Strategia Uniunii Europene în Indo-Pacific: o sinteză

Autor: Caloianu Anamaria Florina

La doar o săptămână după finalizarea turului de vizite ale președintelui american în Asia, principalele publicații internaționale abundă în analize care încearcă să evalueze impactul acestei incursiuni diplomatice. Vizitele au urmărit, deloc subtil, recalibrarea echilibrului dintre tensiune și cooperare în spațiul Indo-Pacific. Nu este surprinzător că această regiune a revenit în centrul agendei internaționale, dat fiind rolul său esențial în reconfigurarea ordinii globale. Statele din zonă, situate între influența crescândă a Chinei și aspirația spre autonomie strategică, tind spre noi formule de parteneriat care să le ofere stabilitate și vizibilitate.

De aceea, prezența americană era așteptată cu un amestec de nerăbdare și neliniște. După zgomotul și furia primelor luni din cel de-al doilea mandat Trump, capitalele asiatice se întrebau dacă relațiile cu Washingtonul vor fi consolidate sau arse în numele unei noi arte a tranzacției. În același timp, nici tangențele Uniunii Europene cu regiunea nu păreau să fi prins rădăcini adânci –   mai degrabă un “flirt diplomatic” decât o alternativă solidă. Dacă, în articolele anterioare, am analizat relațiile SUA cu Japonia și Australia și am rezumat posibilele direcții ale strategiei Trump 2.0 în Indo-Pacific, propun, în continuare, o  sinteză asupra raportării Uniunii Europene la această zonă.

Pentru Uniunea Europeană, statele din Indo-Pacific constituie atât piloni centrali ai rețelelor comerciale globale,^[1] cât și parteneri strategici indispensabili pentru menținerea stabilității regionale, într-un context marcat de competiția acerbă dintre marile puteri;^[2] drept urmare, abordarea europeană rămâne timid orientată spre promovarea unei ordini internaționale bazate pe reguli,^[3] prin aprofundarea cooperării multilaterale,^[4] diversificarea parteneriatelor economice^[5] și consolidarea dialogului politic,^[6] în special cu ASEAN.

„Nodul geopolitic” este evidențiat și de Valentin Grangler în analiza sa asupra relației UE - Indo-Pacific, subliniind că regiunea concentrează aproximativ 60% din PIB-ul global și 70% din fluxurile comerciale mondiale, argumentând astfel pentru prioritizarea regiunii în agenda externă a Uniunii Europene.^[7] Actorii europeni și-au conturat propriile strategii pentru Indo-Pacific, iar, după cum remarcă autorii Gabriele Abbondanza și Thomas Wilkins, Franța s-a distins ca puterea care a reușit să îmbine angajamentul multilateral cu acțiuni unilaterale, făcându-și astfel interesele vizibile și influența resimțită în regiune;^[8] urmată de Germania, Țările de Jos, Italia și de Uniunea Europeană în ansamblul său instituțional.^[9] Nu poate fi trecută cu vederea nici ambiția Marii Britanii de a-și proiecta influența în Indo-Pacific, atât prin strategia „Global Britain”, care marchează revenirea Londrei ca actor global autonom post-Brexit,^[10] cât și prin implicarea în formate minilaterale precum AUKUS, menite să-i revigoreze profilul de putere maritimă și partener de securitate relevant în arhitectura regională.

Gabriele Abbodanza si Thomas Wilkins remarcă poziționarea unică a UE în contrast cu China și SUA: „Actorii europeni dispun atât de hard power (marine moderne și desfășurări militare), cât și de soft power (complementaritate economică și parteneriate), ceea ce le permite să adopte o strategie „hibridă” care poziționează Europa între politicile de securitate mai asertive ale SUA și abordarea precaută a ASEAN.”^[11] În cadrul proiectului EUIP, finanțat de Uniunea Europeană, cercetători europeni și parteneri din Indo-Pacific subliniază rolul regiunii ca direcție strategică esențială pentru consolidarea viziunii unei „Europe puternice în lume”^[12], evidențiind totodată importanța menținerii unui spațiu deschis și liber, bazat pe parteneriate durabile și cooperare pe termen lung.

Anul 2021 a marcat o schimbare conceptuală în abordarea politicii externe a Uniunii Europene, care până atunci evitase utilizarea unor termeni mai direcți pentru a menține neutralitatea și a nu perturba strategia americană de containment a Chinei. Contextul internațional de atunci a creat însă oportunitatea ca UE să urmeze o cale de mijloc,^[13] evitând alegerea directă între China și SUA și concentrându-se pe protejarea comerțului, a lanțurilor de aprovizionare și a rezilienței tehnologice în fața efectelor secundare ale rivalităților geopolitice. Eficacitatea acestei strategii riscă să fie limitată acum, într-o regiune mult mai dinamică, unde accentul pe multilateralism și deschidere poate fi erodat de diplomația coercitivă promovată de administrația Trump prin tarife și negocieri preponderent bilaterale.

Strategia UE pentru Indo-Pacific se confruntă cu limite semnificative datorită divergențelor dintre statele membre, care afectează coerența și eficiența implementării. Deși adoptată în 2021, aplicarea sa depinde în mare măsură de voința și resursele individuale ale membrilor, fiecare elaborând propriile planuri și priorități: Franța, Germania, Olanda, Cehia și Lituania au documente strategice distincte, evidențiind diferențele în modul în care statele membre interpretează și abordează relațiile cu China și regiunea în ansamblu.

Divergențele de percepție privind China sunt printre cele mai vizibile: Germania, de exemplu, pune un accent tradițional pe interese economice, deși în ultimii ani a adoptat o abordare mai precaută de „de-risking”.^[14] În schimb, multe state din Europa Centrală și de Est prioritizează valorile democratice și drepturile omului și văd cooperarea cu SUA drept cheia pentru asigurarea securității europene. Această lipsă de consens se reflectă și în modul în care statele membre percep rolul UE în regiune: pentru unii, strategia este un instrument de afirmare a autonomiei strategice europene,^[15]  o proclamare prematură a autonomiei față de structurile transatlantice;^[16] pentru alții, servește mai degrabă ca mijloc de contracarare a influenței Chinei sau ca modalitate de consolidare a legăturilor transatlantice.

Incoerența devine și mai evidentă în cazul Taiwanului, unde declarațiile liderilor europeni au fost contradictorii: președintele francez Macron a pledat pentru neimplicarea UE în crize „care nu ne privesc direct”,^[17] în timp ce președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a subliniat importanța menținerii stabilității și a respingerii forței ca mijloc de schimbare a status quo-ului. Germania a combinat recunoașterea politicii „o singură Chină” cu apelul la soluții pașnice, iar unele state baltice și central-europene au aprofundat relațiile cu Taipei, deschizând noi birouri de reprezentare. Drept rezultat, această polifonie slăbește mesajul comun european și limitează capacitatea UE de a reacționa unitar în eventualitatea unei crize.

Uniunea Europeană poate învăța din experiența altor actori regionali, dar și limitele propriului său rol devin evidente în acest proces: India arată cum poate fi proiectată stabilitate prin „semnalizare prin implicare”^[18], adică prin comunicare diplomatică subtilă care transmite intenții fără a crea angajamente ferme, oferind Uniunii un exemplu de abordare flexibilă și precaută în fața rivalităților dintre marile puteri. Australia, pe de altă parte, evidențiază puterea soft power-ului, folosindu-și imaginea și parteneriatele pentru a-și consolida influența; totuși, în contextul amenințărilor crescânde, Canberra recurge tot mai mult la elemente de hard power pentru a-și proteja securitatea și modernizarea, ceea ce arată că idealurile de soft power nu pot fi aplicate neadaptat.^[19] UE poate adopta aceste lecții în ceea ce privește echilibrul între diplomație subtilă și vizibilitate strategică, dar nu poate urma exemplul Australiei în materie de hard power, din cauza limitărilor militare.^[20]

Concomitent, lipsa de agilitate a Uniunii Europene în gestionarea dependenței tehnologice și a accesului la mineralele critice riscă să o plaseze într-o poziție de subordonare față de marile puteri globale, reducându-i capacitatea de a acționa cu autonomie strategică. Prezența blocului în Indo-Pacific nu mai poate fi privită doar ca o simplă aspirație geopolitică, așa cum subliniază cercetătoarele Gloria Sicilia și Emily Benson, ci se conturează ca un mecanism de supraviețuire economică: conform acestora, o implicare mai activă a UE în Indo-Pacific îi poate permite Uniunii să dezvolte parteneriate și mecanisme menite să reducă vulnerabilitățile economice și tehnologice, transformând prezența sa strategică într-un instrument pragmatic de reziliență față de perturbările globale și dominația Chinei în mineralele critice.^[21]

Cercetatorii Fredrick Kliem, Johannes Plagemann și Bouffaron Blandin propun perspective diferite asupra rolului și strategiilor Uniunii Europene în Indo-Pacific, fiecare evidențiind aspecte distinctive ale diplomației și influenței europene: Kliem pune accentul pe menținerea unui multilateralism incluziv^[22] și pe coerența europeană ca instrument de reducere a polarizării regionale, văzând UE mai degrabă ca un mediator stabilizator decât ca un actor coercitiv. Spre deosebire de el, Plagemann abordează regiunea prin prisma teoriei semnalizării, evidențiind cum statele gestionează ambiguitatea și competiția marilor puteri prin comunicare diplomatică subtilă și intenționată,^[23] iar Bouffaron și Blandin se concentrează pe proiecția concretă a puterii europene,^[24] subliniind necesitatea integrării resurselor economice, tehnologice și militare pentru a transforma UE într-un actor geopolitic credibil.

Mai mult, există un decalaj între prioritățile declarate și resursele efective alocate: strategia identifică principalele provocări de securitate în Pacific (Taiwan, Marea Chinei de Sud și de Est), însă prezența concretă a UE este concentrată în Oceanul Indian, prin misiuni precum EUNAVFOR Atalanta sau Coordinated Maritime Presence, ceea ce creează o lipsă de consistență între ambițiile strategice și acțiunile practice. În cazul unei crize majore, lipsa unui consens intern ar putea pune Europa în fața unor dileme dificile: sprijinirea SUA ar consuma resurse și ar expune UE la riscuri economice, în timp ce absența sprijinului ar afecta relațiile transatlantice și credibilitatea europeană. Din perspectiva teoriei jocurilor, fără un mecanism comun de decizie care să armonizeze strategiile statelor membre, UE rămâne prinsă într-un joc de tip coordination failure,^[25] riscând să fie doar un actor declarativ, incapabil să transforme principiile sale, ordinea bazată pe reguli, multilateralismul și autonomia strategică, în instrumente reale de influență.

Nicholas Ross Smith, Fulvio Attinà și Giulio Pugliese oferă perspective complementare și critice asupra angajamentului Uniunii Europene în Indo-Pacific, punând accent pe limitele, structura și motivațiile strategice ale UE. Ross Smith subliniază fragmentarea regiunii, contestând premisa unei zone coerente asupra căreia UE ar putea acționa „de sus în jos”.^[26] El arată că percepția actorilor regionali plasează UE mai degrabă ca un actor normativ și civil, incapabil de proiecție de hard power, și propune o strategie „de jos în sus”,^[27] bazată pe parteneriate bilaterale și cooperare practică, transformând astfel limitările Uniunii într-un avantaj distinctiv de mediere și stabilizare.

Attinà, în schimb, adoptă o abordare mai structurală și conceptuală,^[28] tratând atât Europa, cât și Indo-Pacificul ca regiuni puternice, interconectate și capabile să modeleze ordinea globală prin instituții, reguli și interacțiuni, accentuând rolul UE ca arhitect regional într-un context multipolar și fragmentat.

Giulio Pugliese oferă o perspectivă mai pragmatică și geo-economică, concentrându-se pe interesele tangibile ale UE: securitatea economică, diversificarea lanțurilor de aprovizionare și gestionarea relațiilor cu SUA și China. Spre deosebire de Ross Smith și Attinà, Pugliese vede politica europeană în Indo-Pacific ca o combinație de „hedging” și aliniament calculat,^[29] unde inițiative precum Global Gateway sau parteneriatele cu Japonia și Australia reflectă o strategie stratificată, menită să protejeze interesele UE într-o regiune instabilă și competitivă.

Pentru a depăși aceste limite, cercetatoarea Christina Keßler propune inițierea de exerciții scenariale între statele membre,^[30] care să identifice punctele comune privind prevenirea și gestionarea crizelor, să clarifice nivelurile de sprijin diplomatic, economic sau militar pe care fiecare stat le poate oferi și să valorifice diferențele bilaterale dintre statele membre pentru a consolida poziția UE; doar printr-o astfel de abordare poate Uniunea să devină un actor relevant în Indo-Pacific și să-și apere efectiv interesele economice, normative și de securitate.

Concluzii:

În final, pentru ca Uniunea Europeană să joace un rol semnificativ în Indo-Pacific, provocarea centrală nu ține atât de resurse sau capacități, cât de coerența și consecvența mesajelor și acțiunilor statelor membre; absența unui semnal unitar poate diminua percepția credibilității UE și poate transforma obiectivele strategice în ambiguități, în timp ce adaptarea continuă la diversitatea politică și economică a subregiunilor indo-pacifice rămâne crucială pentru a evita interpretările eronate și pentru a identifica punctele reale de convergență, precum comerțul, de-risking-ul și parteneriatele digitale.

Bibliografie:

1. Abbondanza, Gabriele, Thomas Wilkins, „Europe in the Indo-Pacific: Economic, Security, and Normative Engagement”, International Political Science Review, Octombrie 2023, doi:10.1177/01925121231202694.
2. André, Valérie, „Global Britain and the Indo-Pacific”, Observatoire De La Société Britannique, vol. 31, January 2024, pp. 283–96. https://doi.org/10.4000/12ard.
3. Attinà, Fulvio, „Europe and Indo-Pacific in the World Order Transition”, Romanian Journal of European Affairs, vol. 25, no. 1, Iunie 2025, www.ceeol.com/search/article-detail?id=1347856.
4. Blandin, Benjamin, Pierrick Bouffaron, „The Future of European Influence in the Indo-Pacific”, The Robert Schuman Fundation, 8 Aprilie 2025, www.robert-schuman.eu/en/european-issues/786-the-future-of-european-influence-in-the-indo-pacific.
5. Duchâtel, Mathieu, „Europe’s Indo-Pacific Engagement at Shangri-La 2025: A Consistent and Growing Commitment”, Institut Montaigne, 4 iunie 2025, www.institutmontaigne.org/en/expressions/europes-indo-pacific-engagement-shangri-la-2025-consistent-and-growing-commitment.
6. Ernst, Maximilian, „De-Risking: How Germany’s Indo-Pacific Deployments Support Berlin’s Economic Strategy Towards China - CSDS”, The Centre for Security, Diplomacy and Strategy, 22 Iulie 2024, csds.vub.be/publication/de-risking-how-germanys-indo-pacific-deployments-support-berlins-economic-strategy-towards-china.
7. Godara, Shameek, „Resilience diplomacy: The quiet contest shaping the Indo-Pacific”, Lowy Institute, 31 Octombrie 2025, www.lowyinstitute.org/the-interpreter/resilience-diplomacy-quiet-contest-shaping-indo-pacific.
8. Grangier, Valentin, „Europe’s Indo-Pacific Pivot: Strategy, Challenges, and the Quest for Influence”, EuropeanRelations.com, 26 Septembrie 2025, europeanrelations.com/europes-indo-pacific-pivot-strategy-challenges-and-the-quest-for-influence.
9. Keßler, Christina, „A Sea of Troubles: Addressing the EU’s Incoherence on the Indo-Pacific”, Centre for European Reform, 8 Ianuarie 2024, www.cer.eu/insights/sea-troubles-eus-indo-pacific.
10. Kavanagh, Jennifer, „America Shouldn’t Pivot to Asia”, Lowy Institute, 28 Octombrie 2025, www.lowyinstitute.org/the-interpreter/america-shouldn-t-pivot-asia.
11. Khan, Raphaëlle, Kate Sullivan De Estrada, „Signalling Through Implicature: How India Signals in the Indo-Pacific”, The British Journal of Politics and International Relations, Septembrie 2024, doi:10.1177/13691481241270422.
12. Kliem, Frederick, „The EU Strategy on Cooperation in the Indo-Pacific: A Meaningful Regional Complement?" in Panorama: Insights into Asian and European Affairs, 2022, https://www.kas.de/documents/288143/16920728/Panorama+2021_01+Kliem.pdf.
13. Köllner, Patrick, „Explaining Sender–receiver Gaps in Signalling: Australia’s ‘Pacific Step-up’ and Solomon Islands’ Multi-alignment”, The British Journal of Politics and International Relations, Mai 2024, doi:10.1177/13691481241254712.
14. Misalucha-Willoughby, Charmaine, „Mixed Messages and the EU’s Indo-Pacific Strategy”, HCSS, 10 Octombrie 2024, hcss.nl/report/mixed-messages-and-the-eus-indo-pacific-strategy.
15. Plagemann, Johannes, „Introduction to Special Issue: ‘Foreign Policy Signaling in the Indo-Pacific: Responses to the US-China Rivalry in a Multipolar World’”, The British Journal of Politics and International Relations, Decembrie 2024, doi:10.1177/13691481241306387.
16. Pugliese, Giulio, „The European Union and an ‘Indo-Pacific’ Alignment”, Asia-Pacific Review, vol. 31, no. 1, Ianuarie 2024, pp. 17–44, doi:10.1080/13439006.2024.2334182.
17. Rankin, Jennifer, „Macron Sparks Anger by Saying Europe Should Not Be ‘Vassal’ in US-China Clash”, The Guardian, 10 Aprilie 2023, www.theguardian.com/world/2023/apr/10/emmanuel-macron-sparks-anger-europe-vassal-us-china-clash.
18. Rojo Arjona, David, Stefania Sitzia, Jiwei Zheng, „Overcoming Coordination Failure in Games With Focal Points: An Experimental Investigation”, Games and Economic Behavior, vol. 136, Octombrie 2022, pp. 505–23, https://doi.org/10.1016/j.geb.2022.10.010.
19. Smith, Nicholas,„Re-thinking the EU’s Indo-Pacific Strategy: A Bottom-up Approach - Georgetown Journal of International Affairs”, Georgetown Journal of International Affairs, 2 Septembrie 2025, gjia.georgetown.edu/2025/07/10/re-thinking-the-eus-indo-pacific-strategy-a-bottom-up-approach.
20. Sicilia, Gloria, Emily Benson, „Navigating Tides: The European Union’s Expanding Role in the Indo-Pacific.” Center for Strategic and International Studies, 28 Octombrie 2024, www.csis.org/analysis/navigating-tides-european-unions-expanding-role-indo-pacific.
21. ***, „European Union: Indo-Pacific seen from European Union 2021”, Observatory Indo-Pacific, www.sciencespo.fr/observatory-indo-pacific/indo-pacific-strategies/european-union.
22. „EU Strategy for Cooperation in the Indo-Pacific: Council approves conclusions.” Council of the European Union, 20 Octombrie 2025, www.consilium.europa.eu/en/press/press-releases/2025/10/20/eu-strategy-for-cooperation-in-the-indo-pacific-council-approves-conclusions.
23. „What Role for Europe in the Indo-Pacific? Identifying Regional Policy Responses Towards the EU’s Indo-Pacific Strategy 2022-25 (EUIP)”, IBEI, www.ibei.org/es/what-role-for-europe-in-the-indo-pacific-identifying-regional-policy-responses-towards-the-eu-s-indo-pacific-strategy-2022-25-euip_305599