Zeitenwende: testul maturității strategice a Germaniei?

Autor: Caloianu Anamaria Florina

Berlinul a intrat pe o rută accelerată de recalibrare în urma izbucnirii agresiunii rusești în Ucraina: un moment cheie care a dus la reevaluarea relației cu Moscova. Până în acel punct, în ciuda tuturor probelor contrare din contextul european mai larg, această relație era marcată de un oarecare optimism,[1] rezultat din relațiile bilateral – în special, de constanța importurilor de gaz rusesc.^[2] Răspunsul Germaniei la această turnură radicală a contextului extern (marcată de revenirea războaielor inter-statale, securitizarea resurselor strategice, multiplicarea zonelor de conflict și polarizarea globală tot mai accentuată)^[3] a fost articulat de către cancelarul Olaf Scholz prin introducerea conceptului de Zeitenwende („punct de cotitură”)^[4].

Acesta a vizat sprijinirea mecanismelor de adaptare ale statului la noul context geopolitic – concretizate în creșteri în domeniul apărării, diminuarea dependenței energetice de Rusia, sprijin mai consistent pentru Ucraina și o implicare sporită a Germaniei în NATO. Momentul este critic; sub umbra lungă a războiului lui Putin și în vidul strategic lăsat de America lui Trump, Uniunea Europeană se află în fața unei ferestre rare de istorie: instinctul de apărare poate fi coagulat într-un proiect identitar, in urma caruia Europa ar putea răspunde nu fragmentat, ci ca un corp politic coerent.^[5]

Odată cu preluarea conducerii de către Friedrich Merz în 2025, Germania a intrat într-o nouă fază de afirmare strategică la nivel european, mizând pe consolidarea alianțelor, modernizarea armatei și promovarea unei umbrele nucleare comune. Zeitenwende a stârnit, deci, o dezbatere teoretică privind natura sa: unii cercetători, precum Patrick Mello, o interpretează precum o schimbare paradigmatică a politicii externe germane,^[6] aplicând criteriile lui Charles Hermann privind transformarea rolului, redirecționarea politicii și extinderea activității internaționale.

În opoziție, alți analiști susțin că schimbările reprezintă mai degrabă o continuitate adaptivă, prin care Germania își ajustează instrumentele de politică externă fără a renunța la fundamentele tradiționale, precum imaginea de „putere civilă” și principiul non-intervenției militare.^[7]

Acest articol este ghidat de trei direcții de cercetare: întâi, ruptura Germaniei de paradigma post Război Rece (trecerea de la modelul Wandel durch Handel și conturarea Zeitenwende); o incursiune în dezbaterea teoretică actuală privind Berlinul, anume dacă are loc o schimbare de abordare externă sau dacă, dimpotrivă, aceste măsuri privind apărarea se subscriu în ceea ce cercetătorii numesc „continuitate adaptivă”; în final, dacă Germania poate fi privită drept viitor prinicipal pivot al securității europene post-americane. 

Sub guvernul Scholz, Germania a abandonat paradigma Wandel durch Handel („schimbare prin comerț”[8]) întemeiată pe credința, adesea vagă, că integrarea economică cu Occidentul va conduce state precum Rusia și China către sisteme politice mai deschise, și și-a reafirmat rolul internațional ca garant al securității europene, mediator în UE și promotor al multilateralismului, recunoscând Rusia drept principala amenințare la pacea euro-atlantică și definind China simultan ca partener, competitor și rival sistemic, într-o redefinire profundă a identității și a rolului strategic al Germaniei în sistemul internațional. Reorientarea conceptuală a fost însoțită de măsuri concrete fără precedent: crearea unui fond de apărare de 100 miliarde €,^[9] reînarmarea masivă, livrările de armament greu către Ucraina, desfășurarea unei brigăzi permanente în Lituania și impunerea de sancțiuni economice majore Rusiei.

Articolul „Blueprints on the border: Germany’s Lithuania deployment may be Europe’s new template” de Rafael Loss subliniază ideea principală că desfășurarea permanentă a Brigăzii 45 blindate în Lituania marchează o schimbare strategică majoră: Germania setează un precedent pentru ca alte puteri europene să își desfășoare forțele în regim permanent în statele est-europene, consolidând apărarea NATO pe flancul estic.^[10] Autorul argumentează că această mișcare nu doar că sporește capacitatea de descurajare împotriva Rusiei, dar reflectă și necesitatea ca Europa să își asume mai multă responsabilitate militară, în contextul retragerilor anticipate ale SUA. Esența analizei este că Germania, prin acest pas concret, modelează un nou standard european pentru prezența permanentă a forțelor armate în zone vulnerabile, cu implicații de integrare și coordonare militară pe termen lung.

În plan intern, însă, această transformare rămâne incompletă și contestată: deciziile majore adoptate în 2022 au fost implementate rapid, dar consensul asupra noii direcții strategice lipsește, iar unele măsuri sunt percepute ca reactive sau temporare, menite să răspundă imediat agresiunii rusești. Publicul, actorii politici și instituțiile nu s-au aliniat unilateral la această nouă paradigmă, ceea ce explică variațiile de implementare și dificultățile în consolidarea unei identități strategice coerente. Astfel, Zeitenwende la nivel intern exprimă tensiunea dintre ambiția de a reconfigura politica externă și limitările politice, sociale și instituționale care împiedică o transformare completă și ireversibilă.^[11]

Chiar dacă există un consens politic între partidele mari privind necesitatea implicării sporite a Germaniei în domeniul securității, datele sondajelor arată că populația rămâne divizată: majoritatea susține investițiile în securitatea europeană, dar se opune asumării unui rol de lider global sau preluării responsabilităților NATO în absența implicării americane.^[12] Drept urmare, consolidarea înțelegerii și acceptării interne este vitală pentru ca politica externă să fie coerentă, credibilă și implementabilă pe termen lung, evitând tensiuni între deciziile guvernamentale și opinia publică, care ar putea submina eficiența și legitimitatea acțiunilor Germaniei pe scena internațională.

Analizele lui Wiethaus și Blumenau asupra politicii externe a lui Friedrich Merz oferă două perspective complementare, dar cu accente diferite asupra naturii schimbării pe care acesta a adus-o în orientarea internațională a Germaniei. Pentru Wiethaus, cheia interpretativă este una instituțional-pragmatică: el consideră că Merz a redefinit politica externă germană printr-o abordare orientată spre rezultate concrete și eficiență guvernamentală. În viziunea sa, Merz urmărește reorganizarea aparatului decizional pentru a depăși fragmentarea birocratică și lipsa de coerență strategică ce au caracterizat perioada anterioară. Crearea unui Consiliu Național de Securitate în cadrul Cancelariei apare, astfel, ca o soluție tehnocratică pentru integrarea domeniilor critic: de la apărare și politică externă la comerț și afaceri europene, într-o strategie unitară.

Totuși, Wiethaus observă că această eficiență administrativă este dublată de o logică tranzacțională: Merz tratează politica externă ca pe un instrument de maximizare a beneficiilor economice, plasând valorile morale și solidaritatea europeană pe un plan secundar. În acest sens, pragmatismul său riscă să submineze dimensiunea normativă a rolului german în Europa și să erodeze credibilitatea morală a Berlinului pe termen lung.^[13]

Blumenau, în schimb, adoptă o perspectivă comportamental-strategică, concentrându-se mai puțin pe reformele instituționale și mai mult pe modul în care Merz reconfigurează imaginea și poziționarea Germaniei în sistemul internațional. În analiza sa, Merz nu produce o ruptură ideologică majoră față de predecesorii săi, ci transformă stilul conducerii și modul de exercitare a puterii. Contrastul cu prudența lui Scholz devine esențial: Merz proiectează o imagine de lider hotărât și vizibil, dispus să acționeze ferm și să-și asume responsabilități internaționale, fapt ce i-a sporit profilul global.

Prin gesturi simbolice, ca revitalizarea Triunghiului de la Weimar și reafirmarea relației cu Polonia și Franța, Merz transmite că Germania este pregătită să își asume un rol de lider european activ și asertiv. Pe plan intern, Blumenau evidențiază dimensiunea structurală a acestui leadership: Merz a creat instrumentele bugetare și instituționale pentru a susține ambițiile externe, depășind pragul de 2% din PIB pentru apărare și centralizând decizia strategică prin Consiliul Național de Securitate. În acest fel, el reușește să dea „substanță” conceptului de Zeitenwende, transformând retorica schimbării într-o politică coerentă și aplicată.^[14]

Astfel, în timp ce Wiethaus pune accentul pe pragmatismul managerial și pe riscurile moral-politice ale unei politici externe orientate spre interese imediate, Blumenau vede în Merz un lider transformativ, care a consolidat poziția Germaniei printr-un stil de guvernare decisiv și o strategie de afirmare vizibilă. Prima perspectivă avertizează asupra posibilei pierderi a identității normative a Germaniei, în timp ce a doua evidențiază câștigul în termeni de coerență, credibilitate și capacitate de acțiune. Privite împreună, cele două analize arată tensiunea esențială care traversează noua politică externă germană: echilibrul precar dintre eficiență și legitimitate, dintre pragmatismul intern și leadershipul european.

Articolul „From fence-sitter to pace-setter: How Merz’s Germany can lead Europe” de Jeremy Cliffe subliniază ideea principală că noul cancelar german, Friedrich Merz, are potențialul să transforme Germania dintr-un actor precaut și divizat în lider european decisiv, dar că acesta trebuie totodată să aleagă acțiunea curajoasă și coordonarea europeană în fața presiunilor interne conservatoare. Autorul argumentează că Merz beneficiază de trei avantaje noi: o diagnosticare clară a problemelor Germaniei în politica externă („common sense”), centralizarea deciziilor de politică externă în cancelarie („consolidation”) și flexibilitatea financiară datorată relaxării „frânei datoriei” („cash”).^[15]

Autorul Thorsten Benner subliniază în mod constant vulnerabilitățile structurale ale Germaniei față de China, accentuând dependențele economice și tehnologice critice care limitează autonomia strategică și capacitatea de reacție a Berlinului.^[16] El argumentează că, pentru a gestiona aceste riscuri, Germania trebuie să adopte o abordare dublă: pe plan extern, să dezvolte elemente de descurajare credibile și să-și diversifice capacitățile tehnologice; pe plan intern, să reducă dependențele critice prin diversificarea lanțurilor de aprovizionare și prin coordonarea guvern-corporații.[17]

Complementar, cercetatoarea Ann Marie Dailey completează tabloul printr-o perspectivă asupra erodării capacităților de apărare europene, argumentând că Europa trebuie să dezvolte capabilități proactive și credibile de descurajare, nu doar defensive, pentru a face față agresiunilor Rusiei. Ca rezultat, securitatea europeană nu poate fi separată de investițiile în tehnologie și de planificarea strategică pe termen lung. ^[18] 

În contrast, analiza lui Edward Bryan, Henri van Soest și Jakob Hensing asupra politicii lui Merz față de Ucraina și securitatea europeană se concentrează mai mult pe mobilizarea resurselor și coordonarea internă pentru a transforma retorica de leadership într-o acțiune concretă. Acești autori evidențiază că Merz a prioritizat coeziunea guvernamentală și consolidarea mecanismelor de decizie prin Consiliul Național de Securitate, precum și flexibilizarea fiscală pentru a finanța modernizarea Bundeswehr și a crește credibilitatea NATO. În timp ce Benner accentuează vulnerabilitățile structurale față de un actor extern precum China, această abordare se concentrează pe capacitatea Germaniei de a acționa rapid și coordonat în fața amenințărilor imediate, precum războiul din Ucraina, dar semnalează și limitele actuale: procesele de achiziție rămân lente, iar integrarea tehnologiilor emergente nu este sistematică. ^{[19] [20]}

Deși Germania și principalii săi parteneri europeni au început să recunoască necesitatea de a echilibra deschiderea piețelor cu protejarea intereselor strategice, aplicarea efectivă rămâne fragmentată. Aceasta reiese din analiza lui Zoltán Fehér și Valbona Zeneli, care arată că, în 2017, Germania, Franța și Italia au cerut Comisiei Europene un mecanism de evaluare a investițiilor străine pentru a proteja tehnologiile și infrastructura strategică, ca răspuns la preluarea firmei germane KUKA de către grupul chinez Midea.

Totuși, incoerența politicilor este evidentă: Italia a evitat să voteze mecanismul și s-a alăturat Belt and Road Initiative, iar Germania nu a blocat eficient investițiile chineze în portul Hamburg, demonstrând că, deși intențiile strategice există, implementarea lor concretă este încă neuniformă.^[21] Perspectiva asupra SUA și Poloniei evidențiază, pe de altă parte, o schimbare structurală a echilibrului transatlantic: atenția SUA este mai dispersată la nivel global, iar Germania trebuie să preia un rol mai vizibil în securitatea Europei, asumând responsabilități care anterior erau susținute de resursele americane. Polonia a acționat mai rapid și mai decisiv, în timp ce Germania a trebuit să își consolideze prioritățile intern înainte de a putea livra efectiv, ilustrând diferența între resursele politice și capacitatea operațională.

Articolul „The kids are all right: What Germany’s conservative turn means for Europe”, mult vehiculat in urma alegerilor din primăvara anului trecut, de Timo Lochocki, analizează consecințele ascensiunii tinerilor conservatori și a extremei drepte asupra politicii germane și europene după alegerile federale din 2025. Autorul arată că tinerii conservatori sunt mai puțin ancorați în vinovăția postbelică și mai deschiși la politici interne naționaliste și la o politică externă afirmativă, ceea ce permite CDU/CSU să acționeze unilateral și energic, fără a renunța însă la angajamente europene. Deciziile lui Friedrich Merz, precum relaxarea „frânei datoriei”,^[22] investițiile masive în infrastructură și apărare și revitalizarea parteneriatului franco-german, sporesc rolul Germaniei în securitatea europeană și în sprijinul Ucrainei.

Concluzii

Conform analizei lui Mikkel Runge Olesen și Jakob Linnet Schmidt, evoluțiile recente din Germania evidențiază impactul profund al „efectului Trump” asupra politicii europene. Declarația lui Friedrich Merz din februarie 2025, potrivit căreia prioritatea sa absolută o reprezintă consolidarea rapidă a Europei pentru a se obține treptat independența față de SUA, marchează o ruptură față de tradiționalul atlanticism german.

Merz subliniază faptul că administrația americană actuală este, în esență, indiferentă față de soarta Europei, ceea ce justifică, în opinia sa, adoptarea principiului „orice ar fi necesar” pentru apărarea continentului. Deși ulterior și-a moderat tonul după consultări cu NATO, combinația dintre retorica inițială și planurile pentru o extindere semnificativă a forțelor armate germane sugerează o reorientare reală a politicii de securitate a Germaniei. În acest context, Berlinul ar putea deveni în viitorul apropiat principalul pilon militar al NATO în Europa, asumând un rol de lider în apărarea europeană și în reducerea dependenței de SUA.^[23]

În sinteză, aceste surse contrastează între vulnerabilitatea structurală și dependențele critice (Benner), capacitatea de coordonare și mobilizare rapidă în fața amenințărilor imediate (Bryan, van Soest, Hensing), și necesitatea unei descurajări proactive integrate în strategia europeană (Dailey), toate subliniind că succesul Germaniei pe scena internațională depinde simultan de consolidarea internă, integrarea resurselor tehnologice și financiare și asumarea unui rol de leadership european mai vizibil, într-un context multipolar și fluid.

Bibliografie:

1.   Benner, Thorsten. „How Germany’s New National Security Council Can Succeed.” The Global Public Policy Institute (GPPi), 28 August 2025, gppi.net/2025/08/28/how-germanys-new-national-security-council-can-succeed.
2.  Blumenau, Bernhard. „‘Germany Is Back’: The First Months of ‘Außenkanzler’ Friedrich Merz’s Foreign Policy.” Fondation Pierre du Bois, vol. nr. 5, Septembrie 2025, www.fondation-pierredubois.ch/wp-content/uploads/2022/05/2025-no5-blumenau.pdf, pg. 3–5.
3.  Bryan, Edward, Henri van Soest, and Jakob Hensing. „Germany Has Stepped up on Ukraine. Can It Also Lead on Upgrading Europe’s Defense Capabilities?” RAND, 16 Septembrie 2025, www.rand.org/pubs/commentary/2025/09/germany-has-stepped-up-on-ukraine-can-it-also-lead.html.
4.  Bunde, Tobias. „Zeitenwende as a Foreign Policy Identity Crisis: Germany and the Travails of Adaptation After Russia’s Invasion of Ukraine.” The British Journal of Politics and International Relations, vol. 27, no. 4, Ianuarie 2025, https://doi.org/10.1177/13691481241311568, pg. 1124–1125.
5.  Cliffe, Jeremy, and Jana Puglierin. „From Fence-Sitter to Pace-Setter: How Merz’s Germany Can Lead Europe.” ECFR, 6 Mai 2025, ecfr.eu/article/from-fence-sitter-to-pace-setter-how-merzs-germany-can-lead-europe.
6. Cohen, Charles. „Germany Is Now Europe’s Top Defence Spender, Says SIPRI Arms Data.” Euractiv, 28 Aprilie 2025, www.euractiv.com/news/germany-is-now-europes-top-defence-spender-says-sipri-arms-data.
7.   Dailey, Ann Marie. „In Europe, the Problem Is Deterrence, Not Drones”, RAND, 4 Noiembrie 2025, www.rand.org/pubs/commentary/2025/11/in-europe-the-problem-is-deterrence-not-drones.html.
8.  De Weck, Joseph. „European Security and History.” Körber-Stiftung, 2022, koerber-stiftung.de/en/projects/koerber-history-forum/e-paper-european-security-and-history-joseph-de-weck.
9.  Dessewffy, Tibor. „A Tribe of Tribes: Why the EU Needs a Stronger Identity”, ECFR, 23 Octombrie 2025, ecfr.eu/article/a-tribe-of-tribes-why-the-eu-needs-a-stronger-identity.
10. Driedger, Jonas. „Did Germany Contribute to Deterrence Failure Against Russia in Early 2022?” Central European Journal of International and Security Studies, vol. 16, no. 3, Septembrie 2022, https://doi.org/10.51870/tlxc9266, p. 153.
11. Fehér, Zoltán, Valbona Zeneli. „Navigating the Complexity of European Policymaking on China.” Atlantic Council, 10 Noiembrie 2025, www.atlanticcouncil.org/in-depth-research-reports/report/navigating-the-complexity-of-european-policymaking-on-china.
12. Fix, Liana, Thorsten Benner. „Germany’s Unlearned Lessons: Berlin Must Reduce Its Dependence Not Just on Russia but on China, Too”, Foreign Affairs, 11 Martie 2025, www.foreignaffairs.com/china/germanys-unlearned-lessons.
13.  Hasselbach, Christoph. „German Foreign Policy: Crisis Mode to Continue in 2025”, dw.com, 26 Decembrie 2024, www.dw.com/en/german-foreign-policy-crisis-mode-to-continue-in-2025/a-71092683.
14.  Kaufmann, Dirk. „Is Germany Still Importing Russian Gas?”, dw.com, 19 Noiembrie 2024, www.dw.com/en/is-germany-still-importing-russian-gas/a-70813419.
15.   Kostiuk, Oleksandr. „Changes in the Foreign Policy of the Federal Republic of Germany in the Context of the Russian-Ukrainian War”, Political Science and Security Studies Journal, vol. 6, no. 3, Octombrie 2025, https://doi.org/10.33445/psssj.2025.6.3.3, pg. 18–19.
16. Lochocki, Timo. „The Kids Are All Right: What Germany’s Conservative Turn Means for Europe”, ECFR, 12 iunie 2025, ecfr.eu/publication/the-kids-are-all-right-what-germanys-conservative-turn-means-for-europe.
17.  Loss, Rafael. „Blueprints on the Border: Germany’s Lithuania Deployment May Be Europe’s New Template”, ECFR, 27 iunie 2025, ecfr.eu/article/blueprints-on-the-border-germanys-lithuania-deployment-may-be-europes-new-template.
18. Mehrer, Angela. „Turn of Phrase: Germany’s Zeitenwende”, ECFR, 2 August 2023, ecfr.eu/article/turn-of-phrase-germanys-zeitenwende.
19. Pane, Giorgia. „Budgeting for War: The Climate-Security Trade-off and Profiles of Responsibility in International Law”, QIL QDI, 4 Octombrie 2025, www.qil-qdi.org/budgeting-for-war-the-climate-security-trade-off-and-profiles-of-responsibility-in-international-law.
20. Wiethaus, Malina. „Germany First: Merz’s Plans to Rebrand German Foreign Policy”, Österreichisches Institut für Internationale Politik, 27 Februarie 2025, www.oiip.ac.at/en/publications/germany-first-merzs-plans-to-rebrand-german-foreign-policy.