Rusia și impulsul spre mare: mit sau realitate geopolitică

Autor: Lect. dr. Cristian Chirca

Abstract: Dorința istorică a statului rus de a avea acces la apele/ mările calde este o teză geopolitică larg acceptată. De-a lungul istoriei, dar mai ales în secolul XX, această dorință, transformată în politică de stat, a fost apreciată în unele studii de profil ca fiind principalul determinant al expansiunii ruse. În prezent, această politică este tot mai manifestă în zonele extinse ale Mării Negre și Mării Baltice.

Cuvinte cheie: mări calde; expansiune; asertivitate; Marea Neagră.

            Rusia și impulsul spre mare

            Orientarea către exterior este una dintre caracteristicile culturii și mentalității ruse, care poate fi asociată cu așa-zisul „impuls spre mare”, evidențiat de Robert Kerner în lucrarea The Urge to the Sea: The Course of Russian History (Berkeley: University of California Press, 1942). Potrivit acestuia, impulsul rus către mare este o dorință națională veche de secole în contextul în care independența și securitatea Rusiei depind de accesul la mare, iar deținerea unui port în apele calde asigură accesul la prosperitate și modernizare.[1]

De-a lungul istoriei, deținerea unor porturi în aceste ape a devenit, mai ales începând cu secolul al XIX-lea, un imperativ al politicii ruse de mare putere.[2]

În prezent, după o perioadă de relativă acalmie, asertivitatea Rusiei în relația cu lumea occidentală (SUA/ NATO/ UE) a crescut, iar cea mai clară expresie a acestei creșteri se manifestă în zonele extinse ale Mării Negre și Mării Baltice.[3]

Acest microeseu, care face parte dintr-un studiu mai amplu, în curs de finalizare, nu își propune să analizeze cauzele, formele de manifestare, consecințele și reacțiile generate de creșterea asertivității ruse. Obiectivul principal vizează prezentarea succintă unor aspecte referitoare la modul în care studiile occidentale au evaluat și asociat cu politica de expansiune dorința rusă de a obține acces către mările calde. Fără nici cea mai mică intenție de a epuiza subiectul, studiul se limitează, așa cum evidențiam mai sus, doar la aducerea în atenție a unor elemente care pot fi valorificare în analize mai complexe referitoare la politica rusă privind accesul la mările calde.

            Mit sau realitate geopolitică?

            Una dintre tezele geopolitice larg acceptate referitoare la politica externă și comportamentul Rusiei face referire la dorință istorică a statului rus de a avea acces la apele/ mările calde. În secolul XX, literatura anglo-saxonă de profil a consacrat această idee și a asociat-o cu tendința expansionistă, mergând până la aprecierea ei ca fiind principalul determinant al expansiunii ruse în diferite spații și momente. Isaiah Bowman, consilier al președinților Wilson și Roosevelt, unul dintre geografii care au influențat major  politica externă americană, aprecia într-o lucrare scrisă în 1921 că expansiunea teritorială a Rusiei a fost ghidată în toate momentele sale de dorința obținerii unui port la o mare caldă.[4] George Cressey, un cunoscător avizat al URSS, concluziona în 1945 că: „Istoria Rusiei poate fi scrisă în termenii căutării sale de porturi oceanice. Ursul rus nu va fi mulțumit până nu va găsi apă caldă”.[5]

            Au existat, însă, și opinii mai nuanțate. Două dintre acestea sunt cu atât mai relevante cu cât au fost exprimate în momente cu valoare de referențial în istoria relațiilor dintre Rusia (URSS) și SUA.  În 1953, în zorii Războiului Rece, John Morrison, geograf renumit și specialist în problemele Uniunii Sovietice, aprecia că expansiunea rusă nu a fost determinată de dorința de a obține accesul la mare, decât cel mult în ceea ce privește Marea Baltică. „Propriile lor istorii – susține Morrison – nu explică creșterea teritorială a Rusiei în termenii unui «impuls spre mare» și nu am găsit încă niciun rus care să-și amintească că a fost învățat că țara sa trebuia să se extindă până va dobândi «porturi cu apă caldă»”.[6]

În 1993, la doi ani de la încheierea Războiului Rece, William Green, un reputat cercetător din cadrul U.S. Naval War College, aprecia că „afirmația potrivit căreia Rusia are o dorință istorică pentru un port cu ape calde trebuie respinsă ca un mit geopolitic periculos”.[7] Printre alte argumente aduse în acest sens, Green evidenția că „nici o cercetare extinsă a literaturii academice, profesionale și populare nu reușește să identifice un studiu serios care să demonstreze existența unui astfel de imperativ rusesc sau sovietic”.[8] Totodată, el subliniază că „o examinare superficială a geografiei arată că Rusia deține deja un port cu ape calde, Murmansk, iar progresele înregistrate în domeniul spărgătoarelor de gheață și al altor tehnologii moderne pentru vreme rece au permis de ceva vreme funcționarea extinsă și chiar pe tot parcursul anului a porturilor izolate de gheață”.[9]

Nu putem exclude faptul că opiniile celor doi cercetători au fost influențate de contextul specific celor două momente în care au fost exprimate. În studiul său, Morisson susține că expansiunea rusă ar putea fi justificată prin asocierea sa cu dorința accesului la apele calde. Printre alte argumente aduse în acest sens, Morisson invocă faptul că „președintele Roosevelt avea o convingere fermă că Uniunea Sovietică ar trebui să aibă acces neîngrădit la un port cu apă caldă”, iar Winston Churchill împărtășea această convingere: „Întotdeauna am crezut că este un lucru greșit ca unei mase terestre puternice precum Imperiul Rus să i se refuze în timpul lunilor de iarnă orice acces efectiv la apele largi”.[10] În același timp, Green pare să fi fost influențat pe de o parte de evidenta disoluție în care intrase F. Rusă în primii ani post-sovietici, dar și de „îmbrățișarea romantică” dintre cei doi mari rivali ai Războiului Rece.[11] În fapt, cei doi nu contestă dorința rusă de a avea acces la mările calde, ci faptul că această dorință nu a asociat o strategie politică, iar expansiunea rusă nu a avut ca principal sau singur determinant acest aspect. În acest sens, printre alte argumente, ambii invocă faptul că studiile de profil ruse/ sovietice nu fac referire la dorința rusă de acces la mările calde. Totuși, astfel de referiri există. Alexei Vandam, unul dintre fondatorii școlii geopolitice ruse, susține în lucrările sale că „prin poziționarea sa geografică, poporul rus este condamnat la o existență izolată, sărăcită și în consecință, nemulțumită. Nemulțumirea a fost  exprimată în dorința instinctivă a maselor «de soare și apă caldă», iar aceasta, la rândul ei, a determinat destul de clar poziția statului rus în teatrul luptei pentru supraviețuire.”[12]

Marea Neagră, în prim-planul interesului rus pentru accesul la mările calde

            Mult mai apropiată de perioada actuală, dar și de adevărul istoric, este concluzia formulată de David Lewis, expert britanic în politica post-sovietică, care, printre altele, poziționează Marea Neagră în prim-planul interesului rus pentru accesul la mările calde. În evaluarea acestuia, politica externă rusă a urmărit în ultimele trei secole extinderea influenței ruse către Marea Caspică, Marea Azov și Marea Neagră în scopul îndeplinirii a două obiective strategice. Primul a vizat și continuă să vizeze proiecția puterii în Marea Mediterană, Peninsula Balcanică și Orientul Mijlociu. Al doilea, ca reflex la structura imaginară rusă a «cetății asediate»[13], a urmărit transformarea acestor mări în „zone defensive maritime avansate”. În acest scop, în studiile ruse de profil, importanța menținerii accesului la porturile maritime cu apă caldă din Marea Neagră este prima condiție a accesului la Oceanul mondial prin strâmtorile controlate de Turcia.[14] Această condiție este necesară, însă nu suficientă în contextul în care intrarea în Marea Mediterană este restricționată de Convenţia de la Montreux din 1936, iar accesul în Oceanul Atlantic poate fi restricționat în  Strâmtoarea Gibraltar.[15]

            În loc de încheiere

            Accesul la Oceanul Mondial este una dintre condițiile cheie care definesc statutul Rusiei de mare putere, iar percepția rusă asupra acestui aspect este susținută de evaluări în diferite medii de analiză, inclusiv în zona tot mai articulată a geopoliticii populare. În acest sens, o prezentare realizată pe un site rusesc specializat în dezvoltare durabilă (!) este mai mult decât elocventă. Conform acestei prezentări, Rusia are acces la Oceanul planetar prin intermediul a 12 mări. Accesul în Oceanul Atlantic se realizează prin trei mări: Marea Baltică, Marea Neagră, Marea Azov. În nord, Rusia este spălată de cinci mări ale Oceanului Arctic, formând cea mai lungă coastă arctică din lume: Marea Albă, Marea Barents, Marea Kara, Marea Laptev, Marea Siberiei de Est. În Orientul Îndepărtat, accesul la Oceanul Pacific este realizat prin trei mări: Marea Bering, Marea Ohotsk, Marea Japoniei. Marea Caspică, cea mai mare întindere de apă fără ieșire la oceane din lume, spală țărmurile Rusiei, Kazahstanului, Turkmenistanului, Iranului și Azerbaidjanului.[16] Deși impresionantă ca statistică, această prezentare nu ia în calcul faptul că „pentru Rusia, lipsa unui port cu apă caldă, care să-i permită accesul direct la oceane, a fost dintotdeauna călcâiul lui Ahile, o problemă la fel de importantă din punct de vedere strategic ca și Câmpia Europei de Nord”.[17]