie deliberată, cu obiective clare de creștere a autonomiei și influenței regionale și globale. Turcia jonglează abil între parteneriatele cu Vestul (UE, NATO, SUA) și legăturile pragmatice cu Rusia, China, Qatar sau Azerbaijan, nu pentru a rămâne neutră, ci pentru a obține un avantaj competitiv.

Spektor remarcă faptul că Sudul Global și-a pierdut încrederea în instituțiile internaționale liberale precum ONU, FMI, Banca Mondială, și contestă sistemul de drept internațional, pe care îl percep drept dominat de Vest și incapabil să le ofere securitate sau dezvoltare echitabilă. În acest context, strategiile de hedging sunt o formă de autonomie relativă, în care statele evită alianțele stricte și caută să-și maximizeze opțiunile fără a-și subordona interesele. În schimb, Kutlay accentuează faptul că, pe lângă această autonomie, statele își construiesc și capacități concrete care le garanteze poziția independentă. Printre aceste măsuri se găsesc dezvoltarea unui complex militar-industrial robust, investiții în tehnologii avansate și inițiative regionale de infrastructură și energie care să reducă vulnerabilitatea la șantajul politic extern. Această dublă mișcare, diplomatică și industrială, transformă hedging-ul într-o strategie activă și orientată spre creșterea statutului. Astfel, în timp ce pentru Spektor hedging-ul este o strategie de limitare a riscurilor și de menținere a echilibrului, pentru Kutlay el este un mod de a-și amplifica rolul în ordinea globală aflată în schimbare.

Spektor vede multipolaritatea ca o realitate emergentă, dar încă imatură și nesigură, privind sudul global, acesta rămâne precaut, refuzând să vadă în noile puteri, fie China, fie Rusia, purtătorul torței ordinii internaționale. El vorbește despre o multipolaritate „fluidă”,[6] în care alianțele sunt tranzitorii și în care statele mijlocii caută mai degrabă echilibru și flexibilitate decât angajamente ferme. Kutlay, pe de altă parte, privește multipolaritatea ca pe o fereastră de oportunitate pentru statele cu ambiții regionale și globale. Puterile mijlocii pot astfel profita de fisurile ordinii liberale occidentale pentru a crea noi rețele economice, tehnologice și militare, care le pot crește capacitatea de influență. Pentru Kutlay, multipolaritatea este o platformă pe care Turcia își poate construi un statut de putere regională autonomă, capabilă să negocieze din poziție de forță cu toate marile puteri, nu doar să supraviețuiască între ele.

Matias Spektor vede hedging-ul drept o strategie reacționară, defensivă, rezultatul unei dezamăgiri față de ordinea internațională liberă și al unei dorințe de autonomie relativă, dar precaută, deoarece sudul global vrea să evite confruntările majore și să profite cât mai mult posibil de relațiile economice fără a se angaja într-o rivalitate dură. Hedging-ul este un mod de gestionare a riscurilor într-un sistem global incert. Mustafa Kutlay privește hedging-ul ca o strategie proactivă și ofensivă, care implică atât o diplomație sofisticată, cât și construirea de capacități economice și militare menite să asigure un statut superior.

Deși hedging-ul presupune menținerea unor relații echilibrate cu mai mulți actori, în realitate marile puteri au interese strategice adesea incompatibile și tind să ceară loialitate sau să penalizeze dubla aliniere; un stat care încearcă să fie in bunele grații ale Statelor Unite, cât și ale Chinei, de exemplu, poate fi supus presiunilor diplomatice, economice sau chiar securitate care îl obligă să-și aleagă o tabără, prin urmare, strategia de echilibru poate deveni instabilă și poate duce la pierderea credibilității sau chiar la izolare.[7]

Deoarece aceasta strategie presupune o anumită ambiguitate deliberată, aceasta poate da naștere unor considerații precum lipsa de angajament sau consecvență, ceea ce afectează credibilitatea și încrederea partenerilor pe termen mediu si lung. Dacă un stat trimite semnale contradictorii sau întârzie să ia poziții clare în momente-cheie, el poate pierde influență diplomatică și sprijin, atât în relațiile bilaterale, cât și în organizații internaționale. Această „zonă gri” poate fi exploatată de actori rivali care vor să-și consolideze influența în detrimentul statului hedging.

O astfel de strategie poate genera tensiuni interne, mai ales în societățile polarizate sau în care există grupuri politice cu orientări externe divergente. Divergențele între susținătorii apropierii de Vest și cei favorabili unor relații mai strânse cu Estul pot slăbi coeziunea națională și pot conduce la conflicte politice, schimbări frecvente de strategie sau chiar instabilitate guvernamentală.[8] În plus, dacă publicul percepe hedging-ul ca pe o politică indecisă sau oportunistă, legitimitatea guvernului poate fi afectată.

Concluzii:

Hedging-ul este, prin natura sa, o strategie adaptabilă, dar devine vulnerabil în contexte de criză majoră, război sau schimbări rapide în echilibrul global de putere. În astfel de situații, precum escaladarea conflictului dintre Iran și Israel, statele care au mizat pe această strategie liminală, menținându-se între tabere,  își pot vedea serios restrânse opțiunile de manevră. Presiunea de a adopta o poziție clară crește, iar o întârziere sau o alegere greșită poate atrage costuri ridicate: de la acceptarea unor condiții nefavorabile până la excluderea din cercurile de influență. În cazul unui conflict regional deschis, ambiguitatea strategică devine capăt de linie, iar echivocul anterior poate reduce drastic marja de acțiune a unui stat.

Bibliografie:

1. Donduran, Can. „Hedging as a Security Strategy for Restrained Middle Powers: The Case of Türkiye”, Marmara Üniversitesi Siyasal Bilimler Dergisi, vol. 13, no. 1, Mar. 2025, pp. 51–67. doi:10.14782/marmarasbd.1544083.
2. Khong, Yuen Foong and Liow, Joseph Chinyong. „Southeast Asia Is Starting to Choose: Why the Region Is Leaning Toward China”, Foreign Affairs, 24 Iunie 2025. www.foreignaffairs.com/china/southeast-asia-starting-choose-khong-liow.
3. Kuik, Cheng-Chwee. „Shades of Grey: Riskification and Hedging in the Indo-Pacific”, The Pacific Review, vol. 36, no. 6, Sept. 2022, pp. 1181–1214. doi:10.1080/09512748.2022.2110608.
4. Kutlay, Mustafa. „Turkey’s Middle-Power Dilemma: The Overlooked Costs of a Transactional Foreign Policy”, Foreign Affairs, 19 Mai 2025. www.foreignaffairs.com/turkey/turkeys-middle-power-dilemma.
5. Marangio, Rossella. „Shifting Sands: Hedging Strategies in Sahel-Maghreb Relations”, European Union Institute for Security Studies, 23 Mai 2025. www.iss.europa.eu/publications/briefs/shifting-sands-hedging-strategies-sahel-maghreb-relations.
6. Rodrik, Dani. „Middle Powers Will Make a Multipolar World”, Project Syndicate, 12 Noiembrie 2024. www.project-syndicate.org/commentary/middle-powers-means-multipolar-world-not-us-hegemony-or-us-china-bipolarity-by-dani-rodrik-2024-11.
7. Spektor, Matias. „Rise of the Nonaligned: Who Wins in a Multipolar World?”, Foreign Affairs, 20 Februarie 2025. www.foreignaffairs.com/united-states/rise-nonaligned-multipolar-world-matias-spektor.