Germania în Indo-Pacific: oportunități și lacune în politica sa externă

Autor: Caloianu Anamaria Florina

Dezbaterea privind reorientarea politicii externe germane către noi parteneri globali s-a conturat treptat începând cu începutul anilor 2000, ca răspuns atât la transformările structurale ale sistemului internațional, cât și la limitele tot mai vizibile ale unei politici externe centrate aproape exclusiv pe cadre euro-atlantice.[1] Termenul de puteri în dezvoltare  sau puteri în ascensiune (aufstrebende/aufstei-gende Mächte)[2] a fost introdus treptat în principal în spațiul think-tank-urilor și al mediului academic, în strâns dialog cu instituțiile guvernamentale, și a funcționat ca un laborator conceptual pentru adaptarea strategiei globale a Germaniei.

Un prim pas important in conturarea acestei strategii externe a fost introducerea conceptului de „anchor states”[3], dezvoltat în contextul politicii de cooperare pentru dezvoltare; termenul pornea de la ideea că anumite state emergente joacă un rol disproporționat în stabilitatea și dezvoltarea regiunilor lor și că Germania poate obține beneficii strategice printr-o cooperare selectivă și aprofundată cu aceste noduri regionale. Chiar dacă inițial formulat într-un limbaj tehnocratic și orientat spre dezvoltare, conceptul a introdus o logică nouă în gândirea strategică germană: selecția partenerilor nu pe baza valorilor comune, ci a relevanței actora în ordinea regională și globală.

Această logică a fost ulterior rafinată prin abordarea „regional leading powers”[4], care a mutat accentul de la utilitatea practică imediată pentru Germania către o analiză mai teoretică a ierarhiilor de putere regionale; aportul acestui cadru a fost conceptualizarea puterilor regionale ca actori intermediari între sistemul global și cel regional, capabili atât să stabilizeze, cât și să blocheze ordinea internațională.

O ruptură parțială apare odată cu programul „new leading powers”[5], care încearcă să traducă aceste reflecții teoretice în recomandări concrete pentru practica diplomatică germană; astfel, distincția dintre „potențiali parteneri” și „potențiali blocatori” marchează o schimbare importantă de perspectivă: statele emergente nu mai sunt privite doar ca oportunități, ci și ca riscuri pentru obiectivele Germaniei în domenii cheie precum securitatea, comerțul sau guvernanța globală.[6]

Cumularea acestor dezbateri a condus la programul guvernamental din 2012 privind „shaping powers”[7], care poate fi interpretat ca o sinteză instituționalizată a primei etape de adaptare strategică a Germaniei. Documentul reflectă preluarea unor concepte elaborate în mediul academic, dar și diferențe notabile între diagnosticul academic și cel guvernamental, în special în ceea ce privește gradul de ambiție și ierarhizarea priorităților. Totuși, programul subliniaza oficial ideea că Germania trebuie să își construiască politica globală nu doar alături de aliați tradiționali, ci și prin relații pragmatice cu actori emergenți.

Programul „new power, new responsibility”[8] din 2013 indică fie o revizuire critică a acestei sinteze, fie începutul unei noi faze în politica externă germană, drept urmare, accentul pus pe o Germanie mai asertivă și pe cooperarea inclusiv cu actori percepuți drept provocatori sau perturbatori, sugerează o maturizare a dezbaterii și o acceptare mai clară a realităților multipolare. Interesul Germaniei pentru Indo-Pacific este determinat de o combinație de factori geo-economici, geopolitici și normativi, care reflectă o reevaluare mai amplă a poziției sale într-un sistem internațional marcat de competiție strategică. În primul rând, regiunea Indo-Pacific are o importanță economică majoră pentru Germania, fiind una dintre cele mai dinamice zone ale economiei globale și găzduind parteneri comerciali și investiționali esențiali, precum China, Japonia, Coreea de Sud, India și statele ASEAN.

De notat este faptul că interesul german pentru Indo-Pacific depășește dimensiunea strict economică,[9] având implicatii geopolitice, dată fiind strânsa legatură cu ascensiunea Chinei și cu pretențiile tot mai accentuate ale Beijingului la influență regională. Sub conducerea lui Xi Jinping, China nu mai este percepută la Berlin doar ca partener economic, ci tot mai mult ca un competitor strategic și un rival sistemic. Aceste schimbări au fost reflectate oficial în liniile directoare germane pentru Indo-Pacific din 2020, care marchează o ruptură față de politica asiatică tradițională, centrată aproape exclusiv pe relația bilaterală cu China. Principalul obiectiv al noii abordări este reducerea dependenței economice față de China,[10] proces descris în discursul politic german drept „de-risking”[11].

Concomitent, diversificarea este integrată într-un cadru mai larg de competiție sistemică globală, în care Germania se poziționează de partea democrațiilor liberale; astfel, Berlinul acordă o importanță deosebită cooperării cu așa-numiții „parteneri bazati pe valori”[12], respectiv state considerate „like-minded”[13], cu care ar exista o convergență normativă în jurul democrației, statului de drept și respectării ordinii internaționale bazate pe reguli.  Cu toate acestea, strategia germană pentru Indo-Pacific scoate la iveală și anumite ambiguități: deși discursul despre parteneriate bazate pe valori este omniprezent, nu este clar definit nici care state se încadrează exact în această categorie, nici ce valori sunt considerate constitutive pentru aceste relații.

Ideea centrală este că așa-numitele „relații speciale” și „parteneriate bazate pe valori”, cum le prezinta autorul Felix Heiduk, nu reprezintă atât o categorie analitică clar definită, cât mai degrabă o etichetă politică flexibilă utilizată de factorii de decizie pentru a justifica și legitima o cooperare mai strânsă.[14] Acest tip de discurs tinde să estompeze granița dintre convergența reală de norme și valori, pe de o parte, și interesele strategice sau geopolitice, pe de altă parte. Autorii Jens-Uwe Wunderlich si Chih-Mei Luo descriu implicarea Germaniei în Indo-Pacific ca pe un „pivot” calculat, care reflectă atât adaptarea la schimbările din sistemul internațional, cât și o încercare de reafirmare a identității sale ca putere civilă de rang mediu.

Publicarea ghidurilor pentru Indo-Pacific în 2020 este interpretată ca un moment de inflexiune, prin care Germania recunoaște explicit importanța geo-economică și geopolitică a regiunii, dar și riscurile generate de intensificarea rivalității sino-americane. Având în vedere că aproximativ o cincime din comerțul german este legat de Indo-Pacific, strategia este prezentată ca o necesitate pragmatică pentru protejarea intereselor economice, a piețelor deschise și a rutelor maritime, esențiale pentru o economie profund dependentă de exporturi.

În același timp, autorii subliniază că această „înclinare”[15] indo-pacifică nu marchează o transformare radicală a politicii externe germane, ci mai degrabă o extindere și diversificare graduală a angajamentului său extern: Germania încearcă să depășească imaginea de „putere reticentă”, percepută istoric ca fiind influentă economic, dar rezervată politic și strategic în afara Europei.  Autorii plasează această abordare în continuitate cu auto-înțelegerea Germaniei ca „putere civilă”[16] și „putere medie”[17], a cărei politică externă este caracterizată de aversiunea față de utilizarea forței militare, preferința pentru cooperare și multilateralism și un accent puternic pe dimensiunea normativă. Angajamentul german în Indo-Pacific este astfel descris ca fiind orientat spre promovarea drepturilor omului, a statului de drept și a ordinii internaționale bazate pe reguli, mai degrabă decât spre politici clasice de echilibrare a puterii.

Drept urmare, strategia indo-pacifică a Germaniei reflectă o tensiune constantă între interese și valori; pe de o parte, Berlinul este profund conștient de dependența sa economică de China și urmărește o politică de diversificare, fără a recurge însă la decuplare; pe de altă parte, Germania încearcă să își consolideze profilul normativ prin sprijinirea multilateralismului, a ASEAN ca actor central regional și a furnizării de bunuri publice internaționale, precum securitatea maritimă, protecția mediului sau cooperarea pentru dezvoltare.

În viziunea lui Christian Echle, directorul departementului pentru Asia Pacific in cadrul Konrad-Adenauer-Stiftung,  politica externă a Germaniei în regiunea Indo-Pacific trebuie înțeleasă ca un răspuns strategic la creșterea accelerată a importanței geostrategice și geoeconomice a acestei zone.[18] Indo-Pacificul este descris ca una dintre cele mai dinamice regiuni ale lumii, concentrând economii cu ritm rapid de dezvoltare, rute comerciale esențiale,  în special Strâmtoarea Malacca, și un nivel ridicat de competiție pentru resurse, influență și acces strategic.  Echle subliniază că Germania a răspuns acestor transformări prin adoptarea, în 2020, a Ghidurilor pentru Indo-Pacific, care marchează o reorientare deliberată a politicii externe germane către diversificare geografică și tematică. Dincolo de adaptare, Germania își asumă ambiția de a contribui activ la definirea conceptului politic de „Indo-Pacific”, inclusiv ca reacție la așteptările explicite ale statelor din regiune pentru o implicare germană și europeană mai consistentă.

Un element central al analizei sale este accentul pus pe multilateralism, Germania este prezentată ca un actor care caută să își extindă influența prin cooperare cu ASEAN și cu parteneri considerați „like-minded”, având ca obiectiv consolidarea ordinii internaționale bazate pe reguli. În acest cadru, ascensiunea Chinei și afirmarea tot mai pronunțată a ambițiilor sale de putere sunt văzute ca factori structurali ai tensiunilor regionale, care determină statele riverane să își dezvolte propriile strategii de securitate și să caute noi parteneriate.

Autorul Rafał Ulatowski susține că implicarea tot mai activă a Germaniei în regiunea Indo-Pacific și publicarea Ghidurilor pentru Indo-Pacific reflectă, în primul rând, o schimbare fundamentală în modul în care Berlinul percepe China. Dacă inițial Germania vedea ascensiunea Chinei în principal ca pe o oportunitate economică, această percepție s-a modificat în anii 2010, pe măsură ce Beijingul a început să fie perceput tot mai mult ca o amenințare la adresa intereselor naționale germane și a ordinii internaționale liberale. Ca răspuns, Germania și-a intensificat cooperarea cu parteneri asiatici cu viziuni similare și a început să practice ceea ce Ulatowski numește „soft balancing”[19] împotriva Chinei, evitând totuși să folosească termeni precum alianță formală sau strategie de contournare directă. Politica germană reflectă astfel o abordare duală: cooperare cu China acolo unde este posibil, dar rezistență acolo unde sunt în joc interese sau norme fundamentale.

Acesta contestă, de asemenea, ideea că relațiile economice strânse cu China ar limita automat opțiunile de politică externă ale Germaniei. El argumentează că interdependența economică nu a fost suficientă pentru ca Beijingul să influențeze preferințele de aliniere ale Germaniei sau să slăbească alianța cu SUA. În schimb, politica Germaniei în Indo-Pacific demonstrează o orientare mai activă și strategică, recunoscând revenirea politicii marilor puteri. Pași simbolici și concreți, precum publicarea Ghidurilor pentru Indo-Pacific, participarea la soft balancing și desfășurarea fregatei Bayern în regiune, semnalează faptul că Germania conștientizează sfârșitul iluziei post-Război Rece a unei ordini internaționale exclusiv cooperative și își adaptează corespunzător strategia ca putere mijlocie.

In final, Germania trece printr-o transformare strategică, ieșind din rolul tradițional de „putere mijlocie adormită”[20] și asumând o poziție proactivă de lider în apărarea Europei. Confruntată cu amenințări crescânde din partea Rusiei și cu percepția unei fiabilități tot mai reduse a Statelor Unite, Germania recunoaște că Europa trebuie să își asume o responsabilitate mai mare pentru propria securitate și că dimensiunea, capacitatea economică și influența politică a țării o plasează într-o poziție unică pentru a conduce.

Bibliografie:

1. Echle, Christian. “Germany and the Indo-Pacific”, Konrad-Adenauer-Stiftung, www.kas.de/en/germany-and-the-indo-pacific.
2. Heiduk, Felix. “Germany’s Value-based Partnerships in the Indo-Pacific”, Stiftung Wissenschaft und Politik, no. 04, 2024, https://doi.org/10.18449/2024RP04. Pg. 7-9.
3. Major, Claudia, and Christian Mölling. “Germany’s Strategic Reckoning: Finally Ready to Assume Leadership”, European Policy Centre, 14 May 2025, www.epc.eu/publication/Germanys-strategic-reckoning-Finally-ready-to-assume-leadership-653240.
4. Morozowski, Tomasz. German Foreign Policy Towards Emerging Powers. 1st ed., Springer Cham, 2024, e-book, https://doi.org/10.1007/978-3-031-68793-8, pg. 51.
5. Schüller, Margot. “Geopolitical Conflicts and Economic Disruptions: Germany’s China Policy Under Pressure”, Asia Europe Journal, vol. 23, no. 4, Sept. 2025, https://doi.org/10.1007/s10308-025-00751-2, pg. 4-5.
6. Seidendorf, Stefan. “The New German Government: A European Turning Point?” Foundation Robert Schuman, 27 May 2025, www.robert-schuman.eu/en/european-issues/792-the-new-german-government-a-european-turning-point.
7. Ulatowski, Rafał. “Germany in the Indo-Pacific Region: Strengthening the Liberal Order and Regional Security”, International Affairs, vol. 98, no. 2, Feb. 2022, https://doi.org/10.1093/ia/iiac008, 385-386.
8. Wunderlich, Jens-Uwe, and Chih-Mei Luo. “Germany's Evolving Role in Global Affairs: Positioning as a Middle Power in the Indo-Pacific Region.” Asia Pacific Viewpoint, 14 Oct. 2024, https://doi.org/10.1111/apv.12425, pg. 416-422.
9. Zápeca, Matyáš. “The Cost of Alienating Europe in U.S. Asia”, Security Outlines - česko-slovenský portál o bezpečnosti, 11 May 2025, securityoutlines.cz/the-cost-of-alienating-europe-in-us-asia-policy.