Industria apărării: un motor al politicii externe turcești în 2025

Autor: Caloianu Anamaria Florina

          În pofida numeroaselor crize din plan intern, în 2025 Ankara a menținut o abordare relativ temperată în politica externă, axată pe multilateralism, diversificarea relațiilor externe și pragmatism. Din această perspectivă, s-au putut observa o recalibrare a relației cu Uniunea Europeană, pe fondul unui interes sporit pentru funcționalitate mai degrabă decât pentru integrare,^[1] precum și adoptarea unui discurs mai puțin confruntațional față de partenerii occidentali.^[2] Această abordare este explicabilă atât prin prioritățile guvernului în vecinătatea imediată,^[3] cât și prin dinamica tot mai complicată^[4] a Orientului Mijlociu.

Așa cum era de așteptat, pe fondul unei Americi distanțate de Uniunea Europeană în planul securității, dar și al eforturilor interne ale statelor membre de a contura o strategie de apărare cât mai coerentă, Turcia a revenit în prim-plan ca aliat-cheie,^[5] imposibil de ignorat sau marginalizat în contextul acestor transformări critice. Tocmai din acest motiv, în urma evenimentelor din martie, când primarul Istanbulului, Ekrem İmamoğlu, a fost reținut, iar protestele păreau să capete o amploare potențial destabilizatoare pentru regim, liderii europeni au optat pentru o tăcere prudentă,^[6] menită să asigure continuitatea relațiilor favorabile cu Ankara.    

Într-un articol pentru Foreign Affairs, Ekrem İmamoğlu reflectează asupra evenimentelor și subliniază speranța pentru o Turcie democratică, care poate fi cu adevărat un actor stabilizator într-o lume incertă: “Erori de politică externă au limitat opțiunile Turciei, forțând țara să reacționeze la evenimentele din jurul său, mai degrabă decât să genereze schimbări pozitive. o Turcie democratică, rezilientă și sigură pe sine nu va avea doar o capacitate sporită de a media, de a convoca și de a conduce în această perioadă critică de disrupție geopolitică, ci va reprezenta și o forță constructivă și stabilizatoare într-o lume care are disperată nevoie de aceasta.”^[7]

Mai mult, raportul elaborat de Directorate-General for Enlargement and Eastern Neighbourhood, publicat în noiembrie anul trecut, reiterează faptul că negocierile de aderare ale Turciei sunt blocate încă din 2018, pe fondul deteriorării standardelor democratice, a statului de drept și a independenței justiției, evoluții accentuate de arestările cu motivație politică din 2025.^[8] În paralel, cooperarea UE–Turcia rămâne funcțională în domenii-cheie,^[9] precum migrația (Declarația UE–Turcia din 2016), sprijinul pentru refugiați și relațiile economice, Turcia menținându-și poziția de al cincilea partener comercial al Uniunii, iar pe plan extern Ankara își consolidează rolul strategic regional într-un context geopolitic tot mai volatil. Raportul nu a fost lipsit de mediatizare și critică din partea oficialilor turci, care au argumentat că acesta prezintă o viziune subiectivă și părtinitoare^[10] asupra situației din politică domestică turcă, reprezentând un adevărat afront în relațiile dintre stat și Uniune. 

Politica de apărare a Turciei urmează totuși un tipar coerent, mult mai predictibil, profund ancorat în cultura sa strategică, în care percepția constantă a amenințărilor interne și externe legitimează recursul prioritar la puterea hard. Conform autorului Saban Kardas, această logică threat-driven explică menținerea unui aparat militar extins și a unor bugete ridicate pentru achiziții și modernizare, chiar și în perioade în care aliații transatlantici au redus cheltuielile de apărare.^[11] Spre deosebire de statele europene care au beneficiat de „dividendul păcii”^[12] post-Război Rece, Turcia a continuat să se perceapă ca un actor situat într-o vecinătate instabilă, ceea ce a determinat investiții constante în capabilități pentru conflicte asimetrice și convenționale.

Un alt factor cheie în conturarea politicii de aparare este căutarea autonomiei strategice, dimensiune alimentată de experiențe repetate de constrângere din partea Occidentului, exemplificate prin episoadele de embargo, refuzul transferului de tehnologie și condiționările politice^[13] impuse de aliații occidental, care au transformat dependența de furnizorii NATO într-o vulnerabilitate strategică. Ca răspuns, Ankara a accelerat dezvoltarea unei industrii de apărare proprii, folosind achizițiile publice, co-producția și localizarea ca instrumente de reducere a dependenței externe; drept urmare, programele de drone, tancuri sau aeronave de luptă nu sunt doar proiecte militare, ci expresii ale unei strategii mai largi de securitate, menită să asigure libertate de acțiune în momente de criză.

Această orientare nu poate fi separată de dinamica politică internă, deoarece, sub guvernările AKP, industria de apărare a fost integrată în proiectul politic al puterii, devenind parte a discursului „yerli ve milli”^[14]. Dezvoltarea capabilităților militare indigene a fost prezentată atât ca dovadă a suveranității naționale, cât și ca instrument de legitimare internă, permițând guvernului să justifice costuri ridicate și să consolideze alianțe economico-politice favorabile.

Validarea industriei de apărare s-a materializat și prin utilizarea operațională și orientarea spre export, în special prin implicarea militară în Siria, Libia sau Nagorno-Karabakh, implicare ce a funcționat ca vitrină pentru capabilitățile turcești, în special în domeniul dronelor și al războiului electronic.^[15] Experiența de luptă a transformat conflictele în veritabile laboratoare de testare, sporind atractivitatea armamentului turcesc pentru state excluse sau constrânse de regimurile occidentale de export^[16] și transformând vânzările de arme într-un instrument deliberat de proiecție a influenței și de creare a dependențelor strategice.

În special, în regiunea Mării Negre, unde aliații se bazează pe o Turcie cooperantă și activă, Ankara își poate consolida rolul de garant al securității regionale^[17] printr-o combinație de factori: producția proprie de echipamente tehnologice avansate, dezvoltarea unor capacități navale sporite și participarea constantă la operațiuni și exerciții comune cu statele riverane și cu NATO; în paralel, Ankara și-a proiectat influența printr-o diplomație militară activă, coordonare regională, sprijin în domeniul securității energetice și protecția infrastructurii maritime, iar crearea, în 2024, a unei forțe comune de contramăsuri împotriva minelor (MCM) împreună cu România și Bulgaria^[18] a ilustrat concret eforturile Ankarei de a asigura securitatea maritimă în Marea Neagră, demonstrând atât putere operațională, cât și capacitatea de a modela dinamica strategică a regiunii.

Concluzii:

Până în 2024, Turcia și-a crescut cheltuielile de apărare la 2,09% din PIB^[19] și a implementat un program amplu de modernizare a armatei și a industriei de apărare indigene, incluzând modernizarea F-16 și dezvoltarea avionului de generația a cincea TF KAAN, extinderea flotei de drone, înzestrarea forțelor terestre cu tancuri Altay și vehicule blindate, avansarea programului naval MILGEM și înlocuirea sistemelor de apărare aeriană învechite cu HİSAR și SIPER, precum și dezvoltarea rachetelor Bora și Çakır.

Pe plan diplomatic, aceste tipare se traduc într-o politică externă profund marcată de pragmatism și multi-vectorialitate: Turcia utilizează industria de apărare ca instrument de diplomație, combinând exporturile de armament, cooperarea militară și instruirea cu inițiative politice și economice. Această „diplomație de apărare” îi permite să construiască parteneriate flexibile, adesea lipsite de condiționalități normative,^[20] și să își extindă influența în regiuni unde soft power-ul occidental este limitat.^[21]

În același timp, căutarea autonomiei strategice a favorizat o strategie de hedging între Occident și actori non-occidentali, cooperarea cu Rusia și China în anumite domenii, inclusiv achiziția sistemelor S-400, reflectă dorința Ankarei de a-și diversifica opțiunile și de a evita o dependență exclusivă de Washington sau NATO. Totuși, această orientare nu presupune o ruptură totală cu Occidentul, întrucât limitele tehnologice și dependența de componente critice mențin o relație de interdependență, rezultatul fiind o relație tensionată, tranzacțională și adesea contradictorie cu aliații occidentali, în care cooperarea coexistă cu competiția și neîncrederea.

Bibliografie:

1. Caloianu, Anamaria Florina. “Protestele Din Turcia: Impact Și Recalibrări În Politica Externă”, Casa Marii Negre, 2025, www.casamariinegre.ro/studii/geopolitica/566/protestele-din-turcia-impact-si-recalibrari-in-politica-externa.
2. Caloianu, Anamaria Florina. “Turkey’s Geopolitical Game in the Horn of Africa: Mediation and Middle Power Ambitions”, In Strategic Narratives in Turbulent Times: Communication, Legitimacy, and Global Stakes, Presa Universitară Clujeană, May 2025, pp. 80–87.
3. Całus, Kamil, Adam Michalski, Jan Nowinowski, Jacek Tarociński. “Romania, Bulgaria and Turkey in the Black Sea Region: Increased Cooperation?” OSW Centre for Eastern Studies, 13 August 2025, www.osw.waw.pl/en/publikacje/osw-commentary/2025-06-26/romania-bulgaria-and-turkey-black-sea-region-increased.
4. Çolak, Erdem. “‘Homegrown and National Culture’: The Cultural Policies of Erdogan’s ‘New Turkey’”, International Journal of Cultural Policy, vol. 31, no. 3, Mai 2024, doi:10.1080/10286632.2024.2345372, pp. 267–268.
5. Colibasanu, Antonia. “Turkey’s Evolving Geopolitical Strategy in the Black Sea”, Foreign Policy Research Institute, 4 Decembrie 2024, www.fpri.org/article/2024/12/turkeys-evolving-geopolitical-strategy-in-the-black-sea.
6. Dupuy, Arnold C. “How NATO and Its Partners Should Respond to Russia’s Militarization of the Wider Black Sea Region”, Atlantic Council, 19 Decembrie 2025, www.atlanticcouncil.org/blogs/turkeysource/how-nato-and-its-partners-should-respond-to-russias-militarization-of-the-wider-black-sea-region.
7. Dincel, Serdar. “Türkiye Rejects European Commission Report, Calls It ‘biased’”, Anadolu Agency, 4 noiembrie 2025, www.aa.com.tr/en/europe/turkiye-rejects-european-commission-report-calls-it-biased/3735210.
8. European Commission. “Türkiye Report 2025.” Enlargement and Eastern Neighbourhood – European Commission, 4 Noiembrie 2025, enlargement.ec.europa.eu/turkiye-report-2025_en.
9. Gasco, Riccardo. “Op-ed | Hedging Defined Turkish Foreign Policy in 2025. Next Year May Require a New Approach”, Turkey recap, 23 Decembrie 2025, www.turkeyrecap.com/p/op-ed-hedging-defined-turkish-foreign.
10. Imamoglu, Ekrem. “Turkey’s Second Act: What a Democratic Restoration Offers the Country’s Citizens—and the World”, Foreign Affairs, 17 Decembrie 2025, www.foreignaffairs.com/turkey/turkeys-second-act.
11. Kenez, Levent. “EU Report Praises Turkey on Migration, Suggests No Action on Authoritarianism”, Nordic Monitor, 6 noiembrie 2025, nordicmonitor.com/2025/11/eu-report-praises-turkey-on-migration-suggests-no-action-on-authoritarianism.
12. Kenez, Levent. “Turkey Extends Military Presence in Libya, Giving Erdogan Sweeping”, Nordic Monitor, 24 Decembrie 2025, nordicmonitor.com/2025/12/turkey-extends-military-presence-in-libya-giving-erdogan-sweeping-authority.
13. Kenez, Levent. “Turkey Forgives Millions in Debt for Countries Buying Its Weapons”, Nordic Monitor, 28 Iulie 2025, nordicmonitor.com/2025/07/turkey-forgives-millions-in-debt-to-countries-buying-its-weapons.
14. Kardas, Saban. “Evolution of Türkiye’s Defense Industry: Drivers and its Nexus with Foreign Policy”, Rabdan Security and Defense Institute, 9 Septembrie 2025, rsdi.ae/en/publications/evolution-of-turkiyes-defense-industry-drivers-and-its-nexus-with-foreign-policy.
15. Mankoff, Jeffrey, and Max Bergmann. “Strategic Ambiguity: Erdoğan’s Turkey in a Multipolar World.” Center for Strategic and International Studies, 2 Decembrie 2025, www.csis.org/analysis/strategic-ambiguity-erdogans-turkey-multipolar-world.
16. Samur, Hakan, and Turgut Demirtepe. “The EU’s Tacit yet Unspoken Attitude Towards Turkey’s EU Accession Process: Viewing Turkey as ‘a European Outsider’.” Eastern Journal of European Studies, vol. 16, no. 1, Jan. 2025, doi:10.47743/ejes-2025-0111, p. 241.
17. Tol, Gonul. “Turkey Is Now a Full-Blown Autocracy: Why Erdogan May Come to Regret His Latest Power Grab.” Foreign Affairs, 6 Aprilie 2025, www.foreignaffairs.com/turkey/turkey-now-full-blown-autocracy-erdogan-imamogl