O punte între Regiunea Extinsă a Mării Negre și Golful Persic. Un obiectiv iranian neîmplinit

Autor: Cristian Chirca

Stat non-arab, majoritar șiit și antiamerican, Iranul face notă separată într-un spațiu geocultural, geolingvistic și geopolitic, predominant sunnit și arab, în care Statele Unite sunt percepute, de mai multe state arabe, drept un garant al stabilității regionale.[1] Pe fondul acestei izolări geopolitice, tot mai evidentă după instaurarea regimului islamic în 1979, Teheranul a căutat permanent alternative strategice. Prima, denumită «Na Chargh, Na Gharb – Nici Est, nici Vest», a fost orientată încă din  zorii statului islamic împotriva SUA, Israelului, dar și împotriva URSS. A doua, «Nagah be Shargh – Privește spre Est», inițiată în anul 2005, a marcat orientarea Iranului spre China și Rusia.

Această orientare strategică generală a politicii externe iraniene a configurat alternativ două strategii de etapă: strategia de relaxare (Tashanojzedai) și strategia ofensivă (Tahajomi). Asociată cu președintele moderat Hassan Rouhani, strategia de relaxare are ca referențial semnarea Planului Comun de Acțiune Cuprinzător / Joint Comprehensive Plan of Action (JCPOA), în 2015, care a marcat normalizarea  relativă a relațiilor cu Statele Unite și aliații săi europeni.[2]

Strategia ofensivă, asociată cu președintele ultraconservator Ebrahim Raïssi, a reafirmat supremația strategiei «Nagah be Shargh», jalonată de patru referențiale majore: dobândirea de către Iran a statutului de membru al SCO (2022) și BRICS (2024), precum și semnarea unor parteneriate cu China (2021) și Rusia (2025), care au statuat ancorarea eurasiatică a politicii externe a Teheranului.[3] Pe direcția jalonată de «Nagah be Shargh», Iranul a încercat în permanență să devină un veritabil nexus eurasiatic. În acest sens, unul dintre marile obiective a vizat transformarea sa într-o punte care să conecteze Regiunea Extinsă a Mării Negre (REMN), și prin ea întreagă Europă, cu Golful Persic.

Inspirată din așa zisul «coridor persan», instituit de Aliați pentru aprovizionarea URSS în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, această punte multimodală ar fi conectat Oceanul Indian și Golful Persic de Marea Caspică prin mai multe zone libere iraniene. Una dintre acestea urma să fie zona liberă Arvand, poziționată în extremitatea nordică a Golfului, un proiect iranian care ar fi „redesenat geografia Iranului și înscrierea locului său în lume chiar înainte ca Jebel Ali  (marele hub logistic al Emiratelor Arabe Unite, n.a.) să devină centrul care deservește Golful”.[4]

În această punte, Caucazul de Sud (Georgia, Armenia și Azerbaidjan), ca spațiu al REMN, deține un loc relevant.[5] Relevanța este cu atât mai mare cu cât Caucazul de sud este un spațiu în care Iranul și Rusia s-au interferat în decursul timpului, în special după desființarea URSS.[6] Pentru realizarea punții multimodale cu REMN (Europa), Iranul are în vedere două mari proiecte: Coridorul Internaţional de Transport Nord-Sud / International North-South Transport Corridor (INSTC) și Coridorul Internațional de Transport și Tranzit / International Transport and Transit Corridor (ITC). În anul 2002, India, Rusia și Iranul au inițiat INSTC, un proiect de transport multimodal cu o lungime de 7.200 km, care conectează Oceanul Indian de Rusia și Europa prin Golful Persic, Marea Caspică și Asia Centrală și care poate fi extins la regiunile baltică, nordică și arctică.[7] Obiectivul INSTC vizează creșterea conectivității dintre marile centre comerciale Mumbai, Moscova, Teheran, Baku, Bandar Abbas, Astrahan, Bandar Anzali.

Conceput ca o axă India-Iran-Rusia, coridorul asigură transportul de mărfuri de la Mumbai la Moscova via Iran, într-un interval de timp redus la aproximativ jumătate din intervalul specific rutei tradiţionale.[8] Ruta vestică a INSTC, care trece prin Azerbaidjan, se instituie ca factor stabilizator pentru Transcaucazia și, alături de o potențială rută care leagă Armenia de Georgia, Abhazia și Rusia, ar trebui, în concepția Moscovei, să contribuie la contrabalansarea coridorului TRIPP (fost Zangezur și redenumit Trump Route For International Peace and Prosperity / Ruta Trump pentru Pace şi Prosperitate Internaţională; asigură legătura între Azerbaijan și enclava Nakhchivan, n.a.).[9] Ruta Central-Caspică leagă porturile ruseşti şi iraniene, iar ruta de est conectează Asia Centrală cu Golful Persic prin intermediul căii ferate Kazahstan-Turkmenistan-Iran.

INSTC a căpătat o importanţă deosebită după ce Rusia a invadat Ucraina şi a fost izolată de Occident, inclusiv prin sancţiuni. În 2016, Iranul a propus inițierea ITC, o altă punte multimodală între Golful Persic și Marea Neagră, care conectează patru bazine maritime – Golful Persic, Marea Oman, Marea Caspică și Marea Neagră – și implică Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Bulgaria și Grecia. În acest moment, proiectul nu a depășit faza unor studii de fezabilitate și discuții diplomatice, iar regimul de sancțiuni la care este supus Iranul, alături de alte constrângeri, au împiedicat dezvoltarea sa. Totuși, în funcție de evoluțiile geopolitice din REMN și Orientul Mijlociu, ITC ar putea fi continuat. Două argumente susțin această ipoteză. Primul vizează interesul Indiei și Chinei pentru o rută alternativă spre Europa care ocolește Rusia și Canalul Suez, argument susținut și de implicarea chineză în proiecte precum portul Anaklia din Georgia. Al doilea vizează versatilitatea proiectului: din Iran, coridorul s-ar putea ramifica în două rute principale: una prin Armenia, în direcția Mării Negre, și o alta prin Azerbaidjan, conectându-se la INSTC și asigurând astfel legătura Iranului cu Rusia.[10]

Tot mai izolat geopolitic din cauza autoritarismului teocratic și orientării antioccidentale a elitelor religioase și politice, Iranul a căutat alternative strategice care să asigure supraviețuirea regimului. În cadrul acestor alternative, un rol important a fost atribuit factorilor geoeconomici. Pe această direcție, a inițat sau a participat la o serie de proiecte care vizează interconectarea unor spații geopolitice, geoculturale și geolingvistice diverse. Implicat direct într-un război cu SUA și Israelul și indirect în războiul Rusiei cu Ucraina, Iranul se află astăzi într-un moment critic, cu evoluții greu predictibile în care trebuie să găsească răspuns la mai multe întrebări.  Două dintre acestea, adresate de jurnaliștii iranieni politologului rus Andrei Kortunov[11] în anul 2025, sunt mai mult decât relevante: (1) De ce folosește Rusia întotdeauna Iranul ca pe o carte de joc în negocierile sale cu americanii și țările europene? (2) Cât de puternic este parteneriatul dintre Iran, China, Coreea de Nord și Rusia pe termen lung?[12]